Postul – căutarea sensului

Nici nu am apucat să strângem toate luminițele de Crăciun – cred că un brăduleț din curtea catedralei încă mai licăre în noapte – și iată-ne deja în Postul Mare. În fine, în Perioada Triodului deocamdată, dar imediat vom trece și de Duminica izgonirii lui Adam din Rai sau, i-am mai putea spune, a izgonirii cărnii din farfurie. Și la ce plating-uri impresionante pot face chefii bucătari din frunze de salată, din germeni de lucernă sau din mai știu eu ce microplante, poți avea impresia că unele farfurii sunt miniaturi ale Grădinii Edenului. Nu eu neapărat, dar jumătatea mea chiar pare să contemple Paradisul într-un astfel de plating vegetal.

Când vine vorba de post, ne gândim mai întâi la restricții alimentare, dar după ce atâția influenceri au promovat fastingul cu succes, nu cred că mai e suficient loc în această nișă și pentru noi, reprezentanții Bisericii. În definitiv, dacă Dumnezeu a lucrat prin faraon, de ce nu ar putea-o face și prin influenceri? Așadar, nu voi vorbi în cele ce urmează despre renunțarea la carne, la alcool, la gaming, la rețelele sociale, la partizanatul politic sau la alte vicii. Și oricum, am experimentat pe propria persoană că puteam renunța pentru o perioadă la anumite lucruri, doar pentru a reveni la ele cu o poftă și mai mare, imediat după încheierea postului. Postul, de fapt, ar trebui să ne schimbe pentru totdeauna.

La începutul anului le-am propus credincioșilor din parohie să citim de luni până vineri câte un capitol din Noul Testament. După cum vedeți, atât de mult ne place porunca a treia, încât ne-am dorit să o respectăm îndoit. Revenind la Noul Testament, spuneam că ne-am propus doar să îl parcurgem până la sfârșitul acestui an, iar aceasta poate fi o modalitate excelentă de a posti. Însă adevăratul post ar însemna nu doar să îl citim, ci mai mult, să lăsăm Cuvântul Domnului să ne transforme viața.

Așadar, postul propus de Biserică înseamnă mai mult decât renunțările noastre. Postul trebuie să fie o perioadă de creștere spirituală și de o bună pregătire înaintea unei mari sărbători – Învierea Domnului, în cazul de față. Toate evenimentele importante din viața noastră necesită o pregătire intensă. Prima zi de școală, spre exemplu, sau prima împărtășanie. Sau cine nu și-a pierdut capul cu organizarea majoratului sau a propriei nunți? Preocuparea asiduă și atenția la toate detaliile privitoare la desfășurarea unor astfel de evenimente din viața cotidiană pot da norma perioadelor de post.

Desigur, postul este și un timp de abstinență și de renunțări. Dar în post renunțăm la lucrurile la care ținem tocmai pentru a ne demonstra că suntem liberi și că nu suntem sclavii acestor lucruri. Conform culturii actuale a consumerismului, ne umplem viața cu mâncare, cu haine, cu tot felul de dispozitive tehnologice inteligente – poate prea inteligente pentru mulți dintre noi –, cu show-uri de stand-up comedy, cu concerte, dar trebuie să recunoaștem că acestea nu ne pot satisface pe deplin. În viață există ceva mult mai important decât divertismentul și bunurile materiale. Toate acestea sunt utile și ne pot face viața mai bună, dar pot da ele și sens vieții noastre? Pentru că fix asta suntem invitați să descoperim până la sfârșitul Postului Mare: ce dă vieților noastre adevăratul sens?

*Text publicat în "Foaia", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.

Ce e rău și ce e bine

Am văzut zilele trecute drama istorică Nuremberg care ecranizează efortul susținut al procurorilor aliați de a dovedi răul făcut de naziști. Dificultatea acuzatorilor consta în faptul că și liderii celui de-Al Treilea Reich, mai mult decât că erau nemți, erau oameni la fel ca toți oamenii, aveau familii, copii și emoții. Un alt impediment era acela că Partidul Nazist își justifica faptele rele cu ajutorul intențiilor bune, cum ar fi eliberarea co-etnicilor din presupusele dictaturi ale statelor vecine.

