Primirea Sfintei Euharistii (Împărtăşania), recompensă pentru „starea de vrednicie” sau dar?

Mulţi dintre creştinii necatolici care intră în bisericile noastre (indiferent de rit) ne întreabă: cum este posibil ca majoritatea participanţilor la Sfânta Liturghie să se împărtăşească; nu cumva Biserica Catolică desconsideră Sfântul Sacrament? Apoi şirul întrebărilor continuă: e proprie doar catolicilor împărtăşirea în fiecare duminică sau chiar zilnică? Oamenii care se cuminecă, ştiu ce primesc? Dar sunt vrednici?… Orice le-ai răspunde, ei o ţin una şi bună că ar fi păcat să te împărtăşeşti frecvent.

Urmărind însă dinamica Sfintei Liturghii de rit bizantin (celebrată în România atât în bisericile ortodoxe, cât şi în cele unite), este uşor să remarci că invitaţia preotului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!” nu este deloc una figurată sau metaforică. De fapt, în primele secole ale creştinismului, pentru a putea fi realizată pe deplin comuniunea euharistică, se împărtăşeau toţi participanţii. Şi, pe bună dreptate, ei considerau Euharistia un dar ceresc şi nu o răsplată a vredniciei.

Desigur, pentru a ne putea apropia şi gusta din Sfânta Taină a Euharistiei, este necesară şi o pregătire anterioară: mărturisire a păcatelor, rugăciune, o perioadă minimă de post (de renunţare) şi viaţă trăită, cel puţin în linii mari, conform moralei creştine. Sfânta Împărtăşanie este un dar, însă noi nu putem primi oricum acest dar. Aşadar, se pot cumineca toţi creştinii care s-au pregătit precum am arătat mai sus şi care, mai apoi, participă la întreaga Sfântă Liturghie. Singurii care sunt absolviţi de participarea la Liturghie sunt bolnavii care fie nu pot asista la toată slujba (din motive medicale, bineînţeles) sau care nu se pot deplasa de acasă (aceştia, periodic, vor primi vizita preotului pentru a putea fi împărtăşiţi).

Referitor la cei care vin la biserică, dar nu se împărtăşesc pentru că se consideră nedemni, într-una din omiliile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Zadarnic se aduce Jertfă zilnic, am stat degeaba lângă Altar, nimeni nu se mai împărtăşeşte! Nu eşti vrednic de Jertfă? Nici de împărtăşire? Atunci nu eşti vrednic nici de rugăciune! (…) «Sunt nevrednic», zici tu, dar nu erai vrednic nici de intrarea în sfânta biserică. Tu însă ai intrat şi ai văzut unde stă Dumnezeu (la Masa Împărătească), deci ţi-ai îngăduit să intri şi să vezi; dar când vine Dumnezeu (Jertfa de pe Altar), tu pleci! Nu te împărtăşