Majorate sau bagatelizate?

În perioada liceului, pe plan local, era foarte bine cunoscută simbioza dintre seminarişti şi pedagogice. Pe atunci exista chiar şi o vorbă, cum că majoratul pedagogicei nu ar fi fost de pomină dacă nu ar fi invitat măcar un seminarist. Iar noi, ori de câte ori eram invitaţi la astfel de prilejuiri, încercam din răsputeri să nu dezamăgim.

Cea mai mare dificultate era să facem rost de cadou. Dacă aveam noroc, găseam pe malul Olăneştiului vreun pietroi in formă de cord pe care ne străduiam să scriem cât mai caligrafic: „Primeşte această inimă trainică, semn al admiraţiei ce ţi-o purtăm! La mulţi ani! Buză & Ostro”. Însă, atunci când nu găseam pietroiul potrivit, mai aveam o altă variantă de rezervă. Ambalam frumos o cutie imensă, o umpleam cu confeti - pe care îl făceam din revistele colorate de integrame -, iar pe fundul ei lipeam un bileţel pe care scriam ceva asemănător cu mesajul de pe piatră, precum: „Aveam nevoie de această cutie ca să băgăm în ea toată admiraţia ce ţi-o purtăm etc., etc.”.

Odată rezolvată chestiunea cadoului - deloc facilă, uneori pierdeam o jumătate de zi până găseam pietroiul -, trebuia să ne ocupăm de costumaţie. Iar cele mai bune costume, negreşit, le aveau bibanii răsfăţaţi din Harcov sau cei basarabeni. Nu vă minunaţi, împrumutul vestimentaţiei de ocazii era la modă în Seminar, dar şi în Pedagogic. Îmi aduc aminte că era mai uşor să îmbrăţişezi consecutiv aceeaşi rochie, decât aceeaşi domnişoară! Se mai putea întâmpla ca cel care era nevoit să-ţi împrumute costumul, să nu aibă aceeaşi mărime şi la pantofi. Şi de aici se ivea un alt chin, pentru că din această pricină, în weekend, toţi pantofii de lac erau ascunşi.

Chiar de nu aveam niciodată bani pentru cadouri, dacă ne doream să onorăm invitaţiile la majoratele pedagogicelor, era musai să avem bani pentru a-i mitui pe pedagogii seminarului. Aceştia puteau trece cu vederea absenţa noastră nocturnă, pentru un preţ rezonabil: un Assos şi două-trei serii de cartoane la Bingo, dar cred că v-am mai povestit despre acestea. După ce soluţionam şi acest ultim aspect, aranjaţi şi parfumaţi cu spray Intesa Unisex, Malizia Uomo sau cu ce aveau bibanii mai bun, înşfăcam preţuitul cadou şi, strecurându-ne printre gratiile de la baie, respiram aer de libertate.

Intrarea la chef era mai tot timpul majestuoasă. Îmbrăcaţi în costume negre, cu pantofi lustruiţi profesionist şi cu ditamai cadoul în braţe, îi impresionam din prima pe fericiţii părinţi posesori ai fetelor sărbătorite. Pe ele însă, mai puţin. Domniile lor cunoşteau prea bine cu cine au de-a face. Şi noi, la fel, le cunoşteam pe ele! Ieşirea, însă, nu era tot timpul la fel de onorantă. Ba părinţilor nu le plăcea dansul lasciv al seminariştilor de pe mese, ba Buză uita că a fost prezentat ca fiind iubitul sărbătoritei şi se săruta în văzul tuturor cu vreuna din verişoarele nefericitei, ba ne pierdeam din prestigiu atunci când erau desfăcute cadourile ş.a.m.d. Iar toate acestea se întâmplau pentru că, mai mereu, uitam că acela nu era majoratul nostru…

Poate, pe viitor, chiar voi descrie o astfel de sărbătorire sau vreun banchet mai în detaliu. Doar că problema cu care m-aş confrunta ar fi următoarea: cum să fac acest lucru, fără să mă incriminez!? Până voi găsi o soluţie, las timp ca gândurile să vă zburde în voie. Dar chiar, doamnelor, dumneavoastră aţi invitat seminarişti la majorat?

Toma-Legistul sau Toma-Credinciosul?

Prima duminică după Învierea Domnului este cunoscută ca fiind "a Tomii", adică a apostolului Toma sau Geamănul, conform traducerii din limba aramaică. Geamănul făcea parte din grupul celor 12 apostoli şi, conform tradiţiei, a predicat Evanghelia lui Hristos tocmai în îndepărtata Indie, acolo unde ar fi suferit martiriul. Şi cu toate acestea, Toma ne este cunoscut mai ales datorită apelativului atribuit pe nedrept – Necredinciosul. Iar necredinţa Geamănului s-ar datora faptului că nu a crezut din prima în Învierea Domnului mărturisită de ceilalţi ucenici.

Însă, vă întreb, ceilalţi ucenici cum s-au comportat atunci când au primit vestea Învierii de la femeile mironosiţe? Răspunsul îl aflăm la Luca evanghelistul care ne spune că acele cuvinte "li se păreau apostolilor basme şi nu le credeau" (Luca 24, 11). Probabil că tocmai de aceea primul lucru făcut de Isus – atunci când a intrat prin uşile zăvorâte la ucenicii adunaţi fără Toma – a fost să le arate mâinile şi coasta sa. Abia apoi "s-au bucurat ucenicii, văzându-l pe Domnul" (Ioan 20, 20). E adevărat că Toma se îndoieşte de spusele prietenilor săi, dar cine nu s-ar îndoi la auzul unei asemenea relatări fantasmagorice? De aceea, şi Geamănul vrea să aibă parte de acelaşi privilegiu şi să vadă cu proprii ochi ceea ce şi ceilalţi au văzut. Aşadar, putem să spunem că Toma a pus la îndoială, mai degrabă, spusele prietenilor săi – că l-au văzut pe Domnul –, decât Învierea Mântuitorului.

