Un weekend cu Cercetaşii Români Uniţi, la Râmnicu Vâlcea

Sâmbătă şi duminică, 26 şi 27 septembrie, Parohia Greco-Catolică din Râmnicu Vâlcea i-a avut ca oaspeţi pe Cercetaşii Români Uniţi, mai exact pe câţiva dintre membrii grupului Vasile Aftenie din Bucureşti. Scopul vizitei cercetaşilor a fost unul dublu: aflarea unei locaţii în care să se desfăşoare tabăra cercetăşească de iarnă şi depunerea de noi promisiuni, urmată de activităţi cu tinerii parohiei noastre. Aşadar, în pofida ploii insistente, am avut parte de două zile rodnice, presărate cu emoţii nebănuite. Pentru a pune la punct detaliile vizitei lor, cercetaşii au ajuns în Râmnic vineri seara, atunci când ploaia încă nu începuse să ne sâcâie. Bucuria revederii şi cea a dialogului clasic – cel purtat faţă către faţă şi nu tastă către tastă – ne-au ţinut treji până spre miezul nopţii şi ne-ar fi ţinut şi mai mult, dacă sâmbătă de dimineaţă nu ar fi trebuit să fim gata, ca întotdeauna, de acţiune. Stabiliserăm deja ca sâmbătă să nu ne întoarcem acasă, până ce nu vom fi găsit locul taberei de iarnă din 20-23 decembrie, anul în curs.

La Fântânele, Ciungetu

Conform celor stabilite, sâmbătă ne-am îndreptat către Valea Oltului şi ne-am oprit la Brezoi, în Ţara Loviştei, unde am vizitat biserica romano-catolică „Sfântul Anton”. De aici am pornit mai departe, pe Valea Lotrului, în căutarea cabanei perfecte. După ce am luat în considerare câteva locaţii de cazare întâlnite pe acest drum, înainte de intrarea în Voineasa, am cotit brusc la stânga, pe lângă cursul Latoriţei, spre Ciungetu – localitatea în care se află cea mai mare hidrocentrală de pe râurile înterioare ale României – în căutarea unor locuri mai pitoreşti. În Ciungetu (650 m altitudine), am lăsat în urmă asfaltul, dar şi ploaia, şi am luat încă 10 km de drum forestier în pieptul celor două mici autoturisme, pe coasta Munţilor Latoriţei, până ce am ajuns în punctul La Fântânele (1250 m altitudine). De aici, Valea Latoriţei care se întindea scăldată în soare sub noi – văzută dinspre Munţii Parâng şi încadrată între munţii omonimi şi Munţii Căpăţânii – pur şi simplu ne-a fascinat privirea. Apoi, spre seară, cu satisfacţia lucrului bine făcut, ne-am întors la Râmnicu Vâlcea, dar nu înainte de a căuta şi noi umbra Voievodului Mircea, la Mănăstirea Cozia.

La Cozia, Călimăneşti-Căciulata

Duminică, altă zi, altă poveste. Am participat cu toţii la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie celebrată în biserica „Sfânta Rita” din Râmnicu Vâlcea, la sfârşitul căreia trei tineri (doi vâlceni şi un bucureştean), plini de emoţie, în faţa Sfântului Altar şi a comunităţii greco-catolice, şi-au depus promisiunea de cercetaş. După eveniment, cercetaşii au făcut cunoştinţă cu tinerii parohiei, apoi am servit o gustare pregătită de aceştia..., adică de gazde. Pentru că ploaia nu ne-a slăbit deloc, am rămas în biserică şi, acompaniaţi de preoţi, am cântat pe versuri cercetăşeşti, dar şi cântece creştine (click aici pentru o mică demonstraţie). Am încheiat întâlnirea cu jocuri în timpul cărora glasurile voioase ale tinerilor au acoperit în totalitate ropotul ploii de afară. Pentru toate aceste clipe de har şi pentru cele ce vor urma, se cuvine să le mulţumim călduros tinerilor. Aşadar, dragi prieteni, aţi fost din nou la înălţime, ne înclinăm!

La biserică, Râmnicu Vâlcea

Crucea, suferinţă sau iubire?

Cristo - José López Furió

„Dacă voieşte cineva să vină după mine,

să se lepede de sine însuşi,

să-şi ia crucea şi să mă urmeze!”

– Marcu VIII, 34 –

vom auzi clar invitaţia pe care ne-o adresează Mântuitorul, în duminica după praznicul Înălţării Sfintei Cruci. „Să-şi ia crucea”…, adică să suporte cu stoicism durerile şi suferinţele de zi cu zi, am fi tentaţi să credem uitând că, mai mult decât durere, crucea înseamnă iubire, iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Pentru că dacă ne îndreptăm privirea cu atenţie către un crucifix, îl vom vedea pe Răstignit cu braţele larg deschise îmbrăţişându-ne şi, în acelaşi timp, arătându-ne cât de mult ne iubeşte. Este absurd să credem că Dumnezeu iubeşte durerea şi suferinţele oamenilor. Dacă ar fi fost aşa, creştinismul nu ar mai fi avut în centru Învierea, ci Patimile Domnului.

