„Like” dacă ai înţeles şi „comm” dacă nu

Heyyy, u, cf, ejti bn? Nu ştii cu cn vb? Cu tn, bro/fatha! Nu-i aşa că înţelegi tot ce ţi-am scris? Like dacă da şi comm dacă nu. FYI, sunt singur şi căutam pe cnv cu care să vb. Like şi intrăm pe chat, PM, of course. Dar vreau să o dăm pe chat doar dacă ejti sincer/-ă. K? Tnx! So, dc foloseşti genul acesta de limbaj: din lipsa timpului, de lene sau doar ca să fii cool? Sau poate că astfel poţi păcăli scrierea corectă? Ştii u care, cea cu cratime, cu semne de punctuaţie, cu diacritice, cea fără exces de puncte de suspensie şi fără emoticoane. Stai chill, şi eu folosesc uneori abrevierile internaute şi chiar e funny, însă nu atât de mult încât să le sângereze ochii celor care mă urmăresc pe fb sau pe blog.

Revin la: „Cu cn vb şi eu? Like: chat”. First time, e dureros să te văd cum tânjeşti ca o mâţă de apartament după puţină atenţie. OMG, eşti tânăr, frumos, spontan şi plin de energie! De ce să stai cocoţat toată ziua în mijlocul patului şi să laşi tableta să-ţi inducă starea letargico-depresivă de care te tot plângi? Convoacă-ţi prietenii şi ieşi afară! Comunicare nu se reduce nici pe departe numai la limbajul scris, iar limbajul scris nu se reduce nici el la cele 20-30 de prescurtări internaute. Nu poţi să spui totul folosindu-te doar de acestea. Iar dacă totuşi reuşeşti să spui chiar totul cu ajutorul emoticoanelor şi al abrevierilor, sorry, bro, dar înseamnă că ai foarte puţine de spus. Şi apoi, dacă plouă şi nu ai chef de ieşit cu prietenii, decât să scrii în smiley face-uri pe chat, nu mai bine citeşti o carte, ca mai apoi să poţi să scrii cu adevărat?

BTW, să ştii că aş fi putut trăi aproape la fel de bine şi fără să îţi atrag atenţia că modul în care scrii e unul incorect şi că deranjează, dar nu aşa fac prietenii. Şi nu pot accepta să văd, spre exemplu, cum o declaraţie de dragoste făcută fratelui se transformă într-o nenorocire precum: „T bezc fratemio!”. Habar nu ai câţi oameni ROFL când citesc asta. Sau: „Poop, fathaaa!”. LOL! Cum să îţi spun, ca să rămânem în limita decenţei cu limbajul, „poop” ăsta e sinonim cu „shit” ăla… Deci ce ai vrut să-i transmiţi fetei? Alta delicioasă: „Ejti frumyyyyyy, scumpika mea!”. Pe bune, ţi s-a spart borcanul cu „y”?

Şi din cauza altor onomatopee scrise de tine, aş putea să o ţin aşa la nesfârşit. Dar G2G şi oricum cred că deja ai înţeles ce am vrut să îţi transmit. Şi pentru că deja ştii regula: like dacă ai înţeles şi comm dacă ai nelămuriri. Iar acum, de încheiere, îţi transmit câte un rând de hearts, de smiley faces şi de hugs and kisses!

Invitaţie la ZMT Cracovia 2016

Salutare tuturor şi lăudat să fie Isus Hristos! Preabunii mei prieteni, astăzi vă adresez invitaţia la un eveniment mai tare decât orice festival, fie el chiar şi Untold, credeţi-mă pe cuvânt! Mă refer, desigur, la Ziua Mondială a Tineretului (ZMT) ce se va desfăşura între 20-31 iulie în Cracovia şi în alte locaţii (dieceze/episcopii) din Polonia. Vedem aşadar că, de fapt, evenimentul se întinde pe durata mai multor zile. Nu avem cum să anticipăm clipele de har şi emoţiile care se vor împărtăşi între tinerii veniţi din toate colţurile lumii la ZMT, dar cei care am participat la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic (INTC) de la Cluj-Napoca, din vara anului trecut, am putea să ne facem cât de cât o idee. Spun cât de cât, deoarece e destul de greu să comparăm un eveniment la care au participat 2.500 de tineri din România cu un altul la care se preconizează că vor lua parte cca. 2.000.000 de tineri de pe întreg mapamondul!

Tema ZMT Cracovia 2016, aleasă de Sfântul Părinte Papa Francisc, este cea de-a cincea fericire propusă de Mântuitorul în predica sa de pe munte: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” - Matei V, 7. Dintre foarte multele momente importante ale acestui eveniment amintim: Sfânta Liturghie de deschidere, catehezele ţinute de episcopi din întreaga lume în diferite limbi, ceremonia de primire a Papei (joi, 28 iulie), Calea Crucii (vineri, 29 iulie), veghea cu Sfântul Părinte, festivalul tinerilor pe durata mai multor zile (programe artistice, religioase şi culturale), concerte, expoziţii, teatru, evenimente sportive, workshop-uri etc., iar în ultima zi, duminica, 31 iulie, Sfânta Liturghie de încheiere, celebrată de Sfântul Părinte Papa Francisc. Mai multe detalii despre programul ZMT veţi găsi accesând site-ul din România dedicat evenimentului: www.zmtromania.ro.

