Întâmpinarea Domnului și a mântuirii noastre

După legea lui Moise, atunci când împlinea 40 de zile de la naştere, întâiul născut de parte bărbătească trebuia adus la templu. Această îndatorire avea o dublă semnificaţie. Mai întâi, mama era datoare să aducă această jertfă pentru curăţirea ei. În al doilea rând, primul băieţel născut în familie trebuia răscumpărat cu preţul unui miel sau al unei perechi de porumbei, deoarece întâiul născut de parte bărbătească era considerat ca aparținând lui Dumnezeu, după evenimentele care au dus la eliberarea israeliților din Egipt.

Maria şi Iosif s-au supus şi ei acestor prescripții şi la 40 de zile după naşterea sa sfântă l-au dus pe pruncul Isus la templul din Ierusalim. Nu cred că mai e cazul să insist asupra faptului că Maria nu avea nevoie de purificare, pentru că născându-l pe Mântuitorul era fără pată. Totuși, ea s-a supus legii vechi. Pe de altă parte, Mântuitorul, Dumnezeu însuși, supunându-se la rândul său și împlinind legea poporului lui Israel, ne eliberează pe noi – noul popor al lui Dumnezeu – de prescripțiile legii lui Moise, dar mai ales din sclavia păcatului, cea din care legea veche nu ne putea elibera. Iar puterea aceasta nouă de eliberare din robia păcatului și de mântuire este puterea jertfei de pe cruce, cea care ne-a răscumpărat și care ne-a împăcat cu Dumnezeu. Aceasta este și vestea bună pe care Dreptul Simeon – cel căruia Spiritul Sfânt îi făgăduise că nu va vedea moartea până ce nu-l va vedea în trup pe Hristos Domnul – ne-o dă în cântarea sa: "Acum eliberează-l pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea ta".

Sărbătoarea ne propune cel puțin trei puncte de reflecție.

1. Deși se putea sustrage prevederilor legii vechi – fiind nascută fără pată, evident că nu avea nevoie de purificare –, Maria nu o face și îndeplinește ritualul curățirii. La fel și Isus, fiind liber în fața legii mozaice, se supune totuși acesteia. Aceasta este prima lecție pe care o găsim în capitolul doi din manualul lui Luca, cel care descrie sărbătoarea de astăzi. Noi ne mai supunem prescripțiilor religioase – poruncilor bisericești, spre exemplu – sau le considerăm pe acestea perimate și inutile?

2. A doua lecție este cea referitoare la rolul educativ al părinților. Maria și Iosif l-au dus pe Isus în mod repetat la Templu, în special atunci când legea veche prevedea acest lucru. Noi unde ne ducem copiii duminica, spre exemplu, atunci când învățătura creștină prevede și ea participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie? La meditații, la cursuri de pian sau de înot, la fotbal, la cinema, la mall, ori pe pârtie, la săniuș? Sau, poate, îi mai lăsăm să doarmă câteva ore în plus, pentru ca bieții de ei să recupereze nopțile pierdute în fața computerelor și a telefoanelor?

3. Simeon și Ana, fără a mai avea o vedere prea ageră din cauza vârstei înaintate, au reușit să-l vadă pe Dumnezeu în bebelușul unei familii atât de modeste, încât nu și-a permis să-și cumpere nici măcar mielul care trebuia oferit ca jertfă la templu pentru fiul lor întâi născut. Noi, cei cu vederea ageră, reușim să-l mai vedem pe Isus în marginalizații acestei lumi? Sau preferăm să stăm cu ochii ațintiți pe spoturile publicitare care ne îndeamnă să căutăm doar propriul confort?

Să nu uităm totuși de avantajul pe care îl avem faţă de Dreptul Simeon – în timp ce el l-a primit în braţe pe Mântuitorul pentru doar câteva clipe, abia la sfârșitul unei lungi vieți de așteptare, noi putem să ne bucurăm de intimitatea lui Isus ori de câte ori dorim, la fiecare Sfântă Liturghie.

Rugăciunea sfântului Francisc de Assisi

O, Stăpâne,

fă din mine un mijlocitor al păcii Tale.

Unde este ură, eu să aduc iubire;

unde este jignire, eu să aduc iertare;

unde este dezbinare, eu să aduc unire;

unde este îndoială, eu să aduc credinţă;

unde este greşeală, eu să aduc adevărul;

unde este disperare, eu să aduc speranţă;

unde este tristeţe, eu să aduc bucurie;

unde este întuneric, eu să aduc lumină.