Aşadar, crucea este sinonimul iubirii absolute. Nu doar o iubire care compătimeşte şi spune vorbe de încurajare, ci una care se lasă răstignită, jertfită, în cuie, între cer şi pământ. Cei care sunt capabili să-şi sacrifice viaţa pentru alţii, fac acest lucru din iubire, nu pentru ca sunt sadici. Părinţii care nu îşi înternează copiii bolnavi în ospicii sau nu-i abandoneaza în orfelinate, tot din iubire se consumă pentru micuţii lor. Copiii care îşi îngrijesc părinţii bătrâni şi nu-i duc în aziluri, la fel. Soţii care rămân să sufere alături de parteneri atunci când obstacole imense ameninţă familia, tot din iubire o fac. Pentru că acesta este exemplul pe care ni l-a dat Învăţătorul inimilor noastre prin patima sa sfântă: să nu iubim cu măsură, ci până la capăt!

Dar dacă spunem despre cruce că e sinonimul iubirii şi nu al suferinţei, atunci cum explicăm durerea celui nevinovat, am fi îndreptăţiţi să ne întrebăm. Unde este bunătatea lui Dumnezeu atunci când vedem imaginea copilului înecat în Mediterană, spre exemplu?… Să nu uităm, totuşi, că traficul de persoane, violurile, conflictele armate, crimele etc., sunt opera omului şi nu a lui Dumnezeu. Acestea sunt momente de durere a căror cauză este folosirea total eronată a libertăţii cu care am fost înzestraţi. Însă, în faţa unui copil care suferă din cauza unei boli incurabile sau care moare în urma unui cataclism natural, chiar şi cei care posedă credinţa cea mai mare încep să se îndoiască. Pentru că oricât am fi de buni creştini, nu putem fi scutiţi de suferinţă.

Şi atunci, care este răspunsul acestui mister al suferinţei?… Nicăieri nu putem găsi un astfel de răspuns. Dar dacă totuşi vom cerceta scriptura, ceva-ceva tot vom găsi: un Dumnezeu atât de bun încât să sufere şi să moară alături de noi şi care ne iubeşte într-atât, încât să ia asupra sa toate suferinţele noastre. Tocmai de aceea adevăraţii creştini nu văd în cruce suferinţa, cât văd măsura iubirii absulute a lui Dumnezeu.

Asta înseamnă să fii… elev creştin!

Lung somn am mai dormit, dragii mei, dar acum, că aproape m-am trezit, bine ne-am regăsit! Calendaristic vorbind, astăzi este ultima zi de vară. Mamă, şi ce vară mi-au oferit tinerii! Taberele pline de veselie organizate de Fraţii Oblaţi ai Mariei Imaculate de la Mărăcineni (Ag), remarcabila Întâlnire Naţională a Tineretului Catolic de la Cluj-Napoca, apoi visul copilăriei mele împlinit în tabăra Cercetaşilor Români Uniţi, întâlnirile de neuitat cu nepoţii şi cu toţi ceilalţi tineri prieteni etc. etc. Dar nici toamna aceasta nu se lasă mai prejos, aşa ne-am promis şi aşa va fi! Însă, despre evenimentele toamnei şi despre roadele care sperăm că s-au copt în vara ce se încheie, vom scrie cu altă ocazie, după cum şi Ecclesiastul ne spune că: „Pentru toate există o vreme şi un timp pentru toate cele plăcute sub ceruri”. Aşadar, toate la vremea lor. Acum trebuie să ne pregătim de începutul noului an şcolar, deci vom vorbi despre ce înseamnă să fii elev creştin.

Ştiu, bunii mei prieteni, că nu toţi veţi reuşi să vă înnoiţi rechizitele sau vestimentaţia în aceste zile care au mai rămas până la debutul anului şcolar. Şi nici nu trebuie să faceţi o tragedie din asta, deoarece aţi învăţat la INTC că voi sunteţi ceea ce purtaţi în voi şi nu ceea ce purtaţi pe voi. Şi mai am convingerea că nici să folosiţi aceleaşi pixuri pe care le-aţi mai folosit nu va fi o problemă. Ştim cu toţii că la examenele scrise un stilou nou nu poate ajuta cu nimic la mărirea notei. Dar ceva tot va trebui să reînnoiţi înainte de primul clopoţel al toamnei, iar acel ceva poate fi reînnoit fără nici un efort financiar. Ia, ghiciţi la ce mă refer!

