„Moromeţii, părinte!”

În programul zilnic al seminarului vâlcean era inclusă, după cină, şi o oră de aprofundare a muzicii psaltice. Că tot veni vorba, din cauza muzicii psaltice, multor seminarişti nu ne era atât de drag maestrul Anton Pann. Paranteză: Anton Pann este cel care (atenţie!) doar a pus pe note versurile poemului Un răsunet – imnul actual al României, scris de greco-catolicul Andrei Mureşanu -, melodia fiind a unui cântec religios din Transilvania deja cunoscut în epocă. Am închis paranteza. Aşadar, eram la ora de psaltică, într-o clasă de la parter. Cu excepţia câtorva pătimaşi ai cântărilor bisericeşti, ceilalţi, majoritarii, ne găseam de lucru: ba o tablă, ba un barbut pe giaca întinsă pe bancă să nu se audă zarurile, ba mai citeam câte ceva dacă a doua zi aveam româna etc.

În serile când Taica ne făcea vizite, adesea inopinate, însă, cântam din toţi rărunchii, di-di-ke-di-di-ga-vu-vu, vu-pa-ni-pa-vu-ga-vu-ga-pa-vu-ni, şi băteam măsura cu palmele pe banci până ni se făceau gogoşi. Într-una din aceste seri, aflând de vizita părintelui director, repetam, aşa cum îi plăcea sfinţiei sale, cu uşa clasei deschisă. Eu stăteam în prima bancă de la perete, cea de după uşă, iar în spatele meu era Adiţă, un bun prieten care mă rugase să-l atenţionez de-şi va face Taica apariţia, deoarece el se străduia să termine de citit Moromeţii. Adiţă bănuia că a doua zi va fi ascultat, iar domnul Trandafir, încântătorul profesor de limbă şi literatură naţională, avea bunul obicei de a pune întrebări cu schepsis pentru a verifica dacă citeam bibliografia. Pe mine, spre exemplu, m-a întrebat odată de ce sora lui Ilie Moromete era numită Guica. Adiţă nu-şi mai permitea încasarea încă unui trei, aşa ca s-a decis să rişte şi, deci, să citească Moromeţii în defavoarea muzicii psaltice.

Prins peste măsură cu desluşirea chendimelor de iporoi, eu nu am mai realizat că Taica intrase în clasă zâmbitor, cu mâinile la spate, pentru a verifica bunul mers al repetiţiilor psaltice. Când l-am văzut, era deja prea târziu să-l mai anunţ pe cititorul din spate. Prea târziu pentru el, din nefericire. Văzându-l prins în meandrele literaturii autohtone, directorului i s-a transfigurat înfăţişarea-i blajină, ca a unui bun părinte, într-o grimasă de furie. „Ce faci …escule, nu cânţi!?”, a urlat la Adiţă, întrerupându-ne blândul cânt bisericesc. „Păi…, părinte director, io…, io citesc!” a îngânat nefericitul. „Şi, mă rog, ce citeşti tu în timpul orei de muzică?”, a continuat urletul directorului. „Moromeţii, părinte!”, s-a apărat colegul. „Moromeţii, aha, stai că îţi dau eu moromeţi, să nu-i poţi duce!”, a conchis Taica.

Ce a urmat, e greu de redat în cuvinte, dar mă voi strădui. Într-o ploaie torenţială de palme şi şuturi, Taica a reuşit să-l mi-l scoată pe Adiţă din banca de pe rândul de la perete, să-l treacă prin ambele rânduri de bănci de la mijlocul clasei şi apoi să-l întoarcă la linia de start. Repet, pe sărmanul cititor l-a plouat torenţial în cap şi pe la dos, timp de două-trei minute. Odată întors la locul său şi cu ochii umeziţi de atâta ploaie, Adiţă a lăsat deoparte romanul şi şi-a deschis tremurând Idiomelarul… Ca după fiecare uragan, liniştea se aşternuse parcă peste clasă… Dar nu pentru mult timp, pentru că Taica şi-a încheiat recitalul răcnind ca un turbat la noi: „La ce vă uitaţi, băăă, daţi-i drumul şi cântaţi mai departe!”.