Ce mai trebuie să ştiţi, pentru început, despre ZMT 2016? În primul rând, că puteţi participa dacă aveţi între 14-30 de ani. Minorii vor avea nevoie de acceptul părinţilor şi vor fi însoţiţi de preoţi sau de alte persoane implicate în viaţa Bisericii. Înscrierile se pot face pînă la sfărşitul lunii mai şi, pentru aceasta, dacă faceţi parte din Eparhia „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, vă invit să mă contactaţi. Dacă însă nu sunteţi din eparhia noastră, nu este nici o problemă, puteţi să vă adresaţi preotului paroh sau departamentelor care se ocupă cu pastoraţia tinerilor din eparhia/dieceza dvs. Înscrierile vor fi centralizate prin intermediul site-ului oficial al ZMT. Cazările vor fi făcute la familii, în săli parohiale, în şcoli sau campusuri universitare şi în săli de sport. Desigur, toate acestea vor fi dotate cu apă, duşuri şi toalete. În noaptea 30-31 iulie, toţi participanţii vor dormi sub cerul liber, într-o zonă special amenajată, numită „Campus Misericordie”, locul unde se va desfăşura veghea şi Sfânta Liturghie de închidere a evenimentului cu Papa Francisc. De aceea, toţi participanţii vor trebui să aibă la ei sac de dormit şi izopren.

Ar mai fi de discutat şi un ultim aspect - de fapt, cel mai delicat – şi anume costul acestei experienţe. Fără să vă panicaţi prea tare, trebuie să ştiţi că taxa de participare este de 220€ şi că ea include cazările şi mesele pe parcursul celor unsprezece zile, dar şi transportul între locaţiile diferitelor evenimente şi rucsacul pelerinului. Taxei menţionate i se vor adăuga: costul transportului din România, costul asigurărilor medicale şi costul însemnelor de grup. Aceste costuri suplimentare nu au fost încă stabilite şi, eventual, cu sprijinul unor oameni de bine, sperăm să le diminuăm cât se poate de mult. Aşadar, dacă tragem o linie, am putea conchide că suma necesară unui tânăr participant la ZMT Cracovia 2016 este echivalentă cu preţul unui smartphone cu performanţe medii spre modeste. Desigur, ştim că nu vorbim de o sumă pe care orice tânăr şi-ar putea-o permite, însă, cu mici sacrificii şi renunţări, în lunile rămase până la încheierea înscrierilor, aceasta poate fi strânsă în bună parte. Aş mai adăuga şi faptul că nu se prevede ca vreuna dintre următoarele Zile Mondiale ale Tineretului să se desfăşoare atât de aproape de ţara noastră, deci cel puţin costul transportului nu va putea fi mai mic, în viitorul apropiat sau mediu.

Închei amintindu-vă de renunţarea la diferitele capricii personale pe care Postul Mare ne invită să o facem şi vă îndemn ca preţul acestor capricii sau pofte de orice fel să-l convertiţi în sublima experienţă a ZMT!

Nu canoanele, ci iubirea face unirea

Duminică, în bisericile de rit bizantin, s-a citit Evanghelia vindecării celor 10 leproşi; cea în care majoritatea leproşilor însănătoşiţi – 9 din 10 – nu s-au mai întors ca să-i mulţumească Domnului pentru minunea vindecării lor. Spuneam cu altă ocazie că unul dintre motivele pentru care cei nouă nu s-au întors să-i mulţumească Domnului, ar putea fi şi faptul că erau preocupaţi mai degrabă de împlinirea dispoziţiilor religioase, a canoanelor, decât de Isus. Erau atât de nerăbdători să primească din mâna preoţilor documentul care să le ateste vindecarea, încât uitaseră de datoria de bun simţ elementar pe care o aveau, aceea de a mulţumi binefăcătorului lor. Şi neaflându-se sub lege, adică nefiind supus prescripţiilor religioase ale evreilor, poate că tocmai de aceea samariteanul a fost singurul care s-a întors să-i mulţumească Domnului. Apoi, prezenţa lui în mijlocul „aleşilor” probabil că le-ar fi cauzat acestora neplăceri. Cum puteau ei să se înfăţişeze în faţa preoţilor alături de un străin de credinţă!?!

Mai spuneam şi că suferinţa îi uneşte pe oameni şi că înlătură prejudecăţile dintre ei. Cât timp au fost bolnavi, evreii au putut să convieţuiască cu samariteanul. Când însă s-au văzut vindecaţi, nu s-a mai putut! Iar acest fapt ne duce cu gândul şi la preoţii ortodocşi, la cei catolici dar şi la pastorii protestanţi care, în temniţele bolşevice, împărţind aceeaşi suferinţă, au putut să se roage împreună. Astăzi, însă, când preoţii sunt în libertate, nu o mai pot face, deoarece canoanele religiei interzic rugăciunile interconfesionale! Spre exemplu, acum vreo 10 ani, ne puteam ruga cu preoţii şi cu creştinii ortodocşi pentru unitate şi în Râmnic, dar apoi s-au dat nişte „canoane” care să înterzică acest lucru şi a rămas să ne întâlnim şi să ne rugăm numai noi, preoţii şi credincioşii catolici. Şi, probabil, foarte puţini creştini-ortodocşi scăpaţi din supraveghere. Iată, aşadar, chiar şi religia poate să-l despartă pe om de Dumnezeu!