La sufletele voastre! Deoarece, cu mult mai important decât reînnoirea garderobei, este să începem şcoala - ca orice alte lucruri importante din vieţile noastre - împăcaţi cu Dumnezeu şi cu toţi cei din jurul nostru. Mai ştiu şi că nu aţi comis greşeli majore în această vacanţă, că doar am petrecut-o împreună, în mare parte, nu? Însă, la fel de bine ştiu că nici chiar imaculaţi nu am fost. Aşadar, înainte de a ne îndrepta către băncile şcolilor, ar trebui să dăm un prim examen, cel de conştiinţă…

Iată şi câteva întrebări care ar putea să ne ajute în acest sens! De cât timp nu ne-am spovedit? Cât de mult ne-am rugat în vacanţă? Ne-am îndoit de puterea sau chiar de existenţa lui Dumnezeu? Am încercat să ieşim în evidenţă purtând diverse accesorii vestimentare? Credem în talismane? Am fost leneşi? Am înjurat sau i-am ironizat pe cei din jur? În câte duminici şi sărbători nu am participat la Sfânta Liturghie? I-am supărat pe părinţi? Dar pe superiori? Am respectat mediul înconjurător? Iubim animalele? Dar pe toţi oamenii? Am urât sau urâm pe cineva? Am consumat alcool, tutun sau droguri? Am încălcat porunca a şaptea („să nu fii desfrânat”)? Am furat sau am înşelat pe cineva? Am pierdut mult timp în faţa smartphone-ului, tabletei sau computerului? Ce fel de site-uri am accesat? Am minţit? Am barfit sau am judecat alte persoane? Am râs de slăbiciunile celorlalţi? Am provocat conflicte sau am scandalizat pe cineva cu comportamentul nostru? Am fost invidioşi sau egoişti? Ce progrese am făcut de la ultima spovadă?

Închei şirul acestor întrebări aici, desigur, fără a avea pretenţia că am epuizat toate posibilele greşeli ale tinerilor. Sper să vă fie de folos şi, totodată, mai sper că înşirând lista de mai sus nu v-am dat idei (mă refer la anecdota cu tânărul care, fiind întrebat la spovadă dacă a furat bani din portofelul părinţilor, a răspuns: „Nu, părinte, dar mi-aţi dat o idee”). În concluzie - şi parafrazând ultimele tendinţe internaute -, să treci prin baia spirituală a spovezii, înainte de începutul şcolii…, asta înseamnă să fii elev creştin!

Foto: Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic, Cluj-Napoca

În tabără, cu Cercetaşii Români Uniţi

Doamne, cât de mult îmi place să relatez la cald, fix din mijlocul evenimentului! Dar, bro - apelativul-refren al taberei de fete -, poţi să te pui cu metriza? Ne-au confiscat aparatura de orice fel, dinainte să apucăm să ne lăsăm rucsacurile jos sau să înghiţim vreun strop de apă. Şi telefoane mai mult sau mai puţin inteligente, şi laptopuri, şi tot! Iar acum stau să derulez sute de poze, încercând să retrăiesc momentele ultimei săptămâni, şi să vă spun cum e în tabără cu Cercetaşii Români Uniţi. Însă problema e că, odată ajuns în lumea „civilizată” şi bine îmbăiat, începi să te repoziţionezi în numita normalitate socială. Mă voi stradui, totuşi, să vă descriu o altfel de normalitate pe care abia am descoperit-o.

Aşadar, de ce a trebuit să lăsăm confortul căminului şi să ne retragem la munte? Pentru că şi Isus se retrăgea la munte atunci când simţea nevoia să se rupă temporar de lume şi pentru că - le spuneam cercetaşelor şi cercetaşilor, joi, la Sfânta Liturghie - numai în acest fel putem să fim şi noi schimbaţi la faţă de iubirea Tatălui ceresc. Şi abia apoi, după ce ne vom fi lăsat luminaţi şi transfiguraţi de iubire, vom putea să schimbăm feţele desfigurate din jurul nostru. Deoarece noi nu am urcat la munte ca să fim cercetaşi numai pentru o săptămână, ci, dimpotrivă, am mers în tabără pentru a găsi resurse să fim cercetaşi şi acasă, pentru cel puţin încă un an.

Încă derulez fotografii şi văzând zâmbetele contagioase ale tinerilor realizez de cât de puţine lucruri avem nevoie pentru a ne apropia de fericirea promisă celor „asemenea copiilor” (Matei XVIII, 3). Bocanci, un cort, un sac de dormit, ceva alimente primite din mila cea mare a intendenţei, spirit de echipă, o doză mare de altruism şi dispoziţia de a petrece momentele zilei, inclusiv rugăciunea, alături de camarazii care îţi împărtăşesc acelaşi set de principii şi de valori morale, precum: curăţia, devotamentul şi sinceritatea (care, de altfel, au şi devenit virtuţile cercetaşului). E de-a dreptul minunat să poţi asista la o potecă albă şi să-i vezi pe tinerii cercetaşi cum vorbesc despre Dumnezeu, despre Biserică şi despre Patrie, cu naturaleţe.

De fapt, întreaga săptămână de tabără a fost una minunată şi plină de revelaţii. Spre exemplu, cine se aştepta ca, după o săptamână în care nu au avut acces la telefoane şi internet, tinerii să fie total dezinteresaţi de acestea când le-au fost înapoiate? E vorba de aceiaşi tineri ar căror cordon ombilical - care îi ţine legaţi de lume - a devenit conexiunea la internet. Însă cercetaşele şi cercetaşii au mers pe munte şi au reuşit să se înalţe deasupra lumii, tocmai pentru a întrerupe conexiunea cu aceasta şi pentru a se putea conecta în schimb la Cer, de aproape. Aceştia sunt tinerii care m-au avut în grijă în ultima săptămână şi pe care, la plecare, aş fi dorit să îi iau acasă, pe toţi, până la ultimul. Când îi veţi întâlni - indiferent dacă îşi vor purta sau nu uniformele şi cravata -, apropiaţi-vă de ei şi cereţi-le sprijin, pentru că ei sunt întotdeauna gata să vi-l ofere!