Am înțeles în urma vizionarii acestui film că e absolut necesar ca după atrocitățile comise împotriva civililor nevinovați – precum cele comise de naziști, sau de comuniști, sau cele comise în zilele noastre de armata Federației Ruse – să se organizeze procese transparente care să poată condamna în văzul tuturor ororile extremismului. Sunt convins că dacă odiosul cuplu Ceaușescu ar fi avut parte de un astfel de proces public, precum cel din Nuremberg, care să îi demaște crimele, numărul nostalgicilor după comunismul totalitar și mai ales fervoarea acestei nostalgii nu ar fi avut aceeași intensitate.

E frustrant cât de dificil a devenit să condamni răul astăzi, chiar și pe cel evident, iar să îl repari e cu atât mai greu. Mulți greco-catolici au simțit după 1989 pe propria piele că justiția nu e nici pe departe capabilă de acest lucru. Și asta pentru că mandatarii răului știu că adevărul parțial este cu mult mai greu de combătut decât minciuna în totalitatea ei. În plus, în epoca aceasta a confortului excesiv și a libertăților prost interpretate, răul se folosește de amorțirea simțurilor, în special a simțului moral...

Oare de ce s-a născut Isus în perioada Imperiului Roman și nu în timpul nostru? De ce nu am putut fi noi martorii oculari ai acestui miracol? Oare ar fi găsit Dumnezeu printre noi trei înțelepți care să aibă răbdarea de a urmari supernovele de pe cer și care să călătorească atât de departe pentru a se închina unui prunc născut în anomimat? Ar fi gasit păstori care să fie atenți la mesajele Cerului mai mult decât la politicile de finanțare pe cap de ovină? Sau 12 ucenici care să renunțe la canapea și la scroll pentru a-l urma pe Isus mii de kilometri, pe jos, în misiunea de răspândire a evangheliei din ușă în ușă?... Probabil că da, ar fi găsit astfel de persoane devotate și printre noi. Dar nu avem niciun dubiu că timpul ales de Dumnezeu pentru a se întrupa a fost cel mai potrivit. Un timp în care răul și binele erau două principii antagonice. Acestea au rămas la fel de opuse, însă astăzi, cu complicitatea mijloacelor moderne de comunicare, reprezentanții perfizi ai răului reușesc să se erijeze cu ușurință în slujitori ai binelui.

Mai putem distinge noi voința lui Dumnezeu de lucrarea celui rău de acest Crăciun? Îl mai vedem deslușit pe Prunc în cei mai mici ai acestei lumi? Suntem capabili să deosebim binele de răul evident? Mai vedem binele în cei hăituiți care își găsesc refugiu în gurile de metrou și în buncăre, în timpul raidurilor nocturne cu rachete și drone aducătoare de moarte? Sau poate facem parte și noi dintre cei care justifică răul cu presupusele intenții bune ale agresorilor ucigași? Îi mai putem deosebi cu proprii ochi pe pruncii nevinovați din Betleem de soldații cruzi ai lui Irod? Sau considerăm că pruncii uciși sunt victime colaterale într-un război care nu ne privește și în care nu suntem capabili să identificăm răul și să-l arătăm cu degetul?

Dacă e nevoie, Crăciunul ne va oferi din nou prilejul de a ne repoziționa de partea binelui și a adevărului. Dar nu vom putea descoperi aceste valori nici în postările de pe rețelele sociale și nici în târgurile glamouroase de Crăciun. Binele și adevărul încă pot fi descoperite, la fel ca în urmă cu 2000 de ani, în peșterile sărăcăcioase în care huzurul ne-a transformat sufletele.

În loc de concluzie propun o întrebare pe care să o luam în serios, pentru că de aceasta depinde nu doar viața noastră, ci adesea și a celorlalți. Așadar, înainte să deschidem cadourile de sub brad, să reflectăm la un lucru extrem de important: oare mai suntem capabili să facem singuri alegeri corecte din punct de vedere moral? Sau, altfel spus, mai putem noi să identificam ce e rău și ce e bine din tot ceea ce ne oferă în emisiuni TV, în podcasturi și în reel-uri epigonii acestei lumi?...