Drept dovadă, opt zile mai târziu, atunci când Domnul i s-a adresat spunându-i: "Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta mea!" (Ioan 20, 27), Toma NU s-a apropiat de Isus pentru a-i verifica rănile, ci i-a fost suficient şi lui – ca şi celorlalţi apostoli, cu o săptămână mai înainte – doar să îl vadă pe Domnul. În acest fel, Toma acţionează ca un credincios autentic, fără să mai fie nevoie să îi pipăie rănile Domnului, şi îşi exclamă crezul în Înviere prin răspunsul dat Mântuitorului: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (Ioan 20, 28). Desigur, mai devreme, în versetul 27, vedem şi cum Isus îl mustră pe Toma spunându-i: "Nu fi necredincios, ci credincios!". Însă, chiar şi aşa, ar trebui să facem totuşi diferenţa între necredinţă, care înseamnă refuz total, şi îndoială.

Dar de ce s-a împământenit această convingere atât de adânc în mințile creștinilor, că Toma i-ar fi examinat rănile Domnului? Probabil – la fel ca în speța mărului mușcat de Adam și de Eva – din cauza realizărilor artistice care îl înfățișează pe apostol cu degetul înfipt în rana coastei Mântuitorului. A fost suficient ca pictorii renascentiști să picteze un măr în mâinile protopărinților, ca să uităm că Biblia nu menționează acest fruct ca fiind cel cu pricina. La fel, a fost suficient să vedem tablouri celebre cu Toma Necredinciosul, ca să uităm că evangheliile nu menționează niciun fel de examinare medico-legală făcută de Geamăn.

Şi, până la urmă, cine suntem noi şi cât de puternică ne este credinţa, ca să-l stigmatizăm cu apelativul de Necredincios pe cel numit Apostolul Indiei, pe cel care a călătorit cel mai mult dintre toţi apostolii pentru a răspândi Evanghelia? Şi câţi dintre noi, creştinii credincioşi, nu suntem la fel ca Toma, ba chiar mai şovăielnici decât el, atunci când îi cerem lui Dumnezeu fel de fel de dovezi, de semne demne de spectacolele de circ, pentru a crede cu adevărat? Aşadar, cine este necredinciosul? Nu vă osteniţi căutând răspunsul acestei ultime întrebări, îl ştiţi încă din copilărie: cine zice, ăla e!

Addenda. De ce am ținut morţiș să îi fac această succintă apologie Apostolului Toma? Deoarece am fost botezat fix în ziua consacrată lui – în duminica de după Sărbătoarea Învierii – şi, cumva, îl percep pe Toma ca pe geamănul meu, în cele spirituale. Așadar, ziua nașterii mele din Spirit și din apă este influențată de pascalie, deci este mobilă. Off topic: dvs. vă știți data botezului?

Prohodul stereotip

Pornind dintru început de la zicala: „Să nu faci ce face popa”, de data aceasta, vă voi povesti cum se poate desfăşura Denia Prohodului într-un sat din Sudul Românicii, undeva printre colinele viticole ale Drăgăşaniului. Eram, probabil, în ultima vacanţă de Paşti a seminarului liceal. Misiunea pastorală îmi purtase paşii la ţară, la bunica iubitei, într-unul din satele Olteniei care se termină, inevitabil, cu sufixul „–eşti” care ar însemna, desigur, urmaşii lui… cine-o fi: popa, protopopul, Ion, George sau Fârtat.

Mamaie, aşa cum o ştim - cei care o ştim - nu s-a răbdat şi a umplut tot satul că primise vizita unui teolog ce o va lua pe una din nepoate (că bine a mai prezis!). Aşa că vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă! Musai trebuia să ajung la bisericuţa din cimitirul de peste deal la deniile dinaintea Învierii. Eu, ca orice seminarist, nu îmi propusesem să merg în miez de noapte la biserică. Şi asta din cauza obligativităţii participării la programul liturgic din seminar. Căpătasem pe atunci o oarecare repulsie faţă de participarea la slujbe, de aceea aşteptam cu nerăbdare vacanţele, ca să nu mai trec pe la biserică! Iar la sfârşitul vacanţei, mă înţelegeam eu cumva cu părintele paroh ca să-mi iscălească biletul de voie.

Aşadar, era vinerea patimilor şi deja se înnoptase când am trecut dealul  pentru a ajunge la biserică. Am ajuns cu câteva minute înaintea orei 11:00 din noapte, când trebuia să înceapă utrenia de seară. Pentru că părintele a întârziat mai bine de 30 de minute - lucru care nu i-a deranjat câtuşi de puţin pe drepţii credincioşi -, tinerii, băieţi şi fete, ne-am aşezat roată pe mesele şi băncile din cimitirul din jurul bisericii, pentru a putea palma cuiele ce le treceam din mână în mână. Când părintele şi-a făcut apariţia, surprinşi parcă de rapiditatea cu care a intrat în curtea cimitirului, am luat toţi poziţia de drepţi. Şi aşteptam să între în bisericuţă, ca apoi să-l urmăm şi noi. Văzându-l pe părinte cum s-a împiedicat de singura treaptă de la intrare, am decretat cu voce tare: „Bă, fiţi atenţi că popa-l vostru e beat!”. Cei din jur au reacţionat zâmbindu-mi cu subînţeles, aşa, ca şi când nu ar fi fost o noutate.

La intrarea în pronaos părintele mă aştepta ca pe pâinea caldă, căci fusesem dat în primire de babele satului care se mândreau cu un aşa oaspete ca mine.

- Tu, îîî…, eeeşti seminarist, Viorele?

- Da, părinte, dar mă cheamă Victor - i-am răspuns.

- Atunci, Viorele, să formezi o strană cu tinerii din sat! Şi trăgându-l apoi de ureche pe Andrei, până l-a adus între noi, părintele a continuat: Ia, na-l şi pe băiatu’ domnului director şi mai luaţi-le şi pe fete şi… ăsta, ăsta…, ţârcovnicul să cânte cu femeile în cealaltă strană!

- Da, părinte, io nu prea le am cu… - am încercat eu să scap.

- Sss…, să nu aud nimic! A ridicat părintele tonul şi întorcându-se pe călcâie spre altar, îmbujorat cum era, s-a adresat tuturor: Astăzi cântăm prohodul stereotip!