Purtătorii de fericire

„Adevărat vă spun că dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor!” (Matei XVIII, 3), ne avertizează textul evanghelic citit astăzi în bisericile de rit oriental. Da, prieteni, Mântuitorul chiar ne vorbeşte de o inversare a lucrurilor pe care noi le ştiam: nu noi suntem modelele tinerilor, ci viceversa, ei ne sunt nouă exemple! Iar ultimele zile petrecute alături de „aceşti micuţi” mi-au întărit convingerea că noi suntem cei care avem datoria să ne ridicăm la nivelul tinerilor din vieţile noastre, renunţând definitiv la pretenţia de a-i coborî pe ei la nivelul nostru. Nu eu o spun, citiţi Evanghelia şi veţi vedea că Domnul însuşi ne-o cere.

Miercuri, 22 iulie, când am pornit din Bucureşti, din Râmnicu Vâlcea şi din Brezoi, nici unul dintre cei 45 de tineri care am reprezentatat Eparhia Greco-Catolică „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti nu bănuiam că vom reuşi să schimbăm mottoul Întâlnirii Naţionale a Tineretului Catolic care avea să se desfăşoare la Cluj-Napoca (INTC), din „căutători de fericire” în înşişi purtători ai acesteia. Cine mai crede azi în astfel de citate sau de formulări aparent fără conţinut? Însă, tinerii frumoşi, adunaţi la INTC din toată ţara, aveau să ne demascheze foarte puţina noastră credinţă. În ciuda reţinerilor noastre de adulţi care le ştim perfect pe toate, ei chiar au venit la Cluj-Napoca pentru a-şi căuta fericirea. Şi au găsit-o, întrebaţi-i şi vă veţi convinge singuri!

Nu ştiu alţii cum simt, dar aseară, nici nu m-am despărţit de ei şi deja îmi lipseau. Şi bineînţeles că, abia întrat în casă, am început să le trimit mesaje invocând diverse pretexte. Îmi lipseau pentru că mă simţeam ca un elev care şi-a pierdut învăţătorii. Îmi lipseau pentru că am învăţat de la fiecare în parte câte ceva despre gratuitate şi camaraderie, despre libertate şi credinţă, despre sinceritate şi încredere, dar mai ales despre fericire. Şi am convingerea, distinşi cititori adulţi, că lecţiile acestea vor continua să ne fie predate de tinerii noştri prieteni, pretutindeni: în casă, pe facebook sau pe stradă.

Am petrecut cu ei zile de har, de graţie dumnezeiască, şi le suntem profund îndatoraţi. Au reuşit să ne readucă în copilărie, au reuşit să ne facă din nou apţi pentru Împărăţie. Şi cui altcuiva să-i mulţumim pentru aceasta, decât lor - fraţilor noştri mai mici – şi, bineînţeles, Tatălui nostru ceresc, al tuturor. Mai mult decât organizatorilor şi voluntarilor care s-au consumat pentru buna desfăşurare a evenimentului, mai mult decât bunilor prieteni care ne-au ajutat să pornim în căutarea fericirii, mai mult decât carismaticului şi cu suflet de copil părinte Daniel Ange, mai mult decât tuturor acestora, suntem aşadar datori să le mulţumim purtătorilor de fericire, tinerilor acestora minunaţi, prezentul şi viitorul Bisericii lui Hristos!

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Omilie

Evanghelistul Luca menţionează, în primul capitol al evangheliei sale, că în momentul Bunei-Vestiri, Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul, era deja însărcinată, în luna a şasea. Cel care avea să-l descopere oamenilor pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu, trebuia să se nască înainte. De aceea şi Părinţii Bisericii au hotărât ca naşterea Botezătorului să fie sărbătorită pe 24 iunie, cu şase luni înaintea Naşterii Mântuitorului. Aşadar, fixarea sărbătorii conceperii Sfântului Ioan Botezătorul pe 23 septembrie, şi apoi naşterea sa, în 24 iunie, nu au fost alese întâmplător.

Ceea ce fascinează, însă, este faptul că naşterea Sfântului Ioan urmează solstiţiului de vară, 21 iunie, în timp ce Naşterea Pruncului Isus urmează solstiţiului de iarnă, 22 decembrie. Şi acum, aş dori să ne concentrăm atenţia asupra faptului că ziua începe să se micşoreze după solstiţiul de vară şi să se mărească după cel de iarnă, deci după Crăciun. Aţi priceput unde vreau să bat? „Este nevoie ca El să crească şi eu să mă micşorez” (Ioan III, 30), spunea Botezătorul, referindu-se, desigur, la Isus. Aşadar fixarea zilelor de naştere ale celor doi, de către Biserică, depăşeşte aparenta simbolistică a calendarului.