Pentru a depăşi această situaţie, poate că ar fi util să ne reamintim de începuturile Bisericii. Ce le cerea Mântuitorul ucenicilor săi, cei care aveau să devină şi primi creştini? Să îşi iubească mai puţin propria viaţă şi propriile convingeri, să se abandoneze şi, mai ales, să caute să facă voia Tatălui Ceresc şi nu voia personală. Mai mult, simţind pericolul dezbinării – atunci când printre apostoli s-a iscat zânzania care dintre ei să fie mai mare –, Isus s-a rugat: „Tată Sfânt, păstrează-i pe cei pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi” (Ioan XVII, 11). Dar, din nefericire, aceasta nu s-a păstrat prea mult timp după înălţarea Domnului la Cer, deoarece au început bătăliile dintre creştini. Aşadar, în loc să se roage pentru unitatea lor, conform voinţei lui Hristos – al cărui nume creştinii îl poartă şi se mândresc cu el – „ucenicii” au început să irosească timp şi energie în disputele teologice. Astfel au început să se ia la trântă pentru te miri ce: pentru expresii şi formule de doctrină, pentru setea de glorie, pentru partizanatul politic, chiar şi pentru drojdia din prescuri!

Iată, preabuni cititori, cum au început să apară tot felul de biserici şi de bisericuţe care, pentru supremaţie, au purtat şi încă poartă războaie locale, regionale, naţionale, internaţionale, globale ş.a.m.d. Este adevărat că uneori se mai organizează diverse întâlniri interconfesionale – cum este şi această octavă de rugăciune pentru unitatea creştinilor –, dar după acestea, ne întoarcem cu toţii în propriile biserici sau catedrale şi ne vedem în continuare de canoanele noastre atât de dragi. Ne consolăm cu ideea că dacă tot nu se poate să ne unim aici, pe Pământ, dac-o fi să fie, într-o bună zi, să ne unim barem în Cer.

Însă lucrurile nu trebuie să rămână aşa. Începând chiar de astăzi, putem şi noi să învăţăm să ne rugăm unii pentru alţii, aşa cum făceau primii creştini: evrei pentru duşmanii romani sau pentru greci şi invers sau sclavi pentru stăpâni şi invers. Putem să ne tolerăm, să ne iertăm şi să renunţăm mai uşor la propriile opinii. Putem să ne abandonăm cu totul lui Dumnezeu şi să ne iubim mai puţin pe noi înşine. Putem să încetăm să mai facem voia noastră şi, precum am învăţat în Rugăciunea Domnească, să căutăm să împlinim voia Tatălui Ceresc, ai cărei fii suntem toţi prin botezul în numele Sfintei Treimi, prin credinţă şi prin har.

Şi să nu care cumva să ne amăgim crezând că Isus ar sta în ceruri şi privindu-ne ar putea spune: „Ostropel este preferatul meu, pentru că este catolic” sau „X e preferatul meu, pentru că e ortodox” sau mai ştiu eu ce confesiune am avea. Biserica lui Hristos este deja una, iar noi nu trebuie să aşteptăm consensul liderilor religioşi ai lumii, pentru a crede acest lucru. Pentru că unitatea adevărată este posibilă și în timpul nostru – la fel ca în timpul bisericii primare – atâta timp cât suntem conştienţi că toţi creştinii, indiferent de confesiune, sunt membre importante ale trupului unei singure Biserici al cărei singur cap este Hristos însuşi. Amin!

Tabăra de iarnă a cercetaşelor, clipe de har

Astăzi, la biserică, am fost abordat de mama unei cercetaşe: „Victor, spune-mi şi mie, te rog, cum a fost în tabără!”. „Păi, de ce nu o întrebi pe domnişoară cum a fost!?”, am întrebat-o surprins. „Am întrebat-o, dar îmi tot spune că până când nu mergi într-o tabără a cercetaşelor, e imposibil să înţelegi cum a fost cu adevărat”. Şi, da, aşa şi este. Cum aş putea să descriu în cuvinte trăirile taberei abia încheiate!?! Şi totuşi ne vom strădui să vă expunem în câteva cuvinte momentele pline de har de care ne-am bucurat în zilele trecute cu cercetaşele.

Tabăra s-a desfăşurat la Ciunget, în 20-23 decembrie, în nordul judeţului Vâlcea, într-un cadru montan de vis. Ne-am bucurat de compania a peste 40 de cercetaşe din Bucureşti, Râmnicu Vâlcea şi Focşani. Au participat cinci patrule: Căprioarele, Ratonii, Veveriţele, Viperele şi Vulpile. Toate, la fel de brave şi de altruiste. Cercetaşele au cântat şi au umplut văile munţilor cu veselia lor contagioasă, au participat la concursul de orientare cu indicii ascunse bine de şefi, au mers în explorarea care le-a oferit şi prima bulgăreală a iernii, au salvat-o pe Doamna Cercetaşelor în marele joc, dar, mai ales, şi-au creat şi consolidat frumoase prietenii. Spuneam că e imposibil să scrii şi să descrii emoţiile trăite în taberele cercetaşilor, însă fotografiile pe care le veţi găsi şi pe pagina Facebook a Asociaţiei Cercetaşilor Romani Uniţi (aici) vă pot ajuta să fiţi martori ai taberei noastre de iarnă.

