Vacanţa de Paşte

Am considerat a fi oportun ca, înaintea sfintei săptămâni a Mântuitoarelor Patimi, să răspund întrebării: cum trăia seminaristul Ostropel această săptămână, premergătoare Paştilor? Un prim şi precipitat răspuns ar fi, cu bucurie, că doar eram în vacanţă şi - ca mai toţi seminariştii - mă bucuram şi de o ţârică de popularitate sătească. Oricum, acţiunile mele erau strâns legate şi de tradiţii ale osicenilor precum: cine reuşeşte să fure flori în noaptea de Paşte, va putea fura tot anul, fără teama că va fi prins! Realizaţi şi domniile voastre de ce toate gospodinele care îşi primeniseră grădiniţa de flori din faţa casei stăteau cu frica în sân, întreaga noapte de Înviere. În prima zi a săptămânii, dis de dimineaţă, precum mironosiţele odinioară, ţaţele osicence se întâlneau la poartă, însă, nu ca să vestească Învierea, ci ca să-şi estimeze pierderile suferite: „Ai, ce zâsăşi, fa? Ţî le rupsără pă toate? Nu, ăi!? Mie îmi luară o duzină dă lalele şi-mi jucară pă narcise, fir-ar mama lor a dracu! Păi nu pune fi-miu mâna pă iei? Nu-mi lăsară şi mie barem câteva, să am şi io ce să duc la pomană, mâine.” „Lasă-i fă, Lino, că aşa e obiceiu, dân moşi-strămoşi! Hai, că ţ-oi da io câteva lalele, că-mi adusă băiatu’ dă dimineaţă, cine ştie pă unde le-o fi găsit!”…

Printre cele mai aşteptate după-amiezi erau, desigur, cele de joi şi de vineri din săptămâna patimilor. Sub pretextul că mergem la denii, zeci de tineri ne întâlneam în curtea bisericii de lângă târg. Bătrânele evlavioase, care veneau la biserică mai ales să realizeze buletinul comunal de ştiri, văzându-ne cum ne zbenguiam pe lângă nepoatele lor venite la ţară, ne apostrofau cu blândeţe: „Da ce vă veni maică, ce aveţi? Ce e aici, biserică sau căţălărie?”. Bineînţeles că fiind ocupaţi să le furăm fetelor aflate la perioada zburătorului câte o îmbrăţişare - adesea mult prea uşor -, nu reuşeam să le replicăm babelor decât: „Ia vezi-ţi muică de treabă, ce te bagi, ce-ţi prinzi mintea cu noi, nu vezi că suntem copii?”. Dar nici mămăiţele nu se lăsau, intrau între noi şi le prindeau pe nepoate de braţ, ca să le bage cu japca în biserică. Însă, drăcoasele de nepoate, emancipate la Caracal sau mai ştiu eu în ce urbe ale Romanaţiului, nu intrau în biserică până nu ne suceau minţile - prea crude, prea de la ţară - cu ocheade sau bezele.

Nouă, cârlanilor, nu ne rămânea altceva de făcut, decât să inspectăm teritoriul din jurul bisericii. Trebuia să identificăm prada ce urma să fie sustrasă în noaptea Învierii, că deh, ne doream şi noi să ne meargă bine la furat tot anul. An de an, lăsam în urmă aceleaşi pagube: uşile de la WC-ul – fără water - şcolii de peste gard şi ridichile domnului diriginte Piţigoi din grădina în care făceam practica agricolă. Ăăă, să mă justific: uşile closetului erau tocmai bune de aprins focul din curtea bisericii, foc ce ardea toată noaptea Paştelui şi care, datorită cauciucurilor de tractor ce-l înteţeau, afuma pereţii şi pictura exterioară a locaşului; iar ridichile erau numai bune de îngurgitat cu ouăle roşii, ciocnite prematur, în aceeaşi noapte.

Însă, cu adevărat cea mai aşteptată noapte era, desigur, cea a Învierii! Încă de la înserat, bătrânelele şi văduvele satului nu prea mai ieşeau din biserică să ne mai tulbure, deoarece trebuiau să „păzească Paştile”, aşadar, aveam o grijă în minus. Imediat ce se înnopta, tinerii satului se împărţeau în două: jumătate veneau la biserică, dar nu să se roage, ci să stea în jurul focului cu flacoanele de ţuică în mână, depănând vrute şi nevrute; iar cealaltă jumătate mergea către discoteca sătească. Eu, an de an, eram indecis. Aşa că, până la ora 00.00 - când începea Slujba Învierii în faţa bisericii - făceam naveta între cele două. Iar când spun două, nu mă refer doar la locaţii. Pe când mă întorceam de la discotecă, tovarăşii lăsaţi în curtea bisericii mă luau în primire: „Hai, bă, Victore, nu mai dai şi tu 2-3 sticle de vin pe geam?” - a se înţelege: geamul Altarului! Şi pentru că nu îmi doream să mă ciochească celei lăsate cu văduvele în biserică să păzească lumânările spiralate, în formă de coşuleţ, din ceară de albine, eram băiat de comitet şi le dădeam.

Aproape de miezul nopţii ajungea şi părintele. De aici, îmi luam rolul de băieţaş de Altar în serios. Mă rog, cât puteam de în serios, deoarece adesea o comiteam: ba vărsam praful de cărbuni din cădelniţă pe covoare, ba adormeam pe scaun în timpul slujbelor, ba eram prea distras de gălăgia din jurul focului din curte şi uitam când să ies cu lumânarea înaintea preotului, ba să-i ascund sau să-i pun apă în sticla cu tărie a ţârcovnicului care mai apela la ea atunci când nu se simţea în voce etc. După toate acestea, spre dimineaţă, intram într-o stare de letargie din care, pe la ora 5:00 AM, când slujba era deja terminată, mă trezeau lăieţii cu al lor: „Cristos a cocârlos!!”. „Mandravela Mangalos!” - le răspundea ţârcovnicul, apoi, ca să le câştige bunăvoinţa, continua: „Sou keres, mo?”. „Venirăm să ne dai Paşti şi să ne ciocnim un ou, mo!”…

Şi după toată ţigănia aceasta, ajungeam acasă, frânt de oboseală, pe la şapte dimineaţa. Dar nu puteam dormi, deoarece în două-trei ore ne strângeam să mergem la pădure, să ardem un grătar şi, bineînţeles, să ne întâlnim cu cuceririle din noaptea de Paşte. Şi tot aşa vreo trei zile, până când, mulţumit de propria activitate pastorală din vacanţă, mergeam la părintele să-mi semneze biletul de voie primit de la seminar. Uneori mă mai mustra că nu trecusem toată Săptămâna Luminată pe la biserică, alteori…, alteori nu-şi mai prindea mintea cu mine. Şi aşa, în duminica Tomii, îmi revizuiam amintirile căpătate în vacanţă, ca mai apoi să mă pot făli cu ele în faţa colegilor, pe tren, la întoarcerea în seminar.