Convertirea inimilor, minunea minunilor

Evanghelia duminicii a douăzecea după Rusalii ne vorbeşte despre una dintre cele mai mari minuni înfăptuite de Mântuitorul, una dintre cele trei învieri miraculoase redate de evanghelii, cea a fiului văduvei din Nain. Preabuni cititori, de data aceasta voi sări peste introducere, întrebându-vă direct: de ce credeţi că Mântuitorul a făcut aceste miracole? Ca să-şi arate muşchii şi super-puterea sau, poate, ca să-şi impresioneze asistenţa? Evident, nu pentru acestea. Dacă ar fi fost aşa, atunci s-ar fi întrupat cu 2000 de ani mai târziu, în zilele noastre, când fiecare gest al său ar fi fost mediatizat la maxim pe toate reţelele de socializare şi în toate trusturile de presă. Dacă ar fi fost aşa, Isus l-ar fi înviat pe tânărul din Nain şi ar fi postat minunea pe Facebook. Vă daţi seama de câte distribuiri ar fi avut parte filmuleţul respectiv şi câte zeci de mii de like-uri ar fi primit? Însă Isus nu este o persoană ahtiată după publicitate şi, desigur, pentru el doar lacrimile mamei au fost acelea care au provocat minunea.

Să nu înţelegeţi acum că aş avea ceva împotriva miracolelor sau că nu aş crede în existenţa acestora, Doamne fereşte! Însă valoarea miracolelor trebuie privită numai din persepctiva teologică a Sfintei Scripturi, cea care îi oferă miracolului însuşirea de semn mai mult decât cea de întâmplare paranormală, aşa cum suntem noi tentaţi să credem. Prin această însuşire - de semn - minunile ne invită să vedem dincolo de starea lor de fapt, adică ne cheamă să ne îndreptăm privirea către Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu martorii învierii tânărului din evanghelie care au văzut în miracolul înfăptuit de Isus cum „Dumnezeu l-a cercetat, l-a vizitat, pe poporul său”.

Aşadar, miracolul nu trebuie să limiteze sau să constrângă libertatea omului, ci să-i dea acestuia posibilitatea unor reflecţii care să-l conducă spre scopul său ultim, Dumnezeu. Este adevărat că există şi creştini care caută cu tot dinadinsul minuni pentru a se convinge, pentru a crede şi pentru a se converti. Aceştia aleargă după cai verzi pe pereţi şi după lumini sfinte lucitoare, transformându-l pe Dumnezeu în fachir sau într-un scamator, doar pentru ca să fie ei constrânşi să creadă. Dar Dumnezeu nu vrea să forţeze inimi, nu vrea să impresioneze, ci vrea ca noi singuri să medităm şi să ajungem - cu toată libertatea cu care am fost înzestraţi - la adevărul suprem care este credinţa în Dumnezeu şi în iubirea sa sfântă.

Căutători de senzational au existat şi în vremea Mântuitorului. Fariseii şi învăţătorii de lege care îi cereau lui Isus un semn, o minune, şi cei care îi cereau să se coboare de pe cruce pentru a vedea cu ochii lor şi pentru a crede în el, cu toţii au fost refuzaţi. De ce, dacă în joc era credinţa lor? Pentru că adevărata şi cea mai mare dintre minuni este convertirea inimilor sau întoarcerea omului la iubirea Creatorului său. Numai acest tip de miracole poate umple Cerul de bucurie: „În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru 99 de drepţi care nu au nevoie de pocăinţă” ( Luca XV, 7). Aşadar, mântuirea presupune altfel de minuni, simple şi discrete, minuni pe care noi le numim convertiri…

Cu ceva timp în urmă, o bătrânică îmi povestea cu patos că a mers de două ori la Prislop şi că dacă va mai reuşi să ajungă şi a treia oară, atunci poate să moară liniştită. Zicea că a simţit ceva special acolo, la mormântul părintelui Arsenie Boca, ceva mai presus de normal, ce nu a mai simţit în nici un loc. Am fost uluit, bineînţeles, de spusele acesteia, şi ştiţi de ce? Pentru că nu înţeleg de ce dânsa, ca şi mulţi alţi creştini, nu vine duminica la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie cu aceleaşi emoţii şi cu aceeaşi dispoziţie sufletească cu care pleacă prin diverse pelerinaje, în căutarea senzaţiilor tari.

Prislop, Iaşi, Nicula, dacă doriţi, apoi Medjugorje, Fatima, Guadalupe, sau Ierusalim, toate aceste locuri, împreună, nu pot valora niciodată mai mult decât o Sfântă Liturghie celebrată pe altarul celei mai obscure biserici! Şi spun acest lucru răspicat, deoarece nu ştiu cum, dar noi, creştinii, am reuşit să inversăm valorile şi am ajuns să acordăm o atenţie mai mare trupurilor moarte şi îngropate, fie ele chiar şi ale sfinţilor, decât trupului înviat al lui Isus Hristos! Şi da, aş fi vrut ca respectiva persoană să îmi spună mai degrabă: „Părinte, dacă reuşesc să mai ajung încă o duminică la Liturghie, ca să mă împărtăşesc din nou cu trupul, şi cu sângele, şi cu sufletul, şi cu dumnezeirea Mântuitorului, atunci pot să mor liniştită!”. Iar acest mod de a privi Dumnezeiasca Euharistie este, cu siguranţă, un miracol cu mult mai mare decât învierea oricărui om din morţi.