Ne-am luat locurile în strane şi am început: binecuvântare, rugăciuni începătoare, psalmi, ectenia întreită, tropare şi apoi, din mijlocul bisericuţei, părintele ne-a dat tonul: „În mor-mânt vi-eaţă, pus ai fo-o-ost Hris-toa-se…!”. Şi am tot continuat, o strofă cânta strana dreaptă – eu şi tinerii din sat -, o altă strofă cânta strana stângă – ţârcovnicul cu venerabilele doamne. Totul a decurs binişor, până când părintelui i-a venit rândul să iasă din altar şi să repete prima strofă. Văzând că părintele nu intră în scenă, l-am trimis din priviri pe ţârcovnic ca să-l scoată din altar şi am început să cânt duios, aşa cum mă ştiţi: „În mormânt viaţă, pus ai fost Hristoase…!”. Nu am terminat de cântat primele două versuri că ţârcovnicul a şi ieşit din altar, rostindu-mi panicat: „Părintele, nu mai e părintele!”. Ne-am uitat uluiţi unii la alţii şi am decis ca ţârcovnicul şi încă un bărbat să-l caute pe-afară, în timp ce noi începeam starea a doua a prohodului.

După un timp, bărbaţii s-au întors răsuflând uşuraţi:

- Îl găsârăm pă părintele, ieşisă mai dăvreme pă uşa dân altar. Îi fu rău şi să pusă p-o bancă în cimitir. Ne zâsă să terminăm noi prohodu’ şi să-l chemăm şi pă ’mnealui la ’vanghelie.

Era unul din momentele acelea în care nu ştiam dacă era cazul să râd sau să plâng. Am continuat să cântăm strofele stărilor pe rând, una noi, alta strana vecină. Şi nu mă puteam abţine să zâmbesc ori de câte ori îmi răsunau în cap cuvintele părintelui de dinaintea slujbei: „Să cântăm stereotip!”.

Cândva, în miez de noapte, părintele a intrat ca vijelia în biserică – pe uşa din faţă, de data aceasta – şi luând evanghelia din altar, a proclamat-o, apoi a continuat cu predica:

- Ce, îîî…, să vă doresc, în această noapte, hmmm…, preasfântă?… Multă sănătate!

- Mulţumim, părinte, să vă trăiască familia! Au răspuns bătrânele îmbujorate de asemenea urare primită.

- Hop, hop, hop - le-a întrerupt părintele, dezaprobând cu degetul arătător -, sufletească, după aaaia şi d-aia trupească!

Apoi am trecut toţi în coloană prin faţa sfinţiei sale ca să-i pupăm mâna şi ca să ne miruiască. La întoarcere, în drum spre casă, m-am depărtat puţin de gaşca tinerilor şi le-am abordat pe babele satului:

- Da, cum de acceptaţi să vină popa rupt de beat la slujbe?

- Eee, mamă - îmi spune mamaie -, câteodată vine băut şi în duminici, dimineaţa. Da e dî la noi dân sat. Ţâne a doua fomeie şi nu prea să rabdă. Când să îmbată, nevastă-sa asta d-a doua îl cheamă pă tac-su şi-l leagă în curte dă boltă şi-l ţâne acolo legat. E amărât, săracu, ce să-i faci!

La aşa scuză, niciodată nu mi s-a părut mai actuală o altă zicală care spune că fiecare parohie îşi merită popa pe care îl are…

Cu părintele m-am mai întâlnit, peste ani, în birtul satului. Se pensionase pe caz de boală şi atunci tocmai îşi servea cinzeaca de dimineaţă. I-am urat să-i fie de bine, dar am ceva îndoieli ca aşa îi va fi.

Vacanţa de Paşte

Am considerat a fi oportun ca, înaintea sfintei săptămâni a Mântuitoarelor Patimi, să răspund întrebării: cum trăia seminaristul Ostropel această săptămână, premergătoare Paştilor? Un prim şi precipitat răspuns ar fi, cu bucurie, că doar eram în vacanţă şi - ca mai toţi seminariştii - mă bucuram şi de o ţârică de popularitate sătească. Oricum, acţiunile mele erau strâns legate şi de tradiţii ale osicenilor precum: cine reuşeşte să fure flori în noaptea de Paşte, va putea fura tot anul, fără teama că va fi prins! Realizaţi şi domniile voastre de ce toate gospodinele care îşi primeniseră grădiniţa de flori din faţa casei stăteau cu frica în sân, întreaga noapte de Înviere. În prima zi a săptămânii, dis de dimineaţă, precum mironosiţele odinioară, ţaţele osicence se întâlneau la poartă, însă, nu ca să vestească Învierea, ci ca să-şi estimeze pierderile suferite: „Ai, ce zâsăşi, fa? Ţî le rupsără pă toate? Nu, ăi!? Mie îmi luară o duzină dă lalele şi-mi jucară pă narcise, fir-ar mama lor a dracu! Păi nu pune fi-miu mâna pă iei? Nu-mi lăsară şi mie barem câteva, să am şi io ce să duc la pomană, mâine.” „Lasă-i fă, Lino, că aşa e obiceiu, dân moşi-strămoşi! Hai, că ţ-oi da io câteva lalele, că-mi adusă băiatu’ dă dimineaţă, cine ştie pă unde le-o fi găsit!”…

Printre cele mai aşteptate după-amiezi erau, desigur, cele de joi şi de vineri din săptămâna patimilor. Sub pretextul că mergem la denii, zeci de tineri ne întâlneam în curtea bisericii de lângă târg. Bătrânele evlavioase, care veneau la biserică mai ales să realizeze buletinul comunal de ştiri, văzându-ne cum ne zbenguiam pe lângă nepoatele lor venite la ţară, ne apostrofau cu blândeţe: „Da ce vă veni maică, ce aveţi? Ce e aici, biserică sau căţălărie?”. Bineînţeles că fiind ocupaţi să le furăm fetelor aflate la perioada zburătorului câte o îmbrăţişare - adesea mult prea uşor -, nu reuşeam să le replicăm babelor decât: „Ia vezi-ţi muică de treabă, ce te bagi, ce-ţi prinzi mintea cu noi, nu vezi că suntem copii?”. Dar nici mămăiţele nu se lăsau, intrau între noi şi le prindeau pe nepoate de braţ, ca să le bage cu japca în biserică. Însă, drăcoasele de nepoate, emancipate la Caracal sau mai ştiu eu în ce urbe ale Romanaţiului, nu intrau în biserică până nu ne suceau minţile - prea crude, prea de la ţară - cu ocheade sau bezele.