Mai mult, mult mai mult, decât pot spune eu, au spus micuţele cercetaşe despre aceste zile. Cum poţi descrie senzaţia pe care o ai atunci când o domnişoară cercetaşă îţi spune: „Ştii, aici m-am simţit pentru prima oară în viaţa mea dorită de ceilalţi copii” şi te îmbrăţişează cu căldură? Sau cum poţi să te abţii şi să nu râzi cu inima atunci când o altă cercetaşă te întreabă franc: „Pe bune, tu chiar ştii engleza pe de rost”? Sau cum să nu vrei să fii copil atunci când vezi cum cercetaşele se bucură cu poftă de fiecare clipă petrecută împreună? Sau când vorbesc cu atâta naturaleţe despre generozitatea lui Dumnezeu care ni l-a trimis pe singurul său Fiu în staulul din Betleem?… Căci în aceste ultime zile am descoperit copii minunaţi care sunt gata întotdeauna să dea mărturie despre Dumnezeu şi despre frumuseţea vieţii trăite alături de Tatăl Ceresc.

Înainte de a încheia, se cuvine să le mulţumim preafrumoaselor cercetaşe pentru lecţiile pe care ni le oferă la fiecare întâlnire, părinţilor acestora pentru că ne-au permis să ne bucurăm de compania micuţelor lor, gazdelor noastre pentru ospitalitate şi, în mod special, lui Dumnezeu pentru zilele de graţie pe care le-am trăit!

Idei de cadouri

Ştiu, şi voi vă aflaţi în plină cursă, în goana după cadourile perfecte, nu-i aşa? Şi sunt atât de multe persoane dragi cărora dorim să le facem bucurii, acum, înaintea Crăciunului… Soţia/soţul, copilaşii, nepoţeii, scumpii prieteni, colegii de serviciu – ha, nu ne vor mai prinde în offside, ca anul trecut! – mama, tata şi…, parcă, mai lipseşte cineva. Ah, şi mama-soacră, iar o uitasem! Mai ştiu şi că nu am ales tocmai cel mai potrivit moment ca să vă răpesc din timpul care pare că se contractă tot mai mult în această perioadă. Dar, dacă îmi veţi acorda puţintică atenţie, preaiubiţii mei prieteni, veţi avea numai de câştigat, deoarece mi-am propus să vă dau câteva idei originale de cadouri aflate la promoţie, desigur.

Înainte de aceasta, însă, ar trebui să stabilim împreună ce înseamnă Crăciunul. Învălmăşeala din shop-uri sau cea din trafic, jucăriile kitsch-oase cu luminiţe care parcă ne hipnotizează copiii, caltaboşul, şoricul sau cozonacul şi salata boeuf, moşul cu renii lui aerieni sau, poate, sexy-crăciuniţele din spoturile publicitare de sezon? Despre acestea toate şi despre multe altele adiacente lor, să fie vorba în această perioadă, sau despre altceva ar trebui să fie sărbătoarea pe care o avem în faţă? Categoric, despre cu totul altceva. „Căci pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci” – iată, răspunsul pe care condacul Naşterii Domnului nostru, Isus Hristos, ni-l oferă!

Şi atunci, dacă ştim că Dumnezeu s-a „ambalat” pe sine însuşi în acest dumnezeiesc dar – care este naşterea unui bebeluş – şi s-a oferit nouă cu toată gratuitatea, noi cum de mai bâjbâim încă în aflarea cadoului perfect!?!… În cazul în care nici acum nu aţi înţeles, voi simplifica: aşa cum Domnul s-a dăruit pe sine însuşi, făcându-se cadoul perfect, desăvărşit, pentru noi, prin naşterea sa sfântă, la fel şi noi suntem datori să ne oferim altora, măcar parţial, dacă nu putem în totalitate. Cum adică să ne oferim? În cele ce urmează, vă voi da câteva exemple de cum ne putem oferi şi, în acelaşi timp – pentru că uneori îmi respect promisiunile –, vă voi oferi şi ideile de cadouri despre care vă vorbeam la început.

Timpul. V-aţi gândit vreodată să oferiţi din timpul vostru celor dragi? Spre exemplu, copiilor. Zilnic, câte o oră în care să faceţi împreună ceea ce ei îşi doresc; iar eu sunt convins că nu-şi doresc să faceţi teme în această oră. Astfel, veţi putea cumula până la sfârşitul anului viitor – care este şi unul bisect – fix 366 de ore nepreţuite. Scrieţi, deci, pe un bileţel, ce conţine cadoul şi împachetaţi-l într-o cutiuţă sau într-un plic colorat. Sunt convins că va fi un dar de care micuţii vor fi încântaţi. Dar acest cadou, timpul, poate fi oferit şi prietenilor sau părinţilor. Chiar, ce-ar fi să le oferim părinţilor noştri mai mult timp decât vizitele din ce în ce mai rare şi mai scurte pe care le făceam până acum?

