Nu canoanele, ci iubirea face unirea

Duminică, în bisericile de rit bizantin, s-a citit Evanghelia vindecării celor 10 leproşi; cea în care majoritatea leproşilor însănătoşiţi – 9 din 10 – nu s-au mai întors ca să-i mulţumească Domnului pentru minunea vindecării lor. Spuneam cu altă ocazie că unul dintre motivele pentru care cei nouă nu s-au întors să-i mulţumească Domnului, ar putea fi şi faptul că erau preocupaţi mai degrabă de împlinirea dispoziţiilor religioase, a canoanelor, decât de Isus. Erau atât de nerăbdători să primească din mâna preoţilor documentul care să le ateste vindecarea, încât uitaseră de datoria de bun simţ elementar pe care o aveau, aceea de a mulţumi binefăcătorului lor. Şi neaflându-se sub lege, adică nefiind supus prescripţiilor religioase ale evreilor, poate că tocmai de aceea samariteanul a fost singurul care s-a întors să-i mulţumească Domnului. Apoi, prezenţa lui în mijlocul „aleşilor” probabil că le-ar fi cauzat acestora neplăceri. Cum puteau ei să se înfăţişeze în faţa preoţilor alături de un străin de credinţă!?!

Mai spuneam şi că suferinţa îi uneşte pe oameni şi că înlătură prejudecăţile dintre ei. Cât timp au fost bolnavi, evreii au putut să convieţuiască cu samariteanul. Când însă s-au văzut vindecaţi, nu s-a mai putut! Iar acest fapt ne duce cu gândul şi la preoţii ortodocşi, la cei catolici dar şi la pastorii protestanţi care, în temniţele bolşevice, împărţind aceeaşi suferinţă, au putut să se roage împreună. Astăzi, însă, când preoţii sunt în libertate, nu o mai pot face, deoarece canoanele religiei interzic rugăciunile interconfesionale! Spre exemplu, acum vreo 10 ani, ne puteam ruga cu preoţii şi cu creştinii ortodocşi pentru unitate şi în Râmnic, dar apoi s-au dat nişte „canoane” care să înterzică acest lucru şi a rămas să ne întâlnim şi să ne rugăm numai noi, preoţii şi credincioşii catolici. Şi, probabil, foarte puţini creştini-ortodocşi scăpaţi din supraveghere. Iată, aşadar, chiar şi religia poate să-l despartă pe om de Dumnezeu!

Pentru a depăşi această situaţie, poate că ar fi util să ne reamintim de începuturile Bisericii. Ce le cerea Mântuitorul ucenicilor săi, cei care aveau să devină şi primi creştini? Să îşi iubească mai puţin propria viaţă şi propriile convingeri, să se abandoneze şi, mai ales, să caute să facă voia Tatălui Ceresc şi nu voia personală. Mai mult, simţind pericolul dezbinării – atunci când printre apostoli s-a iscat zânzania care dintre ei să fie mai mare –, Isus s-a rugat: „Tată Sfânt, păstrează-i pe cei pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi” (Ioan XVII, 11). Dar, din nefericire, aceasta nu s-a păstrat prea mult timp după înălţarea Domnului la Cer, deoarece au început bătăliile dintre creştini. Aşadar, în loc să se roage pentru unitatea lor, conform voinţei lui Hristos – al cărui nume creştinii îl poartă şi se mândresc cu el – „ucenicii” au început să irosească timp şi energie în disputele teologice. Astfel au început să se ia la trântă pentru te miri ce: pentru expresii şi formule de doctrină, pentru setea de glorie, pentru partizanatul politic, chiar şi pentru drojdia din prescuri!

Iată, preabuni cititori, cum au început să apară tot felul de biserici şi de bisericuţe care, pentru supremaţie, au purtat şi încă poartă războaie locale, regionale, naţionale, internaţionale, globale ş.a.m.d. Este adevărat că uneori se mai organizează diverse întâlniri interconfesionale – cum este şi această octavă de rugăciune pentru unitatea creştinilor –, dar după acestea, ne întoarcem cu toţii în propriile biserici sau catedrale şi ne vedem în continuare de canoanele noastre atât de dragi. Ne consolăm cu ideea că dacă tot nu se poate să ne unim aici, pe Pământ, dac-o fi să fie, într-o bună zi, să ne unim barem în Cer.

Însă lucrurile nu trebuie să rămână aşa. Începând chiar de astăzi, putem şi noi să învăţăm să ne rugăm unii pentru alţii, aşa cum făceau primii creştini: evrei pentru duşmanii romani sau pentru greci şi invers sau sclavi pentru stăpâni şi invers. Putem să ne tolerăm, să ne iertăm şi să renunţăm mai uşor la propriile opinii. Putem să ne abandonăm cu totul lui Dumnezeu şi să ne iubim mai puţin pe noi înşine. Putem să încetăm să mai facem voia noastră şi, precum am învăţat în Rugăciunea Domnească, să căutăm să împlinim voia Tatălui Ceresc, ai cărei fii suntem toţi prin botezul în numele Sfintei Treimi, prin credinţă şi prin har.

Şi să nu care cumva să ne amăgim crezând că Isus ar sta în ceruri şi privindu-ne ar putea spune: „Ostropel este preferatul meu, pentru că este catolic” sau „X e preferatul meu, pentru că e ortodox” sau mai ştiu eu ce confesiune am avea. Biserica lui Hristos este deja una, iar noi nu trebuie să aşteptăm consensul liderilor religioşi ai lumii, pentru a crede acest lucru. Pentru că unitatea adevărată este posibilă și în timpul nostru – la fel ca în timpul bisericii primare – atâta timp cât suntem conştienţi că toţi creştinii, indiferent de confesiune, sunt membre importante ale trupului unei singure Biserici al cărei singur cap este Hristos însuşi. Amin!