O, Doamne,

fă ca eu să nu caut cu tot dinadinsul
 să fiu mângâiat, ci eu să mângâi;

nici să fiu înţeles, ci eu să înţeleg;

nici să fiu iubit, ci eu să iubesc.

Pentru că celui ce dă, i se va da;

celui ce iartă, i se va ierta;

cel ce moare, va învia pentru viaţa veşnică.

Amin!

Idioţi necesari

Aproape reuşisem să îmi respect promisiunea de a nu scrie aici despre atitudinea grosolană a politicienilor sau, spre exemplu, despre poliţiştii care, precum haiducii, sunt trimişi să facă pândă. Aproape de un an, chiar reuşisem… Până ieri, când mi s-au întâmplat şi am decis să vă relatez următoarele.

Plecând din parcarea, oarecum aglomerată, a unui supermarket, m-am văzut forţat să opresc pentru ca un mare (la propriu) parlamentar al judeţului să-şi termine discuţia pe care o avea chiar în mijlocul drumului. Nu-i voi da numele, tocmai pentru că acel tip de comportament sfidător este caracteristic aproape întregii clase politice a ţării. Oricum, este vorba de unul dintre acei politicieni-traseişti (pare-mi-se că a ajuns deja la al patrulea partid) fără doctrină sau ideologie (nici chiar personală). Văzându-mă iritat de faptul că a trebuit să opresc maşina, domnul deputat şi-a tras lent şi ostentativ burdihanul din mijlocul drumului, privindu-mă ameninţător şi cu dispreţ prin ochii mici, aproape înghiţiţi de fălcile-i enorme.

Cei care mă cunosc ştiu că nu puteam să plec pur şi simplu. M-am apropiat încet, am deschis geamul portierei din dreapta şi i-am mulţumit pentru că s-a îndurat de pauperul de mine şi că mi-a permis, din prea-mare mila lui, să-mi continui drumul care era, repet, carosabil. Mi-a zâmbit de sus, fără cea mai mică consideraţie şi m-a îndemnat să-mi văd de ale mele. Am plecat. Însă, nu pot uita dispreţul întipărit pe chipul uriaş al deputatului.

De ce nu? Pentru că este vorba de acelaşi chip pe care l-am văzut afişat prin tot satul, când mergeam la mamaie şi care, atunci, îmi părea blajin. Pentru că este vorba de acelaşi om care cerşea umil voturi şi le promitea sătenilor că le va fi cel mai fidel servitor dacă îl vor vota. Pentru că se cobora din înălţimea sa pentru a se lăsa pupat de toate bătrânele fericite să-i umple obrajii groşi de amprentele buzelor lor roase de vremuri şi pentru că, la fiecare ventuză, domnul parlamentar (fost şi actual) tresărea. Mă întreb, însă, dacă de plăcere.

Ce comportament cameleonic! Cât de uşor îi este politicianului să treacă de la un comportament servil, linguşitor, de campanie electorală, la unul postelectoral, de gangster. Iar masa majoritară a votanţilor, chiar şi în ultimii 23 de ani, a demonstrat că nu are rolul de a selecta, ci de a perpetua acest tip de conduită. Această masă preferă conflicte televizate în locul proiectelor politice concrete şi acceptă, şi îşi schimbă partizanatul, fie el de dreapta, fie de centru sau de stânga, la fel de uşor precum ar primi o eşarfă cu însemne electorale sau o pungă cu mălai. Iar durerea este că noi ne pierdem, ne lăsăm înghiţiţi de această masă numită, de Lenin, pare-mi-se, de idioţi necesari.

Sunt şi eu de părere că schimbarea în bine nu poate veni decât de la fiecare dintre noi în parte; decât crescător, de jos în sus; dinspre noi - idioţii necesari, către ei - aleşii idioţilor. În ce fel? Dacă pot fi şi manierat, atunci să fiu! Dacă mi se oferă posibilitatea să fac un bine, să-l fac! Dacă pot să-mi exprim gândurile bune, să mi le exprim! Iar dacă aştept ca binele să vină la mine dinspre o clasă de politruci versatili, atunci… să aştept.