Într-un mediu concurenţial, când toată lumea vrea să crească, să se dezvolte, chiar şi în detrimentul celorlalţi, ce ar însemna ca toţi oamenii, de la vlădică până la opincă, să gândim că este nevoie ca cel de lângă noi să crească şi noi să ne micşorăm? Ce ar mai însemna şi ca liderii lumii să adopte această filozofie de viaţă? Adică, precum Ioan Botezătorul, să ne umilim astfel încât cel de lângă noi să se poată remarca şi să renunţăm la sinele nostru doar pentru a-i putea iubi pe alţii.

Iată deci care ar putea fi înţelesul sărbătorii naşterii Sfântului Ioan Botezătorul: să fim fideli vocaţiei de creştin, să nu căutăm măreţia acestei lumi, să facem binele şi să fim mesageri ai Evangheliei! „Ein man, ein wort” (un om, un cuvânt), ne spune un aforism german cu care îi putem caracteriza viaţa Înaintemergătorului. Degeaba ne numim creştini dacă faptele noastre nu demostrează şi ele acest lucru. Cuvintele Sfântului Ioan nu erau deloc diferite de modul său de viaţă. Iar noi, preoţii, dacă vrem să ne bucurăm de credibilitatea pe care Botezătorul o avea, poate că ar trebui să începem şi noi să facem ceea ce predicăm.

Imaginea: Marie Ellenrieder - Isus şi Ioan Botezătorul, copii

Răvaş către struţo-cămile (popii-politicieni)

Caricatură realizată de Vali Ivan

Am spus-o şi cu altă ocazie - mai voalat, ce-i drept - că popii care fac politică îmi întorc stomacul pe dos. Nu amintesc decât de prelaţii transformaţi în agenţi electorali sau de e-mailurile primite de la „confraţi”, în campaniile electorale şi nu numai. „Votaţi-l pe Ponta că a venit la consacrarea bisericii noastre din Bistriţa!” „Ba nu, pe Iohannis că e minoritar şi că are soţie greco-catolică!” „Ba nu, fraţilor, pe Macovei, că ea însăşi e greco-catolică!”… M-aţi exasperat cu partizanatul vostru politic şi problema e că tot continuaţi să o faceţi!

Îmi veţi spune că e de datoria sfinţiilor voastre să vă implicaţi şi în viaţa politică a cetăţii şi că nu vă puteţi lăsa „oile” manipulate de alţii, că doar voi aveţi acest drept. Păi, da, se pare că aşa şi e de la Constantin cel Mare şi (poate şi) Sfânt. Că doar de la el a început Statul să îşi bage coada în treburile Bisericii… Dar nici Biserica nu i-a rămas datoare Statului, păi, nu? Că ori de câte ori are prilejul, îşi bagă şi ea coada. Şi ea pe-o parte şi dracu pe alta, şi dă-i, şi luptă, nenicule, să vezi care şi-o bagă mai mult!

Şi apoi stăm să ne minunăm de unde vine acest curent anti-clerical, ba chiar anti-ecleziastic, care a cuprins creştinătatea europeană. Tocmai de la repulsia provocată celor care se aşteptau la un alt tip de predică din partea Bisericii ai cărei exponenţi sunteţi chiar sfinţiile voastre, agenţii electorali. Ia, să ne spuneţi, preacucernicilor, când vă mai daţi cu părerea despre politică şi partide, câte guverne a răsturnat Isus? Sau când a predicat El despre schimbarea guvernatorului Pilat? Sau când s-a metamorfozat Mântuitorul într-un lider politic? Că poate citim noi o altă Biblie şi de-aia nu ne prindem…

Dar, ia stai, băi, Ostropele, niţeluş - îmi veţi răspunde -, că parcă şi tu ţi-ai exprimat pe undeva convingerile utopico-monarhiste! Aşa e, dar nu îmi amintesc să se fi organizat vreodată, în scumpa noastră Patrie, alegeri regaliste. Aşadar, nu pot fi acuzat că am participat activ – şi nici măcar pasiv! – în vreo campanie electorală. Şi încă ceva, una e să îţi exprimi convingerile politice şi cu totul alta este să le predici, băi, nene! Drept urmare, vă promit, preaiubiţii mei confraţi, că vă voi face publice toate e-mailurile pe care mi le veţi mai trimite pentru susţinerea vreunui sau altui partid sau om politic; am zis!

Şi pentru că se simte strident nevoia să ne descreţim puţin frunţile, voi încheia cu o anecdotă a părintelui Anthony de Mello:

„Un rege a visat că a văzut un alt rege în paradis şi un preot în iad. S-a întrebat uimit cum de este posibil aşa ceva. O Voce din cer i-a răspuns: Regele se află în paradis deoarece i-a respectat pe preoţi, iar preotul se află în iad deoarece a făcut compromisuri cu regii.”