27-28-29 octombrie 1948 – arestarea episcopilor greco-catolici

Desființarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, și arestarea episcopilor săi s-au făcut, evident, la ordinul URSS. Dar asta nu îi scutește de vină pe complicii autohtoni ai bolșevicilor – RPR și BOR – care au profitat de urmările așa-zisei "reveniri". Episcopii greco-catolici realizau deja în toamna anului 1948 că arestarea lor este iminentă. De pildă, Vasile Aftenie declara că temniţele şi lagărele guvernului comunist nu îi sperie pe greco-catolici ci, "îi antrenează în lupta contra regimului". De asemenea, ierarhii uniți au dat instrucţiuni care să permită o supravieţuire a Bisericii în catacombe. Mai toţi arhiereii greco-catolici au fost arestaţi noaptea dintre 28-29 octombrie 1948, în urma ordinului dat de ministrul de interne de tristă amintire, Teohari Georgescu, în 27 octombrie. Imediat după arestarea episcopilor a urmat preluarea de către profitori a catedralelor, a reşedinţelor episcopale și a locaşurilor de cult greco-catolice.

Și pentru că emiterea Decretului Nr. 358/1.12.1948 de desfiinţare a Bisericii Române Unite cu Roma nu era suficientă, puterea politică s-a folosit de metode barbare de constrângere şi şantaj. Nu era suficient ca episcopii greco-catolici să fie arestaţi, ci era nevoie de mai mult, să fie izolaţi şi exterminaţi. Astfel, ierarhii Bisericii Greco-Catolice, împreună cu o parte din elita acestei instituţii (canonici, protopopi, profesori etc.), au început să fie purtaţi prin celule de miliție, pentru ca în final să ajungă cu toţii în închisoarea din subsolul Ministerului de Interne. Și chiar dacă au fost supuşi unui sever regim de detenţie, constrângerile, ameninţările, pedepsele aplicate şi practicate în toate închisorile comuniste nu i-au putut face pe aceştia să își abandoneze credința. Acest fapt devenind o problemă stringentă a conducerii BOR şi a autorităţilor statului, fiindcă statornicia în credinţă a episcopilor uniţi genera o și mai puternică rezistenţă a clerului unit.

Încercările de "convertire"

După arestare, episcopatul greco-catolic a fost transferat la vila Patriarhiei Române din comuna Dragoslavele, oficialităţile sperând încă în convertirea măcar a unuia dintre episcopii uniți. Canonicii şi preoţii greco-catolici cu funcţii importante fuseseră şi ei arestaţi şi duşi la Mănăstirea Neamţ. În perioada 13-15 noiembrie 1948, patriarhul Justinian a mers personal la Dragoslavele pentru a încerca să-i convingă pe ierarhii uniți de necesitatea "revenirii" lor la ortodoxie. Și pentru că această primă tentativa a eşuat, patriarhul roșu şi-a mai încercat încă o dată șansa. În cea de-a doua vizită la Dragoslavele, Justinian a fost însoţit şi de arhimandritul Teoctist Arăpaşu. În urma discuţiilor, patriarhul le-a transmis arhiereilor greco-catolici că "s-ar putea să li se intenteze proces sau să fie mutaţi în altă parte, unde ar avea de suportat un tratament mai rău" decât la vila-lagăr în care se aflau. Acest fapt a dus la un schimb dur de replici între patriarh şi episcopul Vasile Aftenie care i-a zis primului: "Piei de la mine, satano!".

Finalul acestor tentative de "convertire" – sortite de la bun început eșecului – îl știm cu toții: ridicarea la cinstea altarelor a episcopilor martiri uniți de către Papa Francisc, la Blaj, în anul 2019. Închei cu cuvintele profetice ale Fericitului Episcop Martir Vasile Aftenie, cuvinte rostite la înscăunarea sa de la București, din 1940: "O turmă de credincioși care a crescut în tradiția Blajului nu poate socoti niciodată prea mare o jertfă, oricât de uriașă, cerută de Biserică și de neamul nostru".

*Tablou: Ivan Karas, Detenția la Dragoslavele a fericiților episcopi greco-catolici.

 

Creștini all inclusive

 "Nu este robul mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine, și pe voi vă vor prigoni." - Ioan 15, 20.

Cu prilejul sărbătorii sfântului martir Dumitru din Salonic, să ne amintim că persecuţiile şi crimele împotriva creştinilor nu s-au oprit în antichitate, ci continuă până în zilele noastre. Mai abitir, chiar. Organizația Open Doors – care vine în sprijinul creștinilor persecutați sau discriminați din cauza credinței lor – a publicat în raportul său că doar în ultimul an au fost persecutați în întreaga lume peste 380 de milioane de creștini. Astfel, creștinii sunt cea mai persecutată comunitate religioasă din lume.

