Desigur, pot scrie şi despre cele bune, dar dacă tot v-am obişnuit cu celelalte…

Mulţi dintre cititorii confesiunilor îmi reproşează faptul că nu sunt obiectiv (dar cum aş putea fi!?) şi că nu scriu şi despre aspectele pozitive ale perioadei petrecute în seminarul vâlcean, neînţelegând, cel mai probabil, caracterul beletristic al scrierilor respective. Vă promit, preaiubiţilor, că în momentul în care îmi voi aşterne pe desktop propria-mi biografie, voi ţine cont şi de doleanţele voastre. Până atunci însă vă voi propune personajele care mi-au rămas în memorie ca fiind mai… delicioase, să spunem. În cele ce urmează, voi profita de ocazie şi vă voi da şi câteva exemple.

Daca dvs. aţi fi cei care să îmi comandaţi confesiunile, despre cine aţi prefera să scriu? Despre exigentul profesor de limba română şi despre metodele sale neobişnuite, dar extrem de eficiente, prin care ne forţa să citim din scoarţă în scoarţă romane sau să învăţăm zeci de poeme la fiecare autor - şi domnul Mustăţea chiar e un personaj, credeţi-mă! - sau despre Spiru, duhovnicul seminarului, cel care destindea orele de Liturgică poreclindu-ne în funcţie de păcate mărturisite sub patrafirul sfinţiei sale? Despre părintele profesor …Escu - cel care la cursurile de Noul Testament ne demonstra că oricât de nepregătiţi am fi fost, puteam lua minim nota şapte dacă făceam eforturi să ne amintim evangheliile de peste an - sau despre Titircă Inimă Rea, cel care te putea trece la limbile clasice în schimbul unei „donaţii pentru parohie” şi a acceptării unei corecţii fizice în timpul căreia îţi amintea că bătaia e ruptă din Rai?

Şi ce v-ar bucura sufletele mai mult, să citiţi despre o prea domoală profesoară de sociologie care ne scotea din sărite prin calmul pe care şi-l păstra chiar şi atunci când îi luam catalogul cu forţa, pentru a ne motiva absenţe, sau despre vulcanicul părinte director care, cu cinci minute înainte de a se anunţa pauza, intra în clasă pentru a ne da o teză fulger? În urma acestor teze nu-ţi mai aminteai decât capacul la ureche pe care ţi-l primeai atunci când încercai totuşi să impresionezi terminându-ţi versetul, deşi îl auzisei pe Taica răcnind din toţi rărunchii: „Gata, pixurile jos!”. Despre eruditul preot profesor de Istorie a Bisericii ce roşea mai ceva decât o candidă domniţă invitată pentru prima oară la dans, atunci când trebuia să-i dea nepotului de vlădică un punct în plus pentru a nu-i strica media, sau despre părintele Arhierâciu, ignorantul profesor de Vechiul Testament şi despre glumele lui dezgustătoare referitoare la Onan şi Maleahi?

Şi pentru a mai diversifica puţin tematica, despre ce aţi vrea să vă mai informez, despre plictisitoarele şi interminabilele seri petrecute la pavecerniţele din catedrala urbei în Postul Mare sau despre nopţile prea scurte în care internatul seminarului le găzduia pe junioarele handbalistele venite din toată ţara pentru a participa la concursurile naţionale ţinute în sala celor - de pie memorie - de la Oltchim? Despre cei mai pioşi dintre seminarişti, cei care-şi înmiresmau dormitoarele cu smirnă şi pe care îi luam în zeflemea, sau despre ceilalţi, cei mai mulţi, care afumam Saga de nu mai vedeai gaura de la colţul lung al mesei de biliard? Dar până când domniile voastre vă veţi hotărî ce să citiţi, eu deja am în minte ce să scriu la următoarea postare. Aşadeci, citând un clasic al serilor mai vechi de miercuri, un praz verde şi la bună revedere! Aaa, şi urmăriţi confesiunile STV în continuare!