Sateliţi picaţi la Bac

Că tot e la modă subiectul bacalaureat, mi-am amintit de toridele zile din iulie 2002, cele în care încheiam socotelile cu „cimitirul tinereţii mele”. După fiecare probă ne adunam la terasa din apropierea seminarului şi după ce comandam câte o bere, rupeam în bucăţi mici cărţile, caietele sau fiţuicile - pe care reuşisem sau nu să le folosim în timpul examenului - şi le aruncam în eter. Patronul terasei ne ştia de prea mult timp, aşa că ne înţelegea descătuşarea.

Înainte de probele scrise însă erau cele orale: la română şi franceză. Cu mici excepţii, aceste probe nu ne puteau crea probleme. Susţineam examenele în propria şcoală, alături de Liceul de Cooperaţie din oraş şi de un altul la fel de interesant din Călimăneşti, special alese de Taica pentru a ne pune în valoare. Profesorii din comisie ne puteau separa şi ei cu uşurinţă de ceilalţi absolvenţi, mai ales datorită faptului că eram îmbrăcaţi în costume negre. Aveam deci toate premisele pentru a primi notele dorite, mai trebuia doar să legăm una, maxim două fraze referitoare la subiectele primite.

Înaintea probei orale la limba română, încercam să-l lămuresc pe Burundi că nu e deloc dificil să îngâni o frază dacă îţi pică vreo poezie. Şi în acest sens, le mărturiseam celor cu care serveam cafeaua şi ţighia dinaintea examenului, că am ajuns la concluzia că tuturor poeziilor din programă li se potriveşte de minune aceeaşi frază care trebuia învăţată ca pe Tatăl nostru. Iată cum ar suna: acest poem, bla, bla, bla, exprimă aspiraţiile înalte ale poetului bla, bla, bla, contradictorii cu cele ale societăţii contemporane meschine, pentru care poetul rămâne un neînţeles.

Zis şi făcut! Ne adunaserăm ciorchine la uşa clasei în care se susţinea examenul, pentru a-l aştepta pe Burundi. După 10 minute apare şi el cu o mină neliniştită.

- Zii, mă, odată, ce ţi-a picat?

- Moromeţii şi ceva poezie cu una…, Enigel, parcă! - ne-a răspuns sărmanul Burundi.

- Aaa, Riga Crypto şi lapona Enigel de Ion Barbu, ai ştiut, nu?!?

- Păi, da, dar la Moromeţii nu m-au lăsat să spun prea mult, că m-au întrebat despre Enigel asta. Le-am zis de aspiraţiile înalte ale poetului şi de societatea meschină, dar, după aia, m-au întrebat ce erau aştia doi, Crypto ăsta şi cu Enigel!

- Ştiai, nu!? Ce le-ai răspuns?

- Păi le-am zis că… doi sateliţi şi m-au dat afară, au zis că nota 8 îmi ajunge! Dar, pe bune, ce erau aştia??

Tărăşenia cu sateliţii însă nu se opreşte aici. Seara, după examen, ne răcoream cu o bere la halbă pe repauzata terasă Union din centrul Râmnicului. La masa învecinată, se răcoreau membrii unei comisii dintr-un alt liceu care povesteau între ei despre perlele absolvenţilor de liceu:

- Aţi auzit, mă, ce a spus unu’ de la popi că erau riga Crypto şi lapona Enigel?…

Din acel moment, ori de câte ori aud de Crypton - planeta natală a lui Superman - mi-o imaginez ca având forma unei ciuperci.

Banchetul

După cinci ani de cazne şi tot atâtea cisterne de ceai cu bromură, urma mult aşteptatul apogeu al vieţii de seminarist: banchetul. Organizarea acestuia însă trebuia începută din timp, încă de la începutul clasei a XIII-a. Printre membri comitetului de organizare - cu smerenie adâncă o spun - făceam parte şi eu. Altfel nu avea cum! Găsirea locaţiei nu era o problemă, mai ales atunci când fratele părintelui diriginte era primar într-una din staţiunile balneare ale judeţului. În schimb, trebuia să începem încă din toamnă găsirea sponsorilor locali, deoarece ne-o puteau lua înainte alte licee. Acceptam orice tip de sponsorizare care se făcea pentru şi în numele seminarului: sucuri, alimente, băuturi fermentate sau spirtoase şi, cu deosebită desfătare, parale.

Localul cu pricina a fost în mod special ales datorită faptului că avea şi un anume tip de program artistic, din acela de după miezul nopţii, susţinut de câteva tinere al căror grai părea moldovenesc. Patronul ne-a înţeles din prima doleanţa şi ne-a garantat că vom avea parte de spectacolul respectiv, dar - am conchis noi - numai după ce preoţii profesori se vor retrage. Tocmai de aceea am ales ca banchetul să se facă sâmbătă noaptea, ca aceştia să se retragă după miezul nopţii, pentru a ajuna înaintea slujbei de duminică dimineaţa. Încă de pe acum vă anunţ, ca să nu mai salivaţi de pomană, că planul ne-a fost dejucat de acelaşi veşnic Titircă ce nu s-a lăsat dus acasă până în zori. Cu toate acestea, vă îndemn să continuaţi lectura, pentru că vă voi prezenta altele ce-au fost comise.