Postboboteaza

Senzaţii stranii ne încearcă în aceste zile de după sărbătorile iernii: uşurare, destindere, linişte, chiar pace. De ce stranii? Păi, pentru că tocmai senzaţiile amintite ar fi trebuit să fie caracteristice perioadei Crăciun-Bobotează şi nu perioadei Postbobotează! Dacă perioada sărbătorilor a fost pentru noi una agitată, încordată, aglomerată sau chiar agasantă, înseamnă că am greşit din nou! Înseamnă că petrecerile, pocnitorile, excesul de discuţii fără noimă, de alcool sau de cărnuri, de comercial şi, în general, lipsa cumpătării, au stat paravan - pentru a câta oară!? - în faţa Întrupării, gestul de umilinţă oferit nouă de Dumnezeu.

Dumnezeu s-a făcut om, nu pentru a-şi satisface un moft, ci pentru ca oamenii să fie îndumnezeiţi. Însă, spre deosebire de alte filosofii şi credinţe, splendoarea creştinismului constă în faptul că omul deţine libertatea de a accepta sau nu îndumnezeirea. Iar Dumnezeu - şi viaţa fiecăruia dintre noi o poate demonstra - respectă această libertate! La fel cum a respectat şi libertatea îngerilor care au rămas fideli ori a celor care s-au răzvrătit. Câţi dintre noi putem afirma ferm că, în perioada care tocmai s-a încheiat, am rămas fideli numai Întrupării Domnului? Câţi dintre noi îi vom rămâne fideli doar lui şi în perioada aceasta de după Bobotează?

Eventualele păreri de rău pot fi tardive şi inutile, dacă nu suntem capabili să ne îmbunătăţim relaţia pe care o avem sau nu prea cu Biserica, de fapt, cu Dumnezeu. Încă suntem la început de an şi de drum şi încă ne mai putem lua angajamente. Mai sunt peste 50 de duminici în acest an nou şi avem şansa de a nu pierde nici măcar una din Sfintele Liturghii care se vor celebra în fiecare dintre ele! De asemenea, anul acesta mai are încă mai bine de 350 de zile. Ar fi minunat ca nici una dintre aceste zile să nu se piardă fără ca noi să fi avut barem un mic dialog cu Dumnezeu. Desigur, acestor promisiuni le putem adăuga încă multe altele: mărturisiri şi apoi cuminecări frecvente, perioade de post, de diferite alte renunţări, opere de caritate etc. Numai în acest fel am putea vorbi despre noul an ca fiind unul mai bun! Numai în acest fel, noul an civil ar putea fi unul în care şi noi să fim, cu adevărat, mai buni!

Oricare ar fi angajamentele pe care ni le vom lua, îmi doresc să trăim toate zilele acestui nou an ca şi când am trăi într-o perpetuă sărbătoare a Naşterii. Iar la Crăciunul care va urma, după aproape un an de exerciţii, vom şti să înlăturăm orice tip de paravane care ar putea să ne împiedice să-l privim limpede pe Pruncul născut la Betleem, în iesle.

Sfinţirea caselor în ajunul Bobotezei

Zilele în care - datorită Pruncului Isus coborât printre noi - am fost puţin mai buni, puţin mai răbdători sau poate puţin mai milostivi, sunt aproape trecute. Chiar în aceste zile începem să despodobim ieslele şi brazii de Crăciun, colindele sunt înlocuite şi ele cu binecunoscutele ritmuri orientale şi deja ne comportăm ca şi cum Pruncul Sfânt ne-ar părăsi definitiv sau pentru încă cel puţin un an… Mai avem foarte puţin timp şi vom reveni la vechiul nostru mod de a trăi: vom reîncepe să ţipăm la cei din jur, să ne luptăm şi să ne rănim unii pe ceilalţi şi chiar să ne urâm.

Însă, înainte de toate acestea, cu ocazia Botezului în apa Iordanului, Mântuitorul ne mai oferă încă 2-3 zile de purificare a sufletului şi de bucurie. Această sărbătoare - Boboteaza - mai este numită şi Arătarea Domnului sau Epifania şi ne aminteşte de evenimentele petrecute în urmă cu două milenii, atunci când Isus avea vreo 30 de ani şi a venit la Ioan pentru a fi botezat. Botezul Domnului se număra printre marile sărbători creştine încă din secolul al IV-lea, alături de Paşti şi Crăciun. În cele ce urmează voi rezuma cum trebuie să ne pregătim pentru a primi vizita preotului care ne sfinţeşte casa.