Un alt cadou original poate fi rugăciunea. Să oferim celor dragi rugăciuni şi să le spunem acest lucru. Ba, mai mult, să-i invităm şi pe alţii să ni se alăture şi să contribuie şi ei la buchetul de rugăciuni pe care să-l oferim unei persoane sau unei cauze. Şi, la fel ca în cazul timpului, putem să scriem pe un bileţel acest dar şi să-l înmânăm, frumos ambalat. Ce-ar fi să-i oferim unui prieten drag un plic cu o iconiţă pe spatele căreia să-i scriem: „Bună! De acest Crăciun îţi ofer trei decade de Rozariu şi zece Tatăl nostru pe care deja le-am făcut la intenţia ta şi o Sfântă Liturghie la care am participat pentru tine”?

Dar mai putem găsi în noi, la promoţie, şi alte cadouri pe care le putem lega cu fundă roşie şi oferi de Crăciun: generozitatea, încurajarea, iertarea noastră etc. Toate acestea pot fi transformate în scurte şi emoţionante epistole. Eu chiar am primit o astfel de scrisoare, de încurajare, care m-a bucurat enorm şi pe care o păstrez ca pe unul dintre obiectele de preţ ale casei. Iar atunci când întâmpin dificultăţi în ceea ce mă străduiesc să fac, nu e nevoie decât să o mai citesc încă o dată, ca fervoarea să mă cuprindă din nou. Această scrisoare este, cu certitudine, unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodată. Practic, s-ar putea spune că nu a costat mai mult decăt o banală filă de caiet şi foarte puţină cerneală. Şi totuşi, pentru mine, valoarea acesteia este inestimabilă.

Iată, buni prieteni, numai câteva idei de cadouri originale. Dar sunt convins că şi voi aveţi altele asemenea. Ştiu că v-am reţinut cam mult din treabă, închei imediat, până nu ne prinde Crăciunul. Aşadar, cadourile le-am găsit, pe destinatari îi ştim… Singurul lucru care ne mai poate crea dificultăţi în goana după cadoul perfect rămâne căutarea ambalajului ideal. Să aveţi spor!

Bate Dumnezeu cu bota?

De câteva zile aud îngrozit diverşi creştini care pun evenimentele tragice din clubul bucureştean Colectiv pe seama dreptăţii dumnezeieşti. Cică toţi cei care ar fi suferit acolo au primit ceea ce li se cuvenea, adică pedeapsa păcatului lor, care este moartea. Răspunsul pe care trebuie să îl dăm acestor inşi este în primul rând unul scripturistic. Căci, dacă am parafraza cuvintele Mântuitorului din evanghelia zilei (Luca XIII, 1-9), le-am putea spune şi noi acestora: „Credeţi, oare, că aceşti tineri care au murit în respectivul club au fost mai  păcătoşi decât toţi tinerii din România sau decât toţi românii, fiindcă au suferit aceasta? Vă spun, nicidecum! Iar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel”. Sau cei 118 oameni, cei mai mulţi dintre ei fiind copii, care au ars în biserica de lemn din Costeşti, Argeş, în 1930, credeţi că au fost ei mai păcătoşi decât noi toţi? Cum poate un creştin, care aude răspicat la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie că Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni, să facă asemenea afirmaţii!?!

Spun creştinii aceştia, despre care vă vorbeam, că morţii din Colectiv au primit ce au căutat, deoarece cântând piesa „The day we die” (ziua în care vom muri), singuri şi-au invocat sfârşitul. Dar oare au şi catadicsit aceşti înşi, închipuiţii profeţi ai pedepselor divine, să citească în totalitate versurile trupei Goodbye to gravity? Ştiu ei că pentru artiştii care au pierit în incendiu, ziua în care aceştia vor muri este aceea în care vor ceda şi nu vor mai fi liberi şi plini de viaţă? Poftiţi, dragi profeţi ai apocalipsei, convingeţi-vă singuri:

We're not numbers, we're free, we're so alive,

Cause the day we give in is the day we die!

Ba, aş merge chiar şi mai departe şi aş spune că acest mesaj poate fi predicat fără nici o reţinere de la amvoanele bisericilor. Ce e satanic în acest mesaj, ce nu este conform credinţei voastre? Sau, poate, aţi ajuns la concluzia că linia melodică este una… diabolică? Chiar este rock-ul duşmanul declarat al Bisericii? Şi în cazul acesta, dacă regret că ascult prea puţin rock, voi avea şi eu de suferit? Vă rog, profeţi ai apocalipsei, spuneţi-mi!

Prea mult seamănă aceste profeţii cu lecţia aceea, din manualul de religie, în care Dumnezeu îi rupe scara lui Vasilică pentru că a îndrăznit să se urce în pom, la un cuib de păsărele. Păi, asta e treaba lui Dumnezeu, să rupă scara copiilor, să dea foc cluburilor, să pună tot felul de substanţe nocive în alimente, să sape gropi în asfalt? Categoric, nu! Alţii sunt vinovaţii pentru toate acestea, iar băieţii trupei Goodbye to gravity ne invitau prin versurile lor să luptăm împotriva acestora şi să conştientizăm situaţia în care ne aflăm. Mesajul lor era unul împotriva sistemului corupt şi nicidecum unul pro-death. Şi nu pot încheia mai bine, decât redându-vă alte versuri ale aceluiaşi blamat pe nedrept cântec, „The way we die”:

Behold, a credo wavering

A sleight of hand is the dogma they preach,

Beneath, a conscience’s fading

To even out all your steady beliefs.