Nouă, cârlanilor, nu ne rămânea altceva de făcut, decât să inspectăm teritoriul din jurul bisericii. Trebuia să identificăm prada ce urma să fie sustrasă în noaptea Învierii, că deh, ne doream şi noi să ne meargă bine la furat tot anul. An de an, lăsam în urmă aceleaşi pagube: uşile de la WC-ul – fără water - şcolii de peste gard şi ridichile domnului diriginte Piţigoi din grădina în care făceam practica agricolă. Ăăă, să mă justific: uşile closetului erau tocmai bune de aprins focul din curtea bisericii, foc ce ardea toată noaptea Paştelui şi care, datorită cauciucurilor de tractor ce-l înteţeau, afuma pereţii şi pictura exterioară a locaşului; iar ridichile erau numai bune de îngurgitat cu ouăle roşii, ciocnite prematur, în aceeaşi noapte.

Însă, cu adevărat cea mai aşteptată noapte era, desigur, cea a Învierii! Încă de la înserat, bătrânelele şi văduvele satului nu prea mai ieşeau din biserică să ne mai tulbure, deoarece trebuiau să „păzească Paştile”, aşadar, aveam o grijă în minus. Imediat ce se înnopta, tinerii satului se împărţeau în două: jumătate veneau la biserică, dar nu să se roage, ci să stea în jurul focului cu flacoanele de ţuică în mână, depănând vrute şi nevrute; iar cealaltă jumătate mergea către discoteca sătească. Eu, an de an, eram indecis. Aşa că, până la ora 00.00 - când începea Slujba Învierii în faţa bisericii - făceam naveta între cele două. Iar când spun două, nu mă refer doar la locaţii. Pe când mă întorceam de la discotecă, tovarăşii lăsaţi în curtea bisericii mă luau în primire: „Hai, bă, Victore, nu mai dai şi tu 2-3 sticle de vin pe geam?” - a se înţelege: geamul Altarului! Şi pentru că nu îmi doream să mă ciochească celei lăsate cu văduvele în biserică să păzească lumânările spiralate, în formă de coşuleţ, din ceară de albine, eram băiat de comitet şi le dădeam.

Aproape de miezul nopţii ajungea şi părintele. De aici, îmi luam rolul de băieţaş de Altar în serios. Mă rog, cât puteam de în serios, deoarece adesea o comiteam: ba vărsam praful de cărbuni din cădelniţă pe covoare, ba adormeam pe scaun în timpul slujbelor, ba eram prea distras de gălăgia din jurul focului din curte şi uitam când să ies cu lumânarea înaintea preotului, ba să-i ascund sau să-i pun apă în sticla cu tărie a ţârcovnicului care mai apela la ea atunci când nu se simţea în voce etc. După toate acestea, spre dimineaţă, intram într-o stare de letargie din care, pe la ora 5:00 AM, când slujba era deja terminată, mă trezeau lăieţii cu al lor: „Cristos a cocârlos!!”. „Mandravela Mangalos!” - le răspundea ţârcovnicul, apoi, ca să le câştige bunăvoinţa, continua: „Sou keres, mo?”. „Venirăm să ne dai Paşti şi să ne ciocnim un ou, mo!”…

Şi după toată ţigănia aceasta, ajungeam acasă, frânt de oboseală, pe la şapte dimineaţa. Dar nu puteam dormi, deoarece în două-trei ore ne strângeam să mergem la pădure, să ardem un grătar şi, bineînţeles, să ne întâlnim cu cuceririle din noaptea de Paşte. Şi tot aşa vreo trei zile, până când, mulţumit de propria activitate pastorală din vacanţă, mergeam la părintele să-mi semneze biletul de voie primit de la seminar. Uneori mă mai mustra că nu trecusem toată Săptămâna Luminată pe la biserică, alteori…, alteori nu-şi mai prindea mintea cu mine. Şi aşa, în duminica Tomii, îmi revizuiam amintirile căpătate în vacanţă, ca mai apoi să mă pot făli cu ele în faţa colegilor, pe tren, la întoarcerea în seminar.

Cimentarea limbilor clasice

După ce am vizionat Poziţia copilului, mi-au rămas în minte, îndeosebi, două chestii: bocetele din final ale celor două mame pentru proprii copii – asta în primul rând - şi… Cornelia, o blondă artificial, care e în stare să se folosească chiar şi de mijloace mai puţin ortodoxe - a nu se înţelege că mai mult catolice - pentru a-şi salva progenitura din situaţii aparent imposibile. Cornelia, aşa o voi numi şi eu pe doamna despre care vă voi povesti, era mama unui bun prieten şi coleg din seminar, Mânzat, dar pe care noi îl alintam Viţi. Iată despre ce e vorba!

Limbile clasice erau problema principală a cel puţin 75% dintre seminarişti. De ce? Păi, după ce că erau predate de dirig, da, da, de însuşi Moş Titircă Inimă Rea, ca să fii promovat, trebuia să obţii media anuală minim şase! Iar Viţi avea, pe primul semestru, la latină patru şi la greacă trei. Vă închipuiţi în ce situaţie imposibilă se afla: în cel de-al doilea semestru îi trebuiau medii de opt şi nouă. Nici nu vă îmaginaţi câte stihii trebuiau invocate pentru un nouă la greacă! Problema nu e că nu-l ducea capul, dar pe atunci, aveam lucruri mult mai importante de făcut, decât toceala articolelor masculin, feminin sau neutru (transliterate): o tou to ton, i tis ti tin, to tou to to etc. O altă problemă pe care o aveam era caietul de greacă - probabil, păstrat din liceu - al lui Titircă. Ce credeaţi părinte diriginte, că nu ştiam de el? Din respectivul caiet, la lucrările de control, primeam textele pentru analiza sintactico-morfologică. Problema acestui caiet era că avea analiza deja făcută şi-l ajuta pe dirig să ne controleze lucrările la sânge. Fără el, ne îndoiam şi atunci, dar şi acum, că ar fi reuşit!

Viţi însă mai avea ca bonus încă o problemă: într-una din orele de curs, Titircă îl prinsese desenând - e drept, cu talentul autorilor anonimi care realizaseră imaginile rupestre din Altamira - nuduri de amazoane, la sfârşitul vocabularului de clasice! Aceste opere artistice i-au fost fatale lui Mânzat. „Cu propte de la Roma să vii şi nu te trec!” - urla Titircă din toţi rărunchii, cu barba-i albă şi pomeţii mai roşii decât cei ai lui Santa Claus. Şi apoi celebra expresie: „Să nu-mi mai zici mie părinte Titircă, dacă te-oi trece!”. Credeţi-mă, era o situaţie imposibilă… Auzi tu, nouă la greacă! Imposibilă, până când, într-o zi puţin mohorâtă de primăvară, aşa cum sunt şi zilele acestea, Viţi ridica tonul la telefon ca maică-sa, Cornelia, să vină cu autocamionul plin cu saci de ciment şi alte materiale de construcţii în curtea seminarului: „Nu mă interesează, la 11.00 să fiţi aici!”.