Din timp, aproape toţi seminariştii, ne-am închiriat căbănuţe în pădurea din jurul locaţiei alese. Unii, mai cu dare de mână, au anticipat evenimentul şi au mers cu o seară înainte. Dar despre faptele lor eroice nu pot vorbi aici, devreme ce nu am fost maror ocular al acestora; iar în poveştile auzite nu cred prea tare, pentru că se mai şi exagerează, păi, nu? Dar să revenim la seara cu pricina. Majoritatea dintre noi, deşi zurlii din fire, ne-am prezentat în ţinută făcută parcă după Neckerman şi având alături, la braţ, iubitele îmbrăcate şi ele ca pentru paradă. A urmat aşezarea la mese şi părea că totul decurge protocolar până când, după al doilea fel servit, fiind peste măsură de entuziasmat, Coajă a pus mâna pe microfonul solistului şi a început să fredoneze pe ritmuri balcanice. Redau din recital: „Se face special, pentru părintele diriginte, pentru părintele director şi soţiile lor! Ehe-he-he, lupii, băh!!! Auzi ce spune cântecu’: «Dintr-un milion fac patru, ale-le-le-le-le-le, Uite-aşa luăm atestatu’, ale-le-le-le-le-le; Şi din patru facem zece, ale-le-le-le-le-le”, iar noi urlam din tot sufletul continuarea: „Uite-aşa şi bacu’ trece, ale-le-le-le-le!!!”. Însă, la examenele invocate de Coajă, nu s-au dovedit a fi toate conforme cu versurile, deoarece am fost prima clasă din istoria seminarului vâlcean care a avut picaţi la atestat, vreo 6-7 pare-mi-se.

Dar, să revenim la tema de azi. Pe la miezul nopţii, pe când majoritatea preoţilor profesori deja plecaseră, în incinta restaurantului în care petreceam şi-a făcut apariţia un echipaj de poliţie. Desigur că nu ne-am panicat, anii de seminar ne căliseră în interacţiunea cu aceştia, în special cu patrulele de noapte care deja ne cunoşteau după numele mic (dar şi noi pe ei). Ce se întâmplase? Câţiva dintre colegii care nu veniseră cu însoţitoare la bal s-au înţeles cu artistele moldovence - despre care vă spuneam mai sus - să le fie soaţe pentru respectiva noapte. Însă, când s-a ajuns la plata serviciilor abia prestate, acestea – culmea! - s-au simţit înşelate. Şi după ce au aruncat cu farfuriile şi cu scrumierele în seminarişti, pe terasă, tot ele au găsit de cuviinţă să-şi sune amicii poliţişti care-şi executau rondul de noapte. Conflictul a fost aplanat de intervenţia fermă a patronului, care le-a potolit pe dame, şi a dirigului, care i-a poftit la masă pe agenţii subofiţeri.

Ce ar mai fi interesant de povestit din respectiva noapte de pomină? Poate faptul că vreo doi-trei dintre camarazi, puţin obişnuiţi sau chiar deloc cu vaporii alcoolului, au început să bocească viaţa de care tocmai ne despărţeam. Îmi vine destul de greu să vă descriu scena în care aceştia se îmbrăţişau plânşi şi cu scuipatul care nu voia să le mai stea în cavitatea bucală împrăştiat pe obraji, cu mâneca sacoului. Ce să mai, imagine demnă de cel puţin un premiu Oscar, mai ales acum când sunt în vogă filme precum Lupul de pe Wall Street sau Marea Mahmureală. Parcă şi acum îmi sună în cap bocetele unuia care o implora pe domniţa cu care se afişase la bal să-l ierte că s-a matolit atât de grav şi să-i descuie cabana. De fapt, pe ritmul acestor tânguiri făcute parcă în tonalitatea descântecelor am şi adormit. Iar a doua zi, când ne-am trezit destul de turmentaţi, am observat că cel încuiat pe-afară reuşise totuşi să intre pe un gemuleţ al cabanei, de unde a căzut pe o masă, unde l-a şi furat somnul.

Ne-am adunat apoi pe terasa însorită a localului din pădure pentru a ne întrema cu câte o cafea sau două şi, mai ales, pentru a ne declara mândri de banchetul abia încheiat. Sentimentele împărtăşite atunci erau destul de confuze: unii îşi exprimau regretul că paranghelia s-a terminat parcă prea repede, altora le părerea rău de faptul că Titircă nu a vrut să plece până când nu ne-a văzut pe toţi incapabili de a mai asista la vreun program artistic - de orice fel ar fi fost el -, iar alţii erau încântaţi că după bairam aveau suficiente picanterii de povestit în cele două săptâmâni de şcoală rămase. Şi asta, deoarece stabilisem ca data banchetului să fie înaintea examenelor finale, sperând că astfel profesorii din comisii, invitaţi şi ei, vor fi mai îngăduitori. Dar n-a fost aşa, că deh, socoteala de dinainte nu se nimereşte cu cea de după bal!