La întâlnirea tinerelor familii

Sâmbătă, 31 octombrie 2015, am participat la întâlnirea de toamnă a familiilor organizată de către Eparhia Greco-Catolică „Sf. Vasile cel Mare” de Bucureşti. Locaţia aleasă de organizatori a fost una mirifică, Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi din Ciofliceni, Snagov, judeţul Ilfov. Noi, cei din Râmnicu Vâlcea am pornit la drum încă de vineri seara, după încheierea programului de muncă şi după terminarea cursurilor şcolare, deoarece la această întâlnire au putut să meargă şi copiii. Deşi încheiam cu toţii o săptămână istovitoare şi deşi am ajuns la mănăstire destul de târziu, aproape de ora 22:00, bucuria de a petrece timpul împreună ne-a prelungit agapa până spre miezul nopţii.

Sâmbătă dimineaţa, după micul dejun, mănăstirea a început să vibreze sub paşii zecilor de tinere familii care ni s-au alăturat din Bucureşti şi din Ploieşti. Controlul holului larg de la parter a fost preluat de către micuţii care l-au transformat într-un vast teren de joacă. Lăsându-i pe copilaşi în grija animatorilor, noi ne-am retras în cel mai liniştit loc al mănăstirii fraţilor carmelitani, în serafica biserică împodobită cu mozaicurile părintelui Marko Ivan Rupnik SJ.

Aici, la ora 10:00, părintele Tarcisio Favaro OCD, într-o simpatică limbă română, ne-a vorbit despre importanţa rugăciunii făcute în familie. A urmat salutul de bun venit al Prea Sfinţitului Mihai Frăţilă care, mai apoi, ne-a vorbit şi despre experienţa dânsului de la sinodul dedicat familiei care s-a încheiat în urmă cu o săptămână, la Vatican. Înaintea prânzului s-au format 10 grupuri de discuţii în care s-au căutat răspunsuri referitoare la raportul dintre rugăciunea în familie şi viaţă. De menţionat şi faptul că printre concluziile acestor discuţii s-a amintit că poate mai mult decât îi învăţăm noi pe ei, micuţii familiei sunt cei care ne reînvaţă să ne rugăm cu seninatatea la care noi, cuprinşi de tumultul vieţii şi fără să ne dăm seama, am renunţat cu uşurinţă.

După prânz, încurajaţi şi de soarele tomnatic care ne-a răsfăţat cu căldura sa, ne-am alăturat preţ de câteva clipe copiilor ale căror glasuri au umplut cu voie bună curtea mănăstirii.

Bineînţeles că timpul pe care l-am avut la dispoziţie ne-a părut unul extrem de scurt, dar acesta nu a fost deloc un impediment în a cunoaşte alte tinere familii creştine şi în a ne crea noi prietenii. Şi încă ceva, toate aceste momente – fie că vorbim de discuţiile pe grupuri, de timpul petrecut cu cei mici, de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie animată de toţi cei prezenţi sau, pur şi simplu, de zâmbetele calde şi sincere primite de la oameni pe care până sâmbătă nu îi mai întâlnisem  –, deşi s-au succedat cu iuţeală, au creat amintiri dragi pe care le vom păstra în suflet, cel puţin până la următoarea noastră întâlnire.

Foto: Alexix Dimcev

Convertirea inimilor, minunea minunilor

Evanghelia duminicii a douăzecea după Rusalii ne vorbeşte despre una dintre cele mai mari minuni înfăptuite de Mântuitorul, una dintre cele trei învieri miraculoase redate de evanghelii, cea a fiului văduvei din Nain. Preabuni cititori, de data aceasta voi sări peste introducere, întrebându-vă direct: de ce credeţi că Mântuitorul a făcut aceste miracole? Ca să-şi arate muşchii şi super-puterea sau, poate, ca să-şi impresioneze asistenţa? Evident, nu pentru acestea. Dacă ar fi fost aşa, atunci s-ar fi întrupat cu 2000 de ani mai târziu, în zilele noastre, când fiecare gest al său ar fi fost mediatizat la maxim pe toate reţelele de socializare şi în toate trusturile de presă. Dacă ar fi fost aşa, Isus l-ar fi înviat pe tânărul din Nain şi ar fi postat minunea pe Facebook. Vă daţi seama de câte distribuiri ar fi avut parte filmuleţul respectiv şi câte zeci de mii de like-uri ar fi primit? Însă Isus nu este o persoană ahtiată după publicitate şi, desigur, pentru el doar lacrimile mamei au fost acelea care au provocat minunea.

Să nu înţelegeţi acum că aş avea ceva împotriva miracolelor sau că nu aş crede în existenţa acestora, Doamne fereşte! Însă valoarea miracolelor trebuie privită numai din persepctiva teologică a Sfintei Scripturi, cea care îi oferă miracolului însuşirea de semn mai mult decât cea de întâmplare paranormală, aşa cum suntem noi tentaţi să credem. Prin această însuşire - de semn - minunile ne invită să vedem dincolo de starea lor de fapt, adică ne cheamă să ne îndreptăm privirea către Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu martorii învierii tânărului din evanghelie care au văzut în miracolul înfăptuit de Isus cum „Dumnezeu l-a cercetat, l-a vizitat, pe poporul său”.