În medie, 12 creștini sunt uciși zilnic pentru credința lor. Nigeria rămâne cel mai mortal loc pentru creștini, peste 3.000 fiind uciși în anul 2024, în urma atacurilor grupării jihadiste Boko Haram.

În China, mii de biserici sunt închise în fiecare an. Guvernul comunist chinez – același care controlează și Tik-Tok-ul – se asigură cu brutalitate că toate manifestările religioase sunt în conformitate cu ideologia oficială comunistă chineză. Minorii nu au voie să mergă la biserică, spre exemplu, iar bisericile rămase deschise sunt obligate să afișeze pancarte pe care să scrie: "Iubiți Partidul Comunist, iubiți țara, iubiți religia!". Tot în China, creștinii sunt obligați să se înregistreze pe o aplicație controlată de stat, înainte de a participa la serviciile religioase. Să vă gândiți la aceste lucruri, preabunilor, ori de câte ori vă deschideți aplicația comunistă Tik-Tok.

Printre țările care îi persecută cel mai agresiv pe creștini, pe lângă China și Nigeria, se mai regăsesc: Coreea de Nord, Somalia, Sudan, Camerun, Yemen, Libia, Afganistan, Siria, Iran, Irak, Arabia Saudită, Qatar – ultimul partener strategic al Statelor Unite Creștine ale Americii –, India, Pakistan, Mali, Cuba ș.a.m.d.

Iar dacă pentru mulți români țări precum Maldive, Maroc, Tunisia, Egipt sau Turcia sunt destinații turistice paradisiace, pentru locuitorii acestora care aleg să-l urmeze pe Isus, ele sunt un adevărat purgatoriu sau chiar mai rău. Ce ironie, după ce înainte de '89 turiștii străini validau litoralul autohton și, în același timp, regimul totalitar românesc, acum au ajuns ai noștri să valideze autocrații la all inclusive!

Și chiar dacă presa nu pune preţ pe asta, e bine să ne informăm singuri şi să ştim că, în zonele controlate de radicalii islamiști, creştinii sunt şi astăzi decapitaţi, arşi de vii, aruncaţi de pe clădiri înalte; că femeile creştine sunt violate şi ucise cu pietre; că micuţii creştini sunt de asemenea vânduţi ca robi şi că fetiţele creştine devin sclave sexuale. Iată ce poate însemna asumarea botezului și a crucii! Iar noi credem că trezitul duminica dimineața pentru a merge la biserică e un adevărat calvar.

În încheiere vă fac două invitaţii. Să ne rugăm mai întâi pentru surorile și frații noştri care sunt persecutați și martirizați pe alte continente pentru credinţa în Isus Hristos şi în Biserica sa. Și să medităm apoi la ce ar fi însemnat să nu ne fi născut în această Europă atât de blamată de demenți – dar în care nu există state în care creștinii să fie persecutați –, ci să fi trăit în Africa sau în Orientul anticreştin.

Familia

Știm (de miercurea trecută) că Dumnezeu nu ne-a creat ca să trăim singuri, ci ca ființe comunitare. Adam și Eva au fost creați parteneri. Isus însuși s-a născut într-o familie concretă. Așadar, familia este cu adevărat un loc special și are o valoare deosebită. De aceea și Biserica vede familia ca fiind o instituție de ordin dumnezeiesc, prima și cea mai importantă comunitate naturală, locul în care apare viața umană și unde se dezvoltă primele relații interumane. În familie se învață cele mai importante lucruri ale societății: respectul reciproc, dreptatea, dialogul și mai ales iubirea.

În atmosfera pozitivă a familiei, fiecare membru este important și susținut. Însă tot aici se poate experimenta și ce înseamnă responsabilitatea și obligațiile față de ceilalți membri. Faptul că oamenii învață în familie ce este cu adevărat solidaritatea, pe de o parte, dar și responsabilitatea, pe alta, este un câștig pentru întreaga societate. Pentru că cine e solidar și responsabil în cele mici, la fel va fi și în cele mari. Unde se poate învăța afecțiunea și grija față de cei bolnavi, sau bătrâni, sau întristați, mai bine decât în familie? Și unde sunt înțeleși și sprijiniți mai bine oamenii care întâmpină dificultăți de orice fel? De asta spunem că familia aduce cea mai importantă contribuție la umanizarea societății. Tot în familie sunt transmise valori fundamentale precum cele religioase, spirituale, culturale, etnice sau sociale.