La 11.00 ar fi trebuit să înceapă ora de greacă veche, însă de data aceasta, roşu-n fălci şi agitat, Titircă ne propunea să ne dăm sacourile jos şi să-l ajutăm să descarce materiale dintr-o remorcă, ceva „donaţie pentru parohia” dânsului de la Valea Gurii. Viţi o convinsese pe Cornelia să nu-i ducă materialele la Valea Gurii, ci în incinta seminarului, folosind scuza că şoferul, venit din alt judeţ, se grăbea. Probabil că acesta era unul dintre motivele pentru care îl apreciam pe Mânzat: când o comitea, nu trăgea perdeaua. Este de reţinut şi faptul că în timp ce noi descărcam remorca, Viţi, îmbrăcat în celebrul sacou negru, tip tunică, şi stând cu mâinile încrucişate pe piept, mormăia suficient de tare cât să-l auzim: „Pe cine laşi mă, tu, corigent? ‘Tuţi gura mă-tii!”.

Ultimul act al acestei întâmplări s-a petrecut la Pizza Americanu’, acolo unde Cornelia ne-a cinstit cu o gustare şi cu câte-o ţigaretă. Eram eu, Buză şi Viţi. Părinteşte, doamna ne-a dojenit: „Ce dracu faceţi mă, că de voi trei se ia toată lumea!?… Buză, mi-a zis dirigu’ că te exmatriculează, de ce nu vă potoliţi? Mai gândiţi-vă şi la părinţi…, că nu ştiu cât vom mai putea şi noi să vă tot scoatem din căcat. Uitaţi-vă la voi cât sunteţi de mari!… Hai, mai luaţi câte o ţigară şi să vă potoliţi, ne-am înţeles?”.

Desigur, pot scrie şi despre cele bune, dar dacă tot v-am obişnuit cu celelalte…

Mulţi dintre cititorii confesiunilor îmi reproşează faptul că nu sunt obiectiv (dar cum aş putea fi!?) şi că nu scriu şi despre aspectele pozitive ale perioadei petrecute în seminarul vâlcean, neînţelegând, cel mai probabil, caracterul beletristic al scrierilor respective. Vă promit, preaiubiţilor, că în momentul în care îmi voi aşterne pe desktop propria-mi biografie, voi ţine cont şi de doleanţele voastre. Până atunci însă vă voi propune personajele care mi-au rămas în memorie ca fiind mai… delicioase, să spunem. În cele ce urmează, voi profita de ocazie şi vă voi da şi câteva exemple.

Daca dvs. aţi fi cei care să îmi comandaţi confesiunile, despre cine aţi prefera să scriu? Despre exigentul profesor de limba română şi despre metodele sale neobişnuite, dar extrem de eficiente, prin care ne forţa să citim din scoarţă în scoarţă romane sau să învăţăm zeci de poeme la fiecare autor - şi domnul Mustăţea chiar e un personaj, credeţi-mă! - sau despre Spiru, duhovnicul seminarului, cel care destindea orele de Liturgică poreclindu-ne în funcţie de păcate mărturisite sub patrafirul sfinţiei sale? Despre părintele profesor …Escu - cel care la cursurile de Noul Testament ne demonstra că oricât de nepregătiţi am fi fost, puteam lua minim nota şapte dacă făceam eforturi să ne amintim evangheliile de peste an - sau despre Titircă Inimă Rea, cel care te putea trece la limbile clasice în schimbul unei „donaţii pentru parohie” şi a acceptării unei corecţii fizice în timpul căreia îţi amintea că bătaia e ruptă din Rai?

Şi ce v-ar bucura sufletele mai mult, să citiţi despre o prea domoală profesoară de sociologie care ne scotea din sărite prin calmul pe care şi-l păstra chiar şi atunci când îi luam catalogul cu forţa, pentru a ne motiva absenţe, sau despre vulcanicul părinte director care, cu cinci minute înainte de a se anunţa pauza, intra în clasă pentru a ne da o teză fulger? În urma acestor teze nu-ţi mai aminteai decât capacul la ureche pe care ţi-l primeai atunci când încercai totuşi să impresionezi terminându-ţi versetul, deşi îl auzisei pe Taica răcnind din toţi rărunchii: „Gata, pixurile jos!”. Despre eruditul preot profesor de Istorie a Bisericii ce roşea mai ceva decât o candidă domniţă invitată pentru prima oară la dans, atunci când trebuia să-i dea nepotului de vlădică un punct în plus pentru a nu-i strica media, sau despre părintele Arhierâciu, ignorantul profesor de Vechiul Testament şi despre glumele lui dezgustătoare referitoare la Onan şi Maleahi?

Şi pentru a mai diversifica puţin tematica, despre ce aţi vrea să vă mai informez, despre plictisitoarele şi interminabilele seri petrecute la pavecerniţele din catedrala urbei în Postul Mare sau despre nopţile prea scurte în care internatul seminarului le găzduia pe junioarele handbalistele venite din toată ţara pentru a participa la concursurile naţionale ţinute în sala celor - de pie memorie - de la Oltchim? Despre cei mai pioşi dintre seminarişti, cei care-şi înmiresmau dormitoarele cu smirnă şi pe care îi luam în zeflemea, sau despre ceilalţi, cei mai mulţi, care afumam Saga de nu mai vedeai gaura de la colţul lung al mesei de biliard? Dar până când domniile voastre vă veţi hotărî ce să citiţi, eu deja am în minte ce să scriu la următoarea postare. Aşadeci, citând un clasic al serilor mai vechi de miercuri, un praz verde şi la bună revedere! Aaa, şi urmăriţi confesiunile STV în continuare!

Menstruaţia, stare de curăţire sau de necurăţie?