Agheasma Mare este apa sfinţită la Bobotează şi, printre altele, are ca efect şi sfinţirea caselor. De aceea - în ajunul sau imediat după această sărbătoare - se obişnuieşte ca preoţii să ne viziteze pentru a ne sfinţi căminul familial. Pentru aceasta, va trebui să-l aşteptăm pe preot cu casa curată şi cu uşile larg deschise, ca să ne fie sfinţite toate încăperile căminului. În mijlocul casei, pe o masă, ar trebui să avem o lumânare aprinsă şi un vas în care preotul ne va lăsa puţină apă sfinţită. După ce preotul sfinţeşte căminul familiei, sărutăm Sfânta Cruce şi ne lăsăm şi noi botezaţi - stropiţi pe cap cu agheasmă - în amintirea Tainei Botezului pe care am primit-o în copilărie. Acest gest are, deci, menirea de a ne reînnoi botezul, de a ne aminti că am fost botezaţi în numele Sfintei Treimi şi că, de fapt, prin botez, nu ne mai aparţinem nouă, ci lui Dumnezeu, cel care ne-a înfiat!

Iar dacă Dumnezeu Tatăl, la Botezul în apa Iordanului, l-a numit pe Mântuitorul, datorită supunerii sale: „Acesta este Fiul meu cel iubit…”, suntem datori să fim şi noi supuşi voinţei sale sfinte, pentru a deveni cu adevărat fii preaiubiţi şi fiice preaiubite ale Tatălui Ceresc!

Scurt istoric al datei Crăciunului

Pentru că în trilogia despre viaţa Mântuitorului - cea pe care Sfântul Părinte Papa Emerit Benedict a scris-o - ni s-a atras atenţia asupra faptului că 25 decembrie nu este chiar ziua de naştere a lui Isus (lucru arhicunoscut printre teologi, de altfel), consider că se cuvin câteva precizări referitoare la această temă. Chiar dacă nu bănuiaţi, Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie la cel puţin trei secole de la moartea şi învierea Mântuitorului, începând cu secolul al IV-lea în Apus şi cu cel de-al V-lea secol în Răsărit. Iniţial, sărbătoarea Naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d.H. la Roma, iar în Est, Boboteaza - serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea - celebra atât naşterea, botezul, cât şi primul miracol al lui Isus.

În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Isus. Numeroşi părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data martiriului lor, adică la data adevăratei lor naşteri din perspectiva Bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi de festivismul celebrării pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special a Saturnaliilor romane. Şi chiar aveau dreptate să afirme acest lucru, deoarece plasarea sărbătorii Naşterii lui Isus Hristos - din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini - exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie, adică 25 decembrie sau 6 ianuarie, se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Isus!

Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al Naşterii Domnului a fost, deci, că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală, se celebrau diverse date de naştere ale altor zei. Spre exemplu, o sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui Neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii, ca şi Saturnaliile, dealtfel. Odată ce creştinii au abandonat celebrarea Naşterii pe 6 ianuarie, optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi Naşterea lui Hristos. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol Invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Isus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon I, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a Zeului-Soare, fapt care l-a determinat pe papă să-i mustre pe rătăciţi.

Observăm, aşadar, cum importante componente sau tradiţii ale Crăciunului îşi au originea în antichitatea romană, o parte din ele datând dinaintea creştinismului. Iar printre aceste obiceiuri putem plasa şi băştinoasele noastre pluguşoare sau capre. Cu toate acestea, sărbătoarea Naşterii Domnului, Crăciunul, a reuşit să ia faţa sărbătorilor păgâno-romane. Rămâne totuşi de văzut dacă această deosebit de importantă sărbătoare a creştinilor va reuşi să depăşească şi ultimele tendinţe ale societăţii secularizate în care trăim. Pentru că, fără să băgăm de seamă, împodobitului ieslei în familie îi primează împodobitul bradului, minunea Naşterii Domnului pierde teren în faţa moşului încărcat de povara darurilor şi bucuria luminii astrului din Betleem a fost deja înlocuită cu miile de beculeţe care ne împodobesc casele şi oraşul.

Primirea Sfintei Euharistii (Împărtăşania), recompensă pentru „starea de vrednicie” sau dar?