Aşadar, miracolul nu trebuie să limiteze sau să constrângă libertatea omului, ci să-i dea acestuia posibilitatea unor reflecţii care să-l conducă spre scopul său ultim, Dumnezeu. Este adevărat că există şi creştini care caută cu tot dinadinsul minuni pentru a se convinge, pentru a crede şi pentru a se converti. Aceştia aleargă după cai verzi pe pereţi şi după lumini sfinte lucitoare, transformându-l pe Dumnezeu în fachir sau într-un scamator, doar pentru ca să fie ei constrânşi să creadă. Dar Dumnezeu nu vrea să forţeze inimi, nu vrea să impresioneze, ci vrea ca noi singuri să medităm şi să ajungem - cu toată libertatea cu care am fost înzestraţi - la adevărul suprem care este credinţa în Dumnezeu şi în iubirea sa sfântă.

Căutători de senzational au existat şi în vremea Mântuitorului. Fariseii şi învăţătorii de lege care îi cereau lui Isus un semn, o minune, şi cei care îi cereau să se coboare de pe cruce pentru a vedea cu ochii lor şi pentru a crede în el, cu toţii au fost refuzaţi. De ce, dacă în joc era credinţa lor? Pentru că adevărata şi cea mai mare dintre minuni este convertirea inimilor sau întoarcerea omului la iubirea Creatorului său. Numai acest tip de miracole poate umple Cerul de bucurie: „În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru 99 de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă” ( Luca XV, 7). Aşadar, mântuirea presupune altfel de minuni, simple şi discrete, minuni pe care noi le numim convertiri…

Cu ceva timp în urmă, o bătrânică îmi povestea cu patos că a mers de două ori la Prislop şi că dacă va mai reuşi să ajungă şi a treia oară, atunci poate să moară liniştită. Zicea că a simţit ceva special acolo, la mormântul părintelui Arsenie Boca, ceva mai presus de normal, ce nu a mai simţit în nici un loc. Am fost uluit, bineînţeles, de spusele acesteia, şi ştiţi de ce? Pentru că nu înţeleg de ce dânsa, ca şi mulţi alţi creştini, nu vine duminica la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie cu aceleaşi emoţii şi cu aceeaşi dispoziţie sufletească cu care pleacă prin diverse pelerinaje, în căutarea senzaţiilor tari.

Prislop, Iaşi, Nicula, dacă doriţi, apoi Medjugorje, Fatima, Guadalupe, sau Ierusalim, toate aceste locuri, împreună, nu pot valora niciodată mai mult decât o Sfântă Liturghie celebrată pe altarul celei mai obscure biserici! Şi spun acest lucru răspicat, deoarece nu ştiu cum, dar noi, creştinii, am reuşit să inversăm valorile şi am ajuns să acordăm o atenţie mai mare trupurilor moarte şi îngropate, fie ele chiar şi ale sfinţilor, decât trupului înviat al lui Isus Hristos! Şi da, aş fi vrut ca respectiva persoană să îmi spună mai degrabă: „Părinte, dacă reuşesc să mai ajung încă o duminică la Liturghie, ca să mă împărtăşesc din nou cu trupul, şi cu sângele, şi cu sufletul, şi cu dumnezeirea Mântuitorului, atunci pot să mor liniştită!”. Iar acest mod de a privi Dumnezeiasca Euharistie este, cu siguranţă, un miracol cu mult mai mare decât învierea oricărui om din morţi.

Un weekend cu Cercetaşii Români Uniţi, la Râmnicu Vâlcea

Sâmbătă şi duminică, 26 şi 27 septembrie, Parohia Greco-Catolică din Râmnicu Vâlcea i-a avut ca oaspeţi pe Cercetaşii Români Uniţi, mai exact pe câţiva dintre membrii grupului Vasile Aftenie din Bucureşti. Scopul vizitei cercetaşilor a fost unul dublu: aflarea unei locaţii în care să se desfăşoare tabăra cercetăşească de iarnă şi depunerea de noi promisiuni, urmată de activităţi cu tinerii parohiei noastre. Aşadar, în pofida ploii insistente, am avut parte de două zile rodnice, presărate cu emoţii nebănuite. Pentru a pune la punct detaliile vizitei lor, cercetaşii au ajuns în Râmnic vineri seara, atunci când ploaia încă nu începuse să ne sâcâie. Bucuria revederii şi cea a dialogului clasic – cel purtat faţă către faţă şi nu tastă către tastă – ne-au ţinut treji până spre miezul nopţii şi ne-ar fi ţinut şi mai mult, dacă sâmbătă de dimineaţă nu ar fi trebuit să fim gata, ca întotdeauna, de acţiune. Stabiliserăm deja ca sâmbătă să nu ne întoarcem acasă, până ce nu vom fi găsit locul taberei de iarnă din 20-23 decembrie, anul în curs.