Deunăzi, am stat la taifas cu o venerabilă coană preoteasă, iar printre temele discuţiei, inevitabil, s-a aflat şi vrednicia sau nevrednicia femeii de a intra în biserică în perioada menstruaţiei. Spunea domnia sa că toată viaţa s-a ferit de acest - presupus de dânsa - grav păcat şi că încă multe altele nu le poate face femeia în perioada despre care discutam. Astfel, în perioada menstruaţiei femeia musai ar trebui să evite gesturi precum: să se apropie de sfintele taine, să ia lumină sau să vopsească ouăle de Paşte, să aprindă lumânări şi candele sau să intre în biserică…, nici măcar în pridvor! De ce această corvoadă? Păi, mi-a răspuns dânsa, pentru că femeia e mai păcătoasă decât bărbatul! Şi, mă rog, de ce să fie? Că are trei coaste de drac în ea, a venit prompt răspunsul!

Realizaţi, domniile voastre, că argumentele mele nu au putut sta în picioare şi, în consecinţă, nici nu am înduplecat-o pe coana preoteasă să renunţe la aceste convingeri. Mă gândeam, zâmbind în sinea mea, că de-ar fi auzit-o feministele, cu siguranţă ar fi mazilit-o. Geaba am încercat să-i spun că demnitatea femeii este egală cu cea a bărbatului, că Sfânta Fecioară este modelul uman suprem de sfinţenie, că Dumnezeu iubeşte deopotrivă femeia şi bărbatul sau, pe de altă parte, că mijloacele pe care femeia le are la dispoziţie şi pe care le foloseste în perioada cu pricina sunt altele decât în antichitate şi, aşadar, că nu mai există riscul ca vreo picătură de sânge să fie vărsată în biserică etc., etc., etc. „Nu Victore, mamă, să nu cumva să le primeşti în biserică pe femei când sunt la ciclu, că mare păcat îţi iei pe tine!”, a conchis dânsa.

Măi să fie! Ia, să aprofundăm tema! Cercetând, am constatat că părerile sunt împărţite. Astfel, există păreri care interzic ferm femeii aflate în perioada menstruaţiei să între în biserici; apoi există şi păreri moderate care îi permit femeii „necurate” să intre în biserici, dar cu condiţia să nu se apropie de sfintele taine; şi mai există şi păreri considerate de factură occidentală care nu ţin cont de perioada în care femeile se află, ele putând să intre şi să se apropie de sacramentele Bisericii, oricând. Acestea din urmă se bazează pe principiul că dacă nici măcar necurăţia sufletească nu poate sta drept fundament al interdicţiei de a intra în biserică, cea trupească nici atât!

În favoarea primelor păreri stau fel de fel de teologumene - ridicate la rangul de dogme - ale unor scriitori bisericeşti din antichitatea Bisericii, precum Sfântul Dionisie Alexandrinul sau Sfântul Ioan Postitorul, dar şi câteva citate veterotestamentare din Levitic, precum: „De va avea femeia curgere de sânge, care curge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa. Tot cel ce se va atinge de ea, necurat va fi până seara” (XV, 19). Ca o paranteză, tot în Levitic, în capitolul al XI-lea, există o listă a animelelor considerate necurate de legea mozaică: iepurele, porcul, vulturul, cioara, struţul, cucuveaua, lebăda, etc. Însă Faptele Apostolilor, prin vedenia Sfântului Petru din capitolul al X-lea, abrogă această listă din Levitic: „A văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de panză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă! Iar Petru a zis: Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mancat nimic spurcat şi necurat. Şi iaraşi, a doua oara, a fost glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate!”. Dacă tot nu aţi înţeles prin această paranteză că jugul legii veterotestamentare a fost abrogat de creştinism, deci de legea cea nouă, poate că vă veţi lămuri ascultându-i cuvintele Sfântului Pavel: „Legea (veche!) ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză” (Galateni III, 24-25)!!

Dar argumentul final în favoarea intrării femeilor „necurate” în biserică l-am păstrat pentru sfârşit. Aşadar, a fost creată femeia, încă de la început, cu toate procesele sale fiziologice, deci inclusiv cu menstruaţia? Păi, da, devreme ce nicăieri în Scriptură menstruaţia nu este considerată a fi o consecinţă a păcatului. Aşadar, omul - femeie şi bărbat - a fost făcut de Creator cu toate procesele sale fiziologice pe care le cunoaştem şi din care enumăr: respiraţia, somnul, râsul, strănutul, menstruaţia, ritmul cardiac etc. Şi atunci, dacă aşa este, ar putea Dumnezeu să creeze ceva rău sau necurat!?!

„Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi erau foarte bune…” (Geneză I, 31)

Crearea Evei, William Blake

Transfer MarKet

Din categoria: nu cunosc, n-am văzut şi n-am auzit nimic, dar absolut nimic, totul e doar fructul imaginaţiei mele suferinde, în cele ce urmează, voi încerca să îmi amintesc, mai pardon, imaginez, câte ceva despre bursa transferurilor din Seminarul Teologic al Râmnicului. Sume de transfer, părinţi impresari ai propriilor progenituri, beneficiari ai transferurilor etc., etc. Deja sunteţi curioşi, nu? Păi să vedem!

Pentru început, e bine să cunoaşteţi faptul că o clasă de seminar începea cu 25 de elevi. Aşa am început şi noi, în 1997. De terminat, în 2002, am terminat ceva mai mulţi, 35. Între timp, pe parcursul celor cinci ani, un coleg a fost arestat pentru complicitate la viol, iar alţi doi-trei au fost exmatriculaţi pentru că, să spunem, nu s-au adaptat vieţii ascetice din seminar. Calcul simplu: 25 (admişi) - 3 (pierduţi pe drum) = 22. Apoi: 35 (absolvenţi prezenţi la banchetul de la Silva) – 22 (admişi rămaşi până la capăt) = 13 (transferaţi)!! Acum, să stabilim şi ce se întâmpla cu suma transferului. Ea nu era plătită de club - să-i spunem acestuia STV - cum v-aţi aştepta, ci dimpotrivă: jucătorul plătea ca să fie primit la antrenamente! Exact cum se întâmplă la centrele de juniori din Românika. Înmulţim 13 cu media sumelor de transfer vehiculate şi vom obţine o sumă neimpozabilă şi fără număr. Ba, vă minţâi, corect era sa spun: cu număr mare de zerouri în coadă. Iar aceasta era sumă făcută doar de promoţia 2002 a părintelui Titircă Inimă Rea!