În ceea ce privește nașterea copiilor, cât de mulți ar trebui să aibă o familie? Trebuie acceptați toți copiii care ne sunt dăruiți de Dumnezeu. Totuși, asta nu înseamnă ca soții să nu țină cont, în acest sens, de sănătatea lor, de condiția lor economică și socială, sau de cea sufletească. Decizia privind nașterea copiilor este o problemă doar a soților și trebuie să implice responsabilitatea acestora. Iar căsătoria celor care nu pot primi acest dar al nașterii este la fel de valoroasă, deoarece procreația nu este singurul scop al căsătoriei. În acest caz, soții se pot îngriji de creșterea și educarea altor copii sau pot adopta. Rodnicia unei căsătorii nu înseamnă doar nașterea propriilor copii, ci și deschiderea către alți copii sau către alte persoane aflate în singurătate.

Părinților le revine dreptul suprem și obligația de a-i educa ei înșiși pe proprii copii și de a alege în ceea ce privește educația școlară a acestora. Doar statele totalitare le iau părinților acest drept. Să ne amintim de comunism – un pericol la fel de mare și astăzi ca în urmă cu 100 de ani –, unde școlile confesionale, de pildă, au fost desființate. Sau unde manualele erau structurate conform idealurilor partidului unic. Așadar, pe lângă educația primită de la părinți, pentru o formare cât mai bună a copiilor, mai e nevoie și de implicarea onestă a altor instanțe precum: școala, parohia, asociațiile pentru tineri sau cele sportive etc. Și să nu uităm și de implicarea celor mai în vârstă, a bunicilor, în acest proces educațional al celor mici. Bunicii, datorită bogatei lor experiențe de viață, îi pot susține pe tineri și le pot transmite acestora valori și tradiții deosebit de valoroase.

Înainte de a vorbi despre familie, trebuia să vorbim despre căsătorie. Căsătoria este comunitatea formată din bărbat și femeie. Punct. A te căsători cu cineva înseamnă a te dărui cu totul, în toate situațiile: fericite sau nefericite, în timp de boală ca și în timp de sănătate. Fiind sacrament al Bisericii, căsătoria este un mare semn de mântuire a lui Dumnezeu. Însă, din nefericire, trăim într-o societate în care fidelitatea soților sau unitatea și indisolubilitatea căsătoriei sunt considerate valori perimate. Și un “ajutor” în acest sens este dat de mijloacele moderne de comunicare și adesea chiar și de diverse organizaţii internaţionale “bine intenționate”.

Apropo de unitatea familiei. Cică un cuplu vârstnic a fost întrebat de un reporter: “Sunteţi căsătoriţi de mai bine de 50 de ani. Care este secretul armoniei din căsnicia dumneavoastră?”. Soţul, luând cu tandreţe mâna soţiei, a început să povestească: “Totul a început în luna de miere. Călăream spre cascada Niagara, când catârul soţiei s-a împiedicat. În ultima clipă ea a reuşit să se redreseze în şa şi am auzit-o murmurând: Unu. După o vreme catârul s-a împleticit din nou, soţia a reuşit să evite prăbuşirea în gol şi a murmurat: Doi. Ei, cum era de aşteptat, catârul s-a împiedicat din nou, soţia cu mare greutate a reuşit să se menţină călare, după care a descălecat şi rostind cu voce tare: Trei, a scos din rucsac un pistol şi a împuşcat animalul... Bineînţeles că mi-am exprimat indignarea faţă de aşa faptă, dar soţia s-a uitat lung la mine şi mi-a șoptit: Unu...”.

Dumnezeu are o cu totul altă imagine despre viaţa familiilor, decât cea prezentată de această anecdotă: nu trebuie să ne impunem  voința cu forța sau prin șantaj, nici măcar în fața copiilor. Dar nici invers. Dumnezeu vrea să ne concentrăm atenţia către nevoile celuilalt! Nu către ceea ce ar putea să-mi ofere mie cei din familie, ci către ce aş putea eu să fac pentru ei. Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne inspire tuturor iubire, generozitate în sacrificiu şi acceptarea planului său dumnezeiesc. Numai aşa putem construi în familiile noastre, încă de pe-acum, Împărăţia lui Dumnezeu. Amin!