Mulţi dintre creştinii necatolici care intră în bisericile noastre (indiferent de rit) ne întreabă: cum este posibil ca majoritatea participanţilor la Sfânta Liturghie să se împărtăşească; nu cumva Biserica Catolică desconsideră Sfântul Sacrament? Apoi şirul întrebărilor continuă: e proprie doar catolicilor împărtăşirea în fiecare duminică sau chiar zilnică? Oamenii care se cuminecă, ştiu ce primesc? Dar sunt vrednici?… Orice le-ai răspunde, ei o ţin una şi bună că ar fi păcat să te împărtăşeşti frecvent.

Urmărind însă dinamica Sfintei Liturghii de rit bizantin (celebrată în România atât în bisericile ortodoxe, cât şi în cele unite), este uşor să remarci că invitaţia preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” nu este deloc una figurată sau metaforică. De fapt, în primele secole ale creştinismului, pentru a putea fi realizată pe deplin comuniunea euharistică, se împărtăşeau toţi participanţii. Şi, pe bună dreptate, ei considerau Euharistia un dar ceresc şi nu o răsplată a vredniciei.

Desigur, pentru a ne putea apropia şi gusta din Sfânta Taină a Euharistiei, este necesară şi o pregătire anterioară: mărturisire a păcatelor, rugăciune, o perioadă minimă de post (de renunţare) şi viaţă trăită, cel puţin în linii mari, conform moralei creştine. Sfânta Împărtăşanie este un dar, însă noi nu putem primi oricum acest dar. Aşadar, se pot cumineca toţi creştinii care s-au pregătit precum am arătat mai sus şi care, mai apoi, participă la întreaga Sfântă Liturghie. Singurii care sunt absolviţi de participarea la Liturghie sunt bolnavii care fie nu pot asista la toată slujba (din motive medicale, bineînţeles) sau care nu se pot deplasa de acasă (aceştia, periodic, vor primi vizita preotului pentru a putea fi împărtăşiţi).

Referitor la cei care vin la biserică, dar nu se împărtăşesc pentru că se consideră nedemni, într-una din omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Zadarnic se aduce Jertfă zilnic, am stat degeaba lângă Altar, nimeni nu se mai împărtăşeşte! Nu eşti vrednic de Jertfă? Nici de împărtăşire? Atunci nu eşti vrednic nici de rugăciune! (…) «Sunt nevrednic», zici tu, dar nu erai vrednic nici de intrarea în sfânta biserică. Tu însă ai intrat şi ai văzut unde stă Dumnezeu (la Masa Împărătească), deci ţi-ai îngăduit să intri şi să vezi; dar când vine Dumnezeu (Jertfa de pe Altar), tu pleci! Nu te împărtăşeşti din jertfă! Să nu învinovăţim firea sau neputinţa, ci mai curând neglijenţa…” Îmi doresc şi ar fi chiar minunat să putem accepta şi înţelege următorul fapt: nu noi suntem cei care îi dictăm lui Hristos când să ne împărtăşim, ci el este cel care ne oferă această şansă!… Oare cât bine ne facem refuzând această ofertă?

Trăim într-o societate care a devenit aliturgică. Ne-am împietrit atât de mult inimile, încât ni se pare absolut firesc să nu mai mergem duminica la Sfânta Liturghie. Mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului ni se par chestiuni de-a dreptul ridicole. Atâta timp cât păstrăm această atitudine, Hristos rămâne pentru noi un străin, rămâne marele absent din vieţile noastre; cu toate că, de fapt, el este atotprezent. Vă invit să intrăm cu adevărat în starea de aşteptare a întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar în ziua Naşterii sale sfinte, atunci când Domnul are nevoie disperată de un loc de găzduire, să-l invităm să poposească şi în inimile noastre, iar apoi să nu-i mai refuzăm prezenţa… niciodată!

1 decembrie 1918, Alba Iulia

De ziua naţională, an de an, la Alba Iulia, aceeaşi poveste: politicieni şi ierarhi ai bisericii majoritare care ţin discursuri tot mai patetice dar, în acelaşi timp, tot mai lipsite de substanţă; care se pupă şi care joacă în Hora Unirii cu gândul la căpătarea a niscaiva capital de imagine. Despre ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918 şi despre cine au fost adevăraţii partizani ai Marii Uniri, se vorbeşte tot mai puţin sau chiar deloc. De fapt, în memoria colectivă, ziua naţională nu este despre aceia, ci despre ţuica fiartă şi iahnia cu cârnaţi, eternele pomeni electorale.

