Banchetul

După cinci ani de cazne şi tot atâtea cisterne de ceai cu bromură, urma mult aşteptatul apogeu al vieţii de seminarist: banchetul. Organizarea acestuia însă trebuia începută din timp, încă de la începutul clasei a XIII-a. Printre membri comitetului de organizare - cu smerenie adâncă o spun - făceam parte şi eu. Altfel nu avea cum! Găsirea locaţiei nu era o problemă, mai ales atunci când fratele părintelui diriginte era primar într-una din staţiunile balneare ale judeţului. În schimb, trebuia să începem încă din toamnă găsirea sponsorilor locali, deoarece ne-o puteau lua înainte alte licee. Acceptam orice tip de sponsorizare care se făcea pentru şi în numele seminarului: sucuri, alimente, băuturi fermentate sau spirtoase şi, cu deosebită desfătare, parale.

Localul cu pricina a fost în mod special ales datorită faptului că avea şi un anume tip de program artistic, din acela de după miezul nopţii, susţinut de câteva tinere al căror grai părea moldovenesc. Patronul ne-a înţeles din prima doleanţa şi ne-a garantat că vom avea parte de spectacolul respectiv, dar - am conchis noi - numai după ce preoţii profesori se vor retrage. Tocmai de aceea am ales ca banchetul să se facă sâmbătă noaptea, ca aceştia să se retragă după miezul nopţii, pentru a ajuna înaintea slujbei de duminică dimineaţa. Încă de pe acum vă anunţ, ca să nu mai salivaţi de pomană, că planul ne-a fost dejucat de acelaşi veşnic Titircă ce nu s-a lăsat dus acasă până în zori. Cu toate acestea, vă îndemn să continuaţi lectura, pentru că vă voi prezenta altele ce-au fost comise.

Din timp, aproape toţi seminariştii, ne-am închiriat căbănuţe în pădurea din jurul locaţiei alese. Unii, mai cu dare de mână, au anticipat evenimentul şi au mers cu o seară înainte. Dar despre faptele lor eroice nu pot vorbi aici, devreme ce nu am fost maror ocular al acestora; iar în poveştile auzite nu cred prea tare, pentru că se mai şi exagerează, păi, nu? Dar să revenim la seara cu pricina. Majoritatea dintre noi, deşi zurlii din fire, ne-am prezentat în ţinută făcută parcă după Neckerman şi având alături, la braţ, iubitele îmbrăcate şi ele ca pentru paradă. A urmat aşezarea la mese şi părea că totul decurge protocolar până când, după al doilea fel servit, fiind peste măsură de entuziasmat, Coajă a pus mâna pe microfonul solistului şi a început să fredoneze pe ritmuri balcanice. Redau din recital: „Se face special, pentru părintele diriginte, pentru părintele director şi soţiile lor! Ehe-he-he, lupii, băh!!! Auzi ce spune cântecu’: «Dintr-un milion fac patru, ale-le-le-le-le-le, Uite-aşa luăm atestatu’, ale-le-le-le-le-le; Şi din patru facem zece, ale-le-le-le-le-le”, iar noi urlam din tot sufletul continuarea: „Uite-aşa şi bacu’ trece, ale-le-le-le-le!!!”. Însă, la examenele invocate de Coajă, nu s-au dovedit a fi toate conforme cu versurile, deoarece am fost prima clasă din istoria seminarului vâlcean care a avut picaţi la atestat, vreo 6-7 pare-mi-se.

Dar, să revenim la tema de azi. Pe la miezul nopţii, pe când majoritatea preoţilor profesori deja plecaseră, în incinta restaurantului în care petreceam şi-a făcut apariţia un echipaj de poliţie. Desigur că nu ne-am panicat, anii de seminar ne căliseră în interacţiunea cu aceştia, în special cu patrulele de noapte care deja ne cunoşteau după numele mic (dar şi noi pe ei). Ce se întâmplase? Câţiva dintre colegii care nu veniseră cu însoţitoare la bal s-au înţeles cu artistele moldovence - despre care vă spuneam mai sus - să le fie soaţe pentru respectiva noapte. Însă, când s-a ajuns la plata serviciilor abia prestate, acestea – culmea! - s-au simţit înşelate. Şi după ce au aruncat cu farfuriile şi cu scrumierele în seminarişti, pe terasă, tot ele au găsit de cuviinţă să-şi sune amicii poliţişti care-şi executau rondul de noapte. Conflictul a fost aplanat de intervenţia fermă a patronului, care le-a potolit pe dame, şi a dirigului, care i-a poftit la masă pe agenţii subofiţeri.

Ce ar mai fi interesant de povestit din respectiva noapte de pomină? Poate faptul că vreo doi-trei dintre camarazi, puţin obişnuiţi sau chiar deloc cu vaporii alcoolului, au început să bocească viaţa de care tocmai ne despărţeam. Îmi vine destul de greu să vă descriu scena în care aceştia se îmbrăţişau plânşi şi cu scuipatul care nu voia să le mai stea în cavitatea bucală împrăştiat pe obraji, cu mâneca sacoului. Ce să mai, imagine demnă de cel puţin un premiu Oscar, mai ales acum când sunt în vogă filme precum Lupul de pe Wall Street sau Marea Mahmureală. Parcă şi acum îmi sună în cap bocetele unuia care o implora pe domniţa cu care se afişase la bal să-l ierte că s-a matolit atât de grav şi să-i descuie cabana. De fapt, pe ritmul acestor tânguiri făcute parcă în tonalitatea descântecelor am şi adormit. Iar a doua zi, când ne-am trezit destul de turmentaţi, am observat că cel încuiat pe-afară reuşise totuşi să intre pe un gemuleţ al cabanei, de unde a căzut pe o masă, unde l-a şi furat somnul.

Ne-am adunat apoi pe terasa însorită a localului din pădure pentru a ne întrema cu câte o cafea sau două şi, mai ales, pentru a ne declara mândri de banchetul abia încheiat. Sentimentele împărtăşite atunci erau destul de confuze: unii îşi exprimau regretul că paranghelia s-a terminat parcă prea repede, altora le părerea rău de faptul că Titircă nu a vrut să plece până când nu ne-a văzut pe toţi incapabili de a mai asista la vreun program artistic - de orice fel ar fi fost el -, iar alţii erau încântaţi că după bairam aveau suficiente picanterii de povestit în cele două săptâmâni de şcoală rămase. Şi asta, deoarece stabilisem ca data banchetului să fie înaintea examenelor finale, sperând că astfel profesorii din comisii, invitaţi şi ei, vor fi mai îngăduitori. Dar n-a fost aşa, că deh, socoteala de dinainte nu se nimereşte cu cea de după bal!