Persoana umană

Cu binecuvântarea PS Mihai, vom iniția la catedrală o serie de cateheze despre subiecte diverse din Magisteriul – adică din învățătura – Bisericii. În următoarele săptămâni, vom aborda câteva teme din Doctrina Socială a Bisericii (DSB). Nu trebuie să ne mirăm de faptul că Biserica are o astfel de învățătură socială, de vreme ce omul este o ființă socială și este deci dependent de comuniune, atât aici pe pământ, cât și în cer. În acest sens, DSB are două îndatoriri: să ne prezinte obligațiile evanghelice pe care le avem pentru a trăi bine și să reclame atunci când structurile sociale, politice sau economice se contrapun mesajului evanghelic. Principiile DSB se regăsesc în documente bisericești emise de-a lungul vremii. Iar primul document emis în acest sens este enciclica Rerum novarum (Drepturile și îndatoririle capitalului și muncii) a Papei Leon XIII, din 1891, în contextul industrializării, atunci când oamenii erau forțați să muncească din greu, în condiții și pentru salarii mizere. În acest sens, Papa Leon XIII spunea: “A-i reține muncitorului răsplata care i se cuvine este un păcat care striga la cer”.

Tema pe care o propun astăzi este omul sau persoana umană. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul nu este ceva, ci cineva unic și inegalabil de valoros. Spre deosebire de celelalte creaturi de pe pământ – de animale, spre exemplu –, persoana umană este singura capabilă de autocunoaștere, de libertate, de comuniune cu ceilalți, și de aceea omul este chemat să îi răspundă lui Dumnezeu prin credință. Omul este deci ființă socială, pentru că nu poate supraviețui și nu se poate dezvolta decât cu ajutorul altora. Și fundamental pentru această dimensiune socială a omului este faptul că am fost creați ca bărbat și femeie, cu demnitate egală. De ce bărbat și femeie? Pentru că, spun unii, după ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu a considerat că poate face mai mult decât atât și a făcut-o apoi pe Eva. Trecând peste această glumiță, să reținem că suntem creați egali în demnitate – indiferent de sex, culoarea pileii, capacități fizice sau mintale, statut social sau religie –, dar avem calități și slăbiciuni diferite și de aceea avem nevoie unii de ceilalți.

Știm din Geneză că, din cauza păcatului, pământul nu mai e tocmai un paradis. Și că omul este supus pericolelor cauzate de păcat. Noi înșine îi rănim pe alții prin modul nostru păcătos de a trăi. De aceea spunem că păcatul are și o dimensiune socială, pentru că îi afectează pe ceilalți, pentru că afectează comunitatea. Păcatul este un act personal, liber și conștient, dar el se extinde și în spațiul social. Deci fiecare păcat are două dimensiuni: personală și socială. Cel care ne eliberează de distrugerile cauzate de păcat și care a inaugurat civilizația iubirii este Mântuitorul. Însă pentru aceasta e nevoie de convertirea fiecăruia și de reconcilierea noastră cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Mai știm că omul are trup și suflet, două realități care nu pot fi separate una de cealaltă. Persoana este constituită de unitatea dintre trup și suflet. Ideologiile care pun în valoare doar una dintre aceste două componente, precum materialismul sau spiritualismul, sunt respinse de Biserică. Cu sufletul îl privim pe Dumnezeu și datorită lui suntem priviți și noi de Dumnezeu, de aceea sufletul este nemuritor. Dar nici trupul nu trebuie disprețuit în comparație cu sufletul, pentru că prin el suntem legați de pământ, suntem parte a naturii, și este destinat învierii din ziua de pe urmă. Suntem deci ființe materiale și spirituale, totodată, și suntem unici pentru că Dumnezeu vrea să fim irepetabili. Toți ne naștem originali, dar – avertiza Sfântul Carlo Acutis – mulți murim fotocopii.