Convins că v-am captat atenţia, în continuare, vă voi dezvălui persoane, acţiuni şi instituţii, omise din ştie Dumnezeu (dar ştim şi noi) ce motive, care au contribuit în mod determinant la realizarea unirii Transilvaniei cu România. Desigur, subliniind aportul personalităţilor greco-catolice la îndeplinirea evenimentului amintit anterior, aş putea fi acuzat de partizanat confesional, dar ştiţi ce?… Îmi asum de la bun început acest risc, de fapt, chiar nu mă mai interesează. Mă preocupă doar să vedeţi şi dintr-o altă perspectivă, probabil cea concretă, faptele evocate.

1 decembrie 1918. La ora 8 dimineaţa, episcopul unit Iuliu Hossu invoca Puterile Dumnezeieşti asupra operei, din acea zi, de mântuire a poporului român. După slujbă, corul teologilor din Blaj a dat tonul imnului naţional, „Deşteaptă-te române!”, ale cărui versuri fuseseră scrise tot de un fiu al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (BRU) - Andrei Mureşanu. La ora 10.30 s-a făcut linişte. Din cei 1228 de delegaţi împuterniciţi, Gheorghe Pop de Băseşti (greco-catolic) a fost desemnat preşedinte al Marii Adunări ce fusese convocată de Ştefan Cicio-Pop (şi el, tot fiu al BRU). Printre cei care au ţinut discursuri înflăcărate s-au aflat atât personalităţi de confesiune ortodoxă, precum Vasile Goldiş, cât şi credincioşi marcanţi ai BRU, precum Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida-Voevod.

După încheierea formalistă a şedinţei, deloc întâmplător, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a fost ales să prezinte mulţimii de peste 120.000 de oameni adunaţi în Alba Iulia „Rezoluţia Unirii” (moment surprins în fotografie de Emanoil Mârza) din care citez: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România…” Aplauzele au fost frenetice. După fiecare punct citit şi aplaudat, vestitorul unirii, episcopul Iuliu, flutura Rezoluţia. În încheiere, viitorul cardinal in pectore a rostit emoţionat: „Fericit am vestit Hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi, care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara-Mamă!… Fiii fiilor voştri vor chezăşui puternic şi fericiţi rostind: şi părinţii noştri au fost la Alba Iulia!…” A urmat apoi îmbrăţişarea cu episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, care a adăugat şi el: „Precum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”

Iuliu Hossu, alături de Alexandru Vaida-Voevod, de Miron Cristea şi de Vasile Goldiş (de remarcat paritatea confesională) au alcătuit delegaţia care trebuia să predea „Hotărârea de Unire” regelui Ferdinand, la Bucureşti. Traseul acestei delegaţii a fost cel de pe Valea Oltului. Duminică, 15 decembrie 1918, la Palatul Regal, în Sala Tronului, Alexandru Vaida-Voevod i-a întins Suveranului sulul pe care era caligrafiată Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia.

Vedeţi, aşadar, că atât episcopul Iuliu Hossu, cât şi ceilalţi fii ai BRU, participanţi la deosebitele evenimente care au dus la realizarea României Mari (alături, bineînţeles, de personalităţile de confesiune ortodoxă), au scris o pagină solemnă a istoriei noastre. Şi, dacă sunteţi de acord cu mine că aşa este, atunci de ce ierarhii sau reprezentanţii BRU nu se găsesc niciodată, la comemorarea anuală din 1 decembrie, alături de celelalte personalităţi, pe podiumul de la care se ţin înflăcăratele cuvântări elogioase?… Voi încerca să răspund tot eu acestei chestiuni: poate că locul ierarhilor noştri nu este pe podiumuri, ci în biserici (acelea pe care le mai avem), în mijlocul oamenilor… De fapt, chiar aşa şi este: episcopii noştri întotdeauna - uneori chiar şi din temniţe - au fost printre noi!

Intrarea în Templu a Maicii Domnului

Intrarea în Templu a Sfintei Fecioare Maria, sărbătoarea prăznuită astăzi, este strâns legată de o alta, Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie). Informaţiile referitoare la aceste evenimente din viaţa Mariei se găsesc Protoevanghelia lui Iacob, scriere apocrifă din secolul al II-lea. O altă sursă a copilăriei şi vieţii Maicii Sfinte este Evanghelia aşa cum mi-a fost revelată a Mariei Valtorta (pentru cei interesaţi, din cele 10 volume, doar primele trei sunt traduse în limba română, la o editură italiană).