Counter-Strike, jocul-purgativ

Deşi este evident că nu facem parte din generaţia celor cu degetele alungite de la bătaia tastaturilor, am avut şi noi nenumărate nopţi pierdute cu ochii lipiţi de anticele monitoare CRT. Bineînţeles că pentru a juca Counter-Strike pe echipe, trebuia să consimţim la păcatul evadărilor nocturne din cămin, iar pentru aceasta, trebuia să-i mituim pe pedagogi cu clasicele bilete bingo sau cu ţigarete. Dar despre aceasta am mai relatat şi cu alte ocazii. Blue-Net-ul, locul escapadelor din miez de noapte se afla la cca. 100 de metri de cămin. Aşadar scuza invocată de pedagogi - în cazul unui control inopinat făcut de Taica - părea verosimilă: „Se simţeau rău şi au mers la farmacie, în cinci minute se întorc”. Şi datorită alarmei primite prin One Touch Easy-urile din dotare, ne puteam prezenta în faţa părintelui director în doi timpi şi trei mişcări.

Au fost zeci de nopţi în care coboram pe schelele din jurul internatului abia inaugurat, străduindu-ne din răsputeri să nu fim simţiţi de Caciol, dulăul paznicului de şantier, singurul care putea să ne dejoace înţelegerea făcută cu pedagogul de serviciu. Abia după ce ne instalam în scaunele din faţa monitoarelor şi stabileam echipele, uitam de teama de a nu fi daţi în vileag. Alegeam harta, ne cumpăram pistoalele şi porneam vânătoarea de forţe anti-tero sau de terorişti, după caz.

Orele treceau pe nesimţite şi nu renunţam la joc decât pe la trei sau patru dimineaţa, atunci când patroana sălii dădea buzna peste noi, ţipând din toţi rărunchii la fiu-su: „Aline, mamă, într-o lună ai bacul, când te apuci şi de învăţat!?”. La întoarcere, nu ne mai oboseam să urcăm pe schele, ci ne strecuram ca pâlşii pe lângă containerul în care paznicul dormea dus. De cele mai multe ori nu ne simţea, însă uneori paşii ne erau trădaţi din cauza mărgăritarului împrăştiat prin curte. Atunci el ieşea ţipând să stăm pe loc iar noi o zbugheam în podul seminarului unde eram protejaţi de negura beznă. Îl lăsam să intre, înjurându-ne, în vagonul de tablă, apoi i-l bombardam cu bucăţi de BCA-uri găsite în pod. Sub acest asalt asurzitor, stăpânul lui Caciol nu mai îndrăznea să scoată capul din container, motiv să mai savurăm o victorie a acelei nopţi prin bătaia unui cui în pod şi abia apoi, către dimineaţă, mergeam în sfârşit la culcare.

Lucrurile însă nu au stat tot timpul aşa. Îmi amintesc de faptul că într-o noapte mă înţelesesem cu Raţă, pedagogul ce-mi fusese coleg de cameră în anii anteriori, să ies cu un alt coleg la Blue-Net. Ca de obicei, am întârziat cu Cunter-ul până când am fost daţi afară de patroană. Toate păreau bune şi frumoase până când, ajunşi la poarta aşezământului teologic, am văzut că în curte era parcat ADF-ul (Adu Daru’ Fraiere), maşina lui Taica. Eram în stare de şoc. Absenţa la apelul făcut de director în noapte echivala cu exmatricularea. De ce oare nu ne-o fi dat Raţă alarma? Ce s-o fi întâmplat? Şi ce s-o alege de noi? Era trecut de ora trei şi nu puteam invoca nici o scuză. Ne-am descălţat - crezând că astfel vom diminua zgomotul produs de mărgăritarul care se întindea pe vreo douăzeci de metri între noi şi uşa de la intrarea în seminar -, ne-am luat pantofii în mâini, apoi inima în dinţi şi, cu încredere oarbă în Cel de Sus, am declanşat sprintul.

Încă îmi amintesc pietrişul care sfârâia îngrozitor sub tălpile noastre. Părea că puteam scăpa când, brusc, speranţele noastre de bine ne-au fost năruite de vocea gravă a lui Taica, venită parcă din neant: „Ostropele, să te prezinţi imediat la camera pedagogului!”. Şoc şi groază! Îmi semnasem exmatricularea doar cu câteva săptămâni înainte de examenele de bacalaureat! Cât de prost am putut fi!… În momentul în care - după ce bătusem resemnat la uşa pedagogului - mi s-a deschis şi am văzut fumul de ţigară bun de tăiat cu cuţitul, am realizat imediat că fusesem victima unei farse! Năpădit de aşa emoţii, nici nu mai ştiu cum am trecut prin uşa toaletelor. M-am trezit din amorţeală pe closet, desculţ, cu pantofii în mâini, transpirat tot şi cuprins de o fericire, cum să-i spun…, năvalnică! Dincolo de uşa WC-ului, Raţă şi un drac de copil dintr-a noua care-l imita pe Taica râdeau cu sughiţuri, ţinându-se de burţi. Iar eu, epuizat, nu mai puteam decât să îngân căznit: „Nenorociţilor, hârtie! Nu am hârtie igienică!!”.