La Fântânele, Ciungetu

Conform celor stabilite, sâmbătă ne-am îndreptat către Valea Oltului şi ne-am oprit la Brezoi, în Ţara Loviştei, unde am vizitat biserica romano-catolică „Sfântul Anton”. De aici am pornit mai departe, pe Valea Lotrului, în căutarea cabanei perfecte. După ce am luat în considerare câteva locaţii de cazare întâlnite pe acest drum, înainte de intrarea în Voineasa, am cotit brusc la stânga, pe lângă cursul Latoriţei, spre Ciungetu – localitatea în care se află cea mai mare hidrocentrală de pe râurile înterioare ale României – în căutarea unor locuri mai pitoreşti. În Ciungetu (650 m altitudine), am lăsat în urmă asfaltul, dar şi ploaia, şi am luat încă 10 km de drum forestier în pieptul celor două mici autoturisme, pe coasta Munţilor Latoriţei, până ce am ajuns în punctul La Fântânele (1250 m altitudine). De aici, Valea Latoriţei care se întindea scăldată în soare sub noi – văzută dinspre Munţii Parâng şi încadrată între munţii omonimi şi Munţii Căpăţânii – pur şi simplu ne-a fascinat privirea. Apoi, spre seară, cu satisfacţia lucrului bine făcut, ne-am întors la Râmnicu Vâlcea, dar nu înainte de a căuta şi noi umbra Voievodului Mircea, la Mănăstirea Cozia.

La Cozia, Călimăneşti-Căciulata

Duminică, altă zi, altă poveste. Am participat cu toţii la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie celebrată în biserica „Sfânta Rita” din Râmnicu Vâlcea, la sfârşitul căreia trei tineri (doi vâlceni şi un bucureştean), plini de emoţie, în faţa Sfântului Altar şi a comunităţii greco-catolice, şi-au depus promisiunea de cercetaş. După eveniment, cercetaşii au făcut cunoştinţă cu tinerii parohiei, apoi am servit o gustare pregătită de aceştia..., adică de gazde. Pentru că ploaia nu ne-a slăbit deloc, am rămas în biserică şi, acompaniaţi de preoţi, am cântat pe versuri cercetăşeşti, dar şi cântece creştine (click aici pentru o mică demonstraţie). Am încheiat întâlnirea cu jocuri în timpul cărora glasurile voioase ale tinerilor au acoperit în totalitate ropotul ploii de afară. Pentru toate aceste clipe de har şi pentru cele ce vor urma, se cuvine să le mulţumim călduros tinerilor. Aşadar, dragi prieteni, aţi fost din nou la înălţime, ne înclinăm!

La biserică, Râmnicu Vâlcea

Crucea, suferinţă sau iubire?

Cristo - José López Furió

„Dacă voieşte cineva să vină după mine,

să se lepede de sine însuşi,

să-şi ia crucea şi să mă urmeze!”

– Marcu VIII, 34 –

vom auzi clar invitaţia pe care ne-o adresează Mântuitorul, în duminica după praznicul Înălţării Sfintei Cruci. „Să-şi ia crucea”…, adică să suporte cu stoicism durerile şi suferinţele de zi cu zi, am fi tentaţi să credem uitând că, mai mult decât durere, crucea înseamnă iubire, iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Pentru că dacă ne îndreptăm privirea cu atenţie către un crucifix, îl vom vedea pe Răstignit cu braţele larg deschise îmbrăţişându-ne şi, în acelaşi timp, arătându-ne cât de mult ne iubeşte. Este absurd să credem că Dumnezeu iubeşte durerea şi suferinţele oamenilor. Dacă ar fi fost aşa, creştinismul nu ar mai fi avut în centru Învierea, ci Patimile Domnului.

Aşadar, crucea este sinonimul iubirii absolute. Nu doar o iubire care compătimeşte şi spune vorbe de încurajare, ci una care se lasă răstignită, jertfită, în cuie, între cer şi pământ. Cei care sunt capabili să-şi sacrifice viaţa pentru alţii, fac acest lucru din iubire, nu pentru ca sunt sadici. Părinţii care nu îşi înternează copiii bolnavi în ospicii sau nu-i abandoneaza în orfelinate, tot din iubire se consumă pentru micuţii lor. Copiii care îşi îngrijesc părinţii bătrâni şi nu-i duc în aziluri, la fel. Soţii care rămân să sufere alături de parteneri atunci când obstacole imense ameninţă familia, tot din iubire o fac. Pentru că acesta este exemplul pe care ni l-a dat Învăţătorul inimilor noastre prin patima sa sfântă: să nu iubim cu măsură, ci până la capăt!

Dar dacă spunem despre cruce că e sinonimul iubirii şi nu al suferinţei, atunci cum explicăm durerea celui nevinovat, am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm. Unde este bunătatea lui Dumnezeu atunci când vedem imaginea copilului înecat în Mediterană, spre exemplu?… Să nu uităm, totuşi, că traficul de persoane, violurile, conflictele armate, crimele etc., sunt opera omului şi nu a lui Dumnezeu. Acestea sunt momente de durere a căror cauză este folosirea total eronată a libertăţii cu care am fost înzestraţi. Însă, în faţa unui copil care suferă din cauza unei boli incurabile sau care moare în urma unui cataclism natural, chiar şi cei care posedă credinţa cea mai mare încep să se îndoiască. Pentru că oricât am fi de buni creştini, nu putem fi scutiţi de suferinţă.

Şi atunci, care este răspunsul acestui mister al suferinţei?… Nicăieri nu putem găsi un astfel de răspuns. Dar dacă totuşi vom cerceta scriptura, ceva-ceva tot vom găsi: un Dumnezeu atât de bun încât să sufere şi să moară alături de noi şi care ne iubeşte într-atât, încât să ia asupra sa toate suferinţele noastre. Tocmai de aceea adevăraţii creştini nu văd în cruce suferinţa, cât văd măsura iubirii absulute a lui Dumnezeu.