Libertatea este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Iar scopul libertății este să facem doar ceea ce este cu adevărat bun. Când facem răul nu putem fi liberi, ci devenim robi ai păcatului. Apoi, deși spunem că toți oamenii sunt înzestrați cu demnitate egală, din cauza egoismului, a lăcomiei, a setei de putere, unii pot acționa asocial. Și astfel se ajunge la exploatarea omului de către om... Iar de aici rezultă și alte drepturi fundamentale al omului: dreptul la viață, la libertatea de opinie, dreptul de a câștiga prin muncă mijloacele de trai, de a întemeia o familie, dreptul la alegerea și practicarea liberă a religiei etc.

Un capitol al DSB adus tot mai des în discuție este bioetica. Aceasta este învățătura despre atitudinea corectă față de tot ceea ce este viu. Naziștii spre exemplu vorbeau despre viața nedemnă de a fi trăită, așa s-a ajuns la uciderea bolnavilor psihici din Reich și apoi la Holocaust. Printre chestiunile tratate de bioetică se află: valoarea oamenilor bolnavi, a celor nenăscuți sau cercetarea embrionilor umani. Referitor la avort, DSB a Bisericii afirmă că viața umană începe deodată cu fecundarea ovulului. Iar după fecundare, viața este absolut vrednică de protecție. Un embrion este deja un om întreg și se bucură de demnitatea proprie fiecărei persoane umane. Distrugerea embrionilor – în cazul FIV, de pildă – este considerată tot pruncucidere. Pentru că embrionii nu se dezvoltă pentru a deveni oameni, ci se dezvoltă în calitate de oameni. Avortul este condamnabil pentru că este uciderea intenționată a unui om nevinovat. Iar atât de invocatul drept al libertății de a alege al părintelui nu poate fi folosit împotriva dreptului la viață al copilului nenăscut.

În încheiere, să reținem că Biserica nu este un dușman al cercetării medicale, ci dimpotrivă este un prieten al vieții. Și să mai reținem că, făcut după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, omul nu se poate dezvolta personal decât împreună cu Dumnezeu. Amin.

Vinul și burdufurile noi

Luca 5, 33-39

Începând cu versetul 27 din capitolul 5 al Evangheliei după Luca, vedem contextul – ospățul din casa lui Levi, vameșul – în care fariseii și cărturarii veniți din Galileea, din Iudeea și din Ierusalim (Luca 5, 17) îl întreabă pe Isus de ce ucenicii săi nu postesc, așa cum fac ucenicii lor și cei ai lui Ioan Botezătorul, verișorul său. Isus le răspunde mai întâi spunând: “Oare îi puteţi face pe nuntaşi să postească în timpul când mirele este cu ei? Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele zile”. Isus este Mirele, el este Mesia care s-a întrupat pentru a inaugura noul legământ dintre Dumnezeu și noi, oamenii. Așadar acest timp al întrupării este deocamdată unul de sărbătoare, de bucurie și nu unul de întristare. Dar va urma și un timp al postului pentru ucenicii săi, avertizează Isus, atunci când mirele va fi luat de la ei. E vorba desigur de momentul în care Mântuitorul va fi răstignit și ucis, după care va învia și se va înălța la Cer. În acel timp vor posti și ucenicii.

Apoi Isus rostește două parabole. Prima este cea despre petecul dintr-o haină nouă cu care nu se poate cârpi una veche. De ce? Din două motive: pentru că nimeni nu își cumpără o haină nouă, frumoasă, de firmă, pe care să o taie și să facă petice din ea; și apoi, la spălare, peticul nou ar intra la apă și ar face o gaură și mai mare în haina veche.

La fel, nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi pentru că acestea s-ar sparge și vinul s-ar vărsa. De ce? Pentru că vinul nou încă fermentează, iar burdufurile vechi de piele sunt uscate și rigide, nu mai au elasticitatea celor noi, și nu ar face față presiunii gazelor eliberate de must sau de vin nou. Viticultorii timpului nostru nu mai au această problemă, desigur, pentru că pun vinul în recipiente de inox alimentar sau de fibră de sticlă. Dar oamenii antichității erau nevoiți să pună vinul nou în burdufuri noi.

Interpretând această pildă, îl vom recunoaște pe Isus ca fiind vinul cel nou, iar pe noi ca fiind burdufurile. Dacă suntem rigizi și încăpățânați – ca învățătorii de lege contemporani lui Isus –, dacă nu suntem deschiși și maleabili, dacă nu suntem capabili să-l primim pe Isus, vinul cel nou, atunci nu va merge nici în cazul nostru, așa cum nu a mers nici în cazul fariseilor și cărturarilor cărora Mântuitorul le transmitea că trebuie să devină burdufuri noi. Isus le spunea acestor critici ai săi că sunt precum burdufurile vechi, blocați în gândirea, în cultura și în tradițiile lor învechite. Asta le cerea Isus contemporanilor săi și asta ne cere și nouă, să renunțăm la certitudinele noastre atât de ferme și de învechite și să fim deschiși la învățătura sa nouă.