Vă dădu omu’ o mână, iar acum, sunt convins că vreţi să ştiţi şi care erau sumele vehiculate. Bine, fie! Însă, trebuie să ştiţi că transferul între cluburi teologice era mai facil şi mai eftin decât cel de la un club laic - precum Liceul Agricol Craiova ori Liceul Mecanic 2 Vâlcea - la altul teologic…

Gata, mi-am amintit de-o discuţie! Din când în când, fetelor din Pedagogic le era permis să-i invite pe seminarişti la câte o serată. După o astfel de întâlnire, prin clasa a XI-a, un proaspăt transferat coleg – Tăuraş - tot stăruia să continuăm întâlnirea cu fetele la disco. Eu, deja veteran în descurcatul iţelor clubului STV, încercam să-l conving că am fost învoiţi să mergem la serată, cu condiţia ca la ora 23.00 să fim înapoiaţi în cămin. Mai mult, Spiru - despre care v-am mai vorbit, parcă - urma să facă prezenţa. Într-un exces de orgoliu,  Tăuraş s-a confesat în mod public: „Da ce băh, Ostro, tu crezi că banii mei nu circulă? Păi, ce, i-a dat mama lu’ Taica - preşedintele clubului - 200 de milioane (lei vechi) ca să mă transfere de la Caransebeş şi io să stau să-mi fie teamă de un amărât de popă spiritual?”.

Nu vă grăbiţi să înmulţiţi 200 de milioane cu 13. Tăuraş fusese transferat tot dintr-un club teologic, deci vom considera, în cazul domniei sale, o sumă modestă de transfer. Vă spuneam că sumele mai mari erau plătite pentru transferurile de la cluburi laice. Iar cele care depăşeau 9 cifre (repet, lei vechi), erau cele care asigurau transferul de la penitenciar direct la seminar! Da, da, exact aşa cum aţi citit! În clasa a XIII-a, la începutul ultimului semestru, i-am primit cu multă căldură frăţească pe ultimii transferaţi: Todorică şi Fănică. Când ne-au povestit că veneau după câteva luni petrecute pe la un penitenciar din Teleorman, ne-au lăsat ca la stomatolog. Fuseseră arestaţi - cel puţin cu asta se mândreau ei - pentru furt calificat din autoturisme, în Craiova, pe când jucau la clubul teologic STC de lângă localitate! E de prisos să amintesc şi faptul că anii terminali de liceu nu aveau perioadă de mercato şi, deci, transferurile acestora nu trebuiau să fie permise.

Acum vă invit să puneţi mâna pe un creion şi să socotiţi; dar vă spun încă de pe acum: dă cu virgulă!

Postul cu fapta

În timpul facultăţii, unul dintre profesori – părintele Horică –, ori de câte ori îl salutam cu: „Lăudat să fie Isus!”, ne exaspera răspunzându-ne pe un ton uşor ridicat: „Cu fapta, cu fapta, nu numai cu vorba!”. Parafrazând-ul pe părintele, mă gândeam ce-ar însemna să postim cu fapta, nu numai cu gura? Prin gură, a se înţelege, desigur, postul alimentar. Nu voi mai relua, deci, decretul Bisericii despre postul şi ajunul alimentar – curioşii îl pot găsi aici - în schimb, voi încerca sa găsesc câteva exemple concrete ale postului cu fapta. Iar dacă veţi dori să completaţi lista de mai jos, preaiubiţilor, sunteţi invitaţii mei!

Pentru început, voi repeta ceea ce deja ştiţi cu toţii: postul înseamnă transformarea renunţărilor noastre în gesturi de caritate. Aşadar, dacă în timpul postului - prin renunţarea la carne în favoarea cartofilor, spre exemplu - am economisit câteva zeci sau sute de lei, este recomandat ca aceşti bani să nu fie puşi la saltea pentru a-i folosi în concediul estival, ci să fie investiţi în fapte ale milei trupeşti, conform dorinţei Mântuitorului: „Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (Matei XXV, 35-36).

Bine, bine - îmi veţi spune - dar noi abia reuşim să ne cumpărăm cartofii şi fasolica cele de toate zilele, că în cratiţele noastre postul ţine tot anul! De unde deci să mai punem vreun bănuţ deoparte? Auzi la el, concediu estival!… Am prevăzut acest gen de scuză, aşa că în cele ce urmează voi încerca să exemplific ce înseamnă postul cu fapta, cel care nu costă nici un leu.

Câte ore petreceţi zilnic în faţa calculatorului? Cele pentru serviciu sunt excluse, bineînţeles. Trei, patru, cinci? Şi nu aţi vrea să mai tăiaţi din ele? Spre exemplu, tinerilor din parohie le recomand ca în post să nu zăbovească mai mult de o oră pe zi în faţa tabletei pentru a-şi verifica mesajele deosebit de importante - sunt convins -, iar în restul timpului să citească… un capitol din scriptură sau o pagină din catehism! Sau chiar să-şi viziteze bunicii bolnavi, deoarece Facebook-ul are capacitatea de a stoca preţioasele informaţii timp îndelungat… Şi să nu îmi spuneţi că cititul bibliei sau vizita făcută vecinilor suferinzi vă costă prea mult!

Dar vreo telenovelă preferată aveţi? Cine, noi? Păi, Magnificul Suleyman nu e chiar telenovelă, deci, nu, Doamne fereşte, apără şi păzeşte! Bine atunci, dar vreo emisiune TV? Ceva cu şi despre corupţia politicienilor?… Păi, atunci nu vă costă absolut nimic să renunţaţi la ea până la Paşti. Iar eu vă garantez că dânşii, aleşii noştri scumpi, îşi vor vedea de… treabă şi fără să îi mai urmărim. Şi uite aşa, aţi mai câştigat încă o oră în care puteţi studia religia iubirii, creştinismul, sau chiar puteţi aprofunda acest studiu cu ajutorul rugăciunii. Că, vorba aia, dacă tot nu avem un leu pentru cerşetorul de la uşa magazinului, nu ne opreşte nimeni să îi dăruim cinci-zece minute de rugăciune făcută cu fervoare, nu?