De ce spun că cele două sărbători amintite mai sus sunt interdependente? Pentru că sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii vârstnici ai Mariei, făgăduiseră că dacă vor primi copilul mult dorit, îl vor duce la Templul din Ierusalim şi îl vor închina lui Dumnezeu. Acest lucru s-a şi întâmplat atunci când copila de numai trei anişori a fost adusă la Templu şi întâmpinată de preotul Zaharia, tatăl sfântului Ioan Botezătorul.

Părinţii Sfintei Fecioare, ne spun scrierile necanonice sau apocrife, ar fi murit la scurt timp după ce şi-au închinat unicul copil Domnului, având amândoi în jur de 80 de ani. Maria a rămas 12 ani în Templu: de la acea fragedă vârstă până la 15 ani, atunci când, logodită fiind cu protectorul său Iosif, a primit de la arhanghelul Gabriel Vestea cea Bună. Faptul că Fecioara Maria şi-a petrecut copilăria la Templu nu este un caz extraordinar. În jurul Templului se aflau zeci de camere în care trăiau fie femei văduve, fie copile care erau aduse de părinţi pentru a se ruga pentru popor, pentru a sluji templului şi pentru a-şi păstra fecioria până la căsătorie.

Aş dori să evidenţiez două aspecte ale praznicului de astăzi. Primul aspect este legat de oferta, de jertfa, pe care Ana şi Ioachim au făcut-o Domnului şi care contrastează cu viziunea familiilor moderne ce ar transforma într-o adevărată dramă intrarea unuia dintre copii (cu atât mai mult a unicului copil!) într-un ordin călugăresc, de pildă. Cel de-al doilea aspect care trebuie subliniat este ascultarea sau supunerea desăvârşită a micuţei Maria în faţa dorinţei părinţilor, supunere care i-a caracterizat Sfintei Fecioare întreaga viaţă.

Mai amintesc şi faptul că astăzi, deşi se poate mânca peşte, ar trebui să rămânem totuşi cumpătaţi. Astfel, preparatele culinare pretenţioase şi scumpe de tip: calamari sau fructe de mare, icre negre sau de Manciuria etc, printr-o ecuaţie simplă, pot fi schimbate cu preparate mai modeste, dar cu care să fie hrănite mai multe guri flămânde.

Refreshing memory

„…Dacă ar fi să ne întrebăm pentru ce există preotul, atunci ar trebui să răspundem: pentru Euharistie! Să ne aducem aminte că la Cina de Taină, Isus a întemeiat aceste două sacramente deodată. Aşadar nu poate exista Preoţie fără Euharistie şi nici Euharistie fără Preoţie. Aici stă marea demnitate a preotului!

La hirotonie, când noul preot primeşte în mâini Dumnezeiescul Odor, adică Trupul lui Hristos, el primeşte o lumină nouă asupra misiunii sale preoţeşti, lumină care izvorăşte tocmai din celebrarea Euharistiei, care produce efecte nu numai asupra lui, cât şi asupra întregii comunităţi umane, asupra întregii creaţii. Preotul hirotonit nu participă la Euharistie, ci el însuşi celebrează Jertfa Euharistică «in persona Christi» şi o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor.”

„…Să respectaţi şi să cinstiţi pe preoţi, dragii mei. Iar voi, preoţilor, iubiţi şi osteniţi, cu timp şi fără timp, pentru credincioşii voştri. Numai în felul acesta se realizează comuniunea de viaţă şi de iubire între toţi oamenii, numai aşa se zideşte Biserica.”

„…Părinte Victor, trăieşti astăzi momente unice din viaţa ta. Domnul te-a ales să-i fii vas ales, să osteneşti pentru Împărăţia Lui, să îi determini pe oameni să se intereseze de moştenirea vieţii veşnice. Sfânta Liturghie să stea în centrul misiunii tale preoţeşti. Te fericesc, părinte Victor, că ai păşit pe treapta preoţiei. Vei descoperi mereu iubirea lucrătoare a lui Dumnezeu în viaţa ta şi a păstoriţilor tăi!”

25 noiembrie 2007

PF Lucian Cardinal Mureşan