Isus vrea să ne schimbe, să ne modeleze, să ne facă să creștem, dar trebuie să fim flexibili, să ne adaptăm la învățătura sa nouă și să ne lăsăm umpluți de Spiritul său Sfânt care să crească în noi. Să-i cerem deci Mântuitorului virtutea de a crește acolo unde el dorește să creștem și să devenim acele burdufuri noi în care el să locuiască și să lucreze cu iubirea sa. Amin!

E bine (Kind Reminder)

E bine. Discuție la umbra bisericii, într-o pauză de la tuns iarba, cu o doamnă venită în vacanță, în țară.

- Ce vremuri grele trăim, părinte! Atât mă rog să fie bine și țara noastră, că niciodată nu am dus-o mai rău ca acum.

- Cum adică niciodată nu am dus-o mai rău!!?! Cedarea de teritorii din '40? Războaiele și foametea de după ele? Comunismul cu toate lipsurile și teroarea? Sărăcia din anii' 90?... Dimpotrivă, eu cred că acum o ducem cel mai bine. Și pentru asta ar cam trebui să spunem rugăciuni de mulțumire, să nu creadă Dumnezeu că suntem nerecunoscători.

- Aveți dreptate, părinte... Că am văzut că nici italienii nu se îmbracă cum ne îmbrăcăm noi. Ei mai umblă și cu pantofii rupți, dar la noi am văzut că toată lumea e bine îmbrăcată.

- Păi, și e rău în România sau e bine?

- E bine, părinte, e bine.

Când s-o-mpărțit norocu'

Când a creat Dumnezeu națiunile - că altă treabă nu mai avea -, a împărțit calitățile cât a putut el de echitabil.

Japonezilor le-a dat disciplina, nemții au primit buna organizare, italienii s-au ales cu expresivitatea și suplimentar cu pastele, francezii au devenit experți în oenologie și gastronomie, grecii au luat Thassosul, americanii au primit producția de armament, ungurii paprika și Panonia bonus, rușii n-au primit nimic pentru că ei își iau singuri ce vor, englezilor li s-a dat Premier League și tot așa.

Pentru că, între timp, strămoșii noștri se ocupau de civilizarea celorlalte popoare conlocuitoare de pe Terra, au ajuns ultimii la împărțeală, când nu mai rămasese nimic în tolba de calități a Bunuțului. Știindu-i credincioși din cale afară, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de ei și le-a dat convingerea că ei au primit toate calitățile.

#TheDucksComeFromTheTrucks

O, sica!

Azi e ultima zi a marelui bâlci anual din Osica de Sus. Ocazie cu care - după studii aprofundate în arhivele ascunse ale Vaticanului, bineînțeles - vă voi dezvălui adevărata etimologie a denumirii comunei natale. Așadar, pe scurt...

În 106, după căderea Sarmizegetusei, urmărit de cavaleriștii romani, ilustrul rege Decebal s-a refugiat în Câmpia Romanaților, motiv pentru care aceasta a devenit a dacopaților. Căutând pe malul stâng al Oltețului, prin nesfârșitele rânduri de porumb dacic din Bârza, tunelul secret care ducea la Mănăstirea Brâncoveni - pe atunci un vestit templu geto-dac -, regele dac a fost încolțit.

Pentru a nu cădea în mâinile coloniștilor romani, Decebal a ales să-și curme viața cu pumnalul său - faimoasa sică dacică -, fapt confirmat de una dintre scenele Columnei lui Traian. Însă - atenție, acum urmează marea dezvaluire! -, nu înainte de a exclama: "O, SICA, DE SUS mi-ai fost dată, de la Zamolxe, adevăratul înaintemergător al Domnului, ridică-mă la cer! G-yeah!".

************

Surse arhivistice: renumitele epopei vitejești și codexuri geto-daco-strămoșești dispărute înainte de a fi născocite, la fel ca alfabetul în care au fost bătute la proto-mașina de scris.