Dar un sfat bun, cât costă? Dar aplanarea unui conflict apărut la muncă sau chiar pe stradă? Dar zâmbetul oferit celor din jur, în locul feţei acre de ascet al Păresimilor? Dar să nu înghiţim nici o bucătură de mâncare de post până când nu rostim o rugăciune de mulţumire? Dar să mergem duminica la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, cât ne costă? Dar să înlocuim bârfele cotidiene despre persoanele antipatice din viaţa noastră cu rugăciuni pentru aceleaşi persoane? Dar reluarea legăturilor cu persoanele pe care le-am marginalizat din cauză că nu sunt pe acelaşi calapod cu noi, cât să ne coste, câteva minute naţionale incluse în abonament? Sau conversaţia cu Dumnezeu, în mod repetat, în fiecare zi a postului, că tot dispunem de abonament cu minute nelimitate către Cer?

Cât să ne coste acestea toate şi multe altele?… Absolut nimic, în afară de bunăvoinţă! Haideţi să ne propunem ca în acest post să nu treacă nici măcar o zi fără să facem o fapta bună! Iar înaintea Sfintei Sărbători a Învierii, atunci când vom fi întrebaţi de duhovnic daca am postit, noi să răspundem că da, am postit, dar nu numai cu gura, ci şi cu fapta!

Cuvioşi colegi

Printre odraslele de popi, de protopopi, de directori de companii de stat, de bişniţari, de cămătari, de ţărani neaoşi sau parveniţi, seminarul îi mai primea cu braţele deschise şi pe cuvioşii fraţi sau cuvioasele vieţuitoare ale mănăstirilor ce compun preţioasa salbă a turismului ecleziastic vâlcean. Iar privilegiaţii acestei categorii erau îndeosebi monahii de la Cozia şi monahiile de la Bistriţa. Aceştia constituiau o categorie aparte deoarece puteau să se înscrie la seminar fără vreun examen dat în prealabil. Desigur, nici pretenţiile profesorilor nu erau prea mari când venea vorba de cuvioşi şi cuvioase. Pentru obţinerea notelor de trecere, era suficient ca aceştia să miroase strident a mir şi să salute mieros cu consfinţitul: „Doamne-ajută, Doamne-ajută!”.

Când venea vorba de socializarea cu oamenii în negru, cei mai stângaci în exprimare eram noi, seminariştii laici, deoarece în faţa neprihănirii acestora nu prea ne găseam cu uşurinţă cuvintele. Am încercat să ne apropiem de ei spunându-le chiar şi bancul cu călugărul bătut bine de patru beţivani care, după ce l-au culcat la pământ, au plecat spunându-i peste umăr: „Ţi-am zis, băi, ninja, că în realitate nu e ca în filme?”, dar tot degeaba; între noi şi ei a existat mai tot timpul o barieră de netrecut! Şi cu toate acestea, fratele Daniil, cel cu care ne mai întâlneam uneori în discoteci - unde venea îmbrăcat în civil şi îşi elibera pleata din codiţă -, la un pahar de bloody, ne mai făcea câte o destăinuire despre tagma călugărească.

Astfel am aflat că mai toţi proveneau din familii sărace sau destrămate sau violente, că nu apucau să îşi termine liceul şi că trebuiau să muncească pentru a aduce bani în casă şi că iniţial îşi găseau liniştea în vreo aşezare monahală pe lângă care se pripăşeau. Spun că iniţial îşi găseau liniştea, deoarece, după ce se obişniau cu ea, îşi doreau mai mult: respectul de care nu avuseseră parte până să îmbrace rasa călugărească, un post căt mai bun în obştea mănăstirii, banii din donaţiile făcute aşezământului, discipoli cât mai înstăriţi şi cât mai uşor de manipulat etc. Acestora toate, fraţii de la Cozia care ştiau cum să îi facă pe plac lui Rasputin - exarhul mănăstirilor din arhieparhie - le mai adăugau o fantasmă, aceea de a fi preoţi de mir, căsătoriţi! Lucru care devenea posibil atunci când se invoca o criză de vocaţie a fecioriei. De aici şi bătălia fraţilor din mănăstire pe locurile de la seminar; deoarece ca să poţi fi popă de mir, pe lângă relaţia lăuntrică avută cu superiorii, mai aveai nevoie şi de ceva patalama.

Cuvioasele măicuţe de la Bistriţa, în schimb, nu puteau avea asemenea porniri utopice şi astfel se vedeau nevoite să se mulţumească numai cu domicilierea în apartamentul din proximitatea seminarului, convenindu-le de minune ieşirea de sub regulile aspre şi demodate ale mănăstirii, chair şi numai pe perioada studiilor. Şi ar mai fi încă ceva de menţionat despre cuvioasele surori: dacă tot trebuia să facă naveta între mănăstire şi oraş, măicuţele de la Bistriţa îşi trăseseră un gipan negru – din donaţii, bineînţeles - de te treceau emoţiile când le vedeai călărindu-l.

Şi nu pot încheia scrierea despre cuvioşii din seminar, fără a vă povesti cum am trecut peste bariera care ne separa pe noi, ticăloşii seminarişti laici, de cuvioasele lor bărbi mirositoare de mir. Într-unul din week-end-uri, pe înserat, în timp ce ne plimbam prietenele pe Ostrov – o insulă-parc care adăposteşte un schit cu acelaşi nume, pe Olt, în dreptul Călimăneştiului – atenţia ne-a fost atrasă de Opelul hatchback al Mănăstirii Cozia care se apropia de noi. Stânjeniţi de faptul că ne aflam în braţele fetelor, încercam să luăm o poziţie cât mai evlavioasă, cu atât mai mult că eram rezemaţi de zidurile schitului. Îl recunoscusem pe fratele Lavrentie, unul dintre cuvioşii înscrişi la seminar, şi eram uimiţi de faptul că îl vedeam pentru prima dată îmbrăcat în ţoale marfă de mirean. Ca să nu mai spun ca aşa gelat, cu ochişorii lui albaştrii ca seninul şi fără potcap, mai că îţi venea să crezi că îl ai în faţă pe Brad Pitt în „Seven Years in Tibet”! Rămaşi fără cuvinte în faţa splendorii creaţiei demiurge, am apucat doar să îngânăm: „Doamne ajută, frate Lavrentie, ce faci pe-aici?”. Răspunsul cuvioşeniei sale a fost unul de-a dreptul stupefiat dar şi… eliberator, totodată: „Ce să fac şi eu, am ieşit la agăţat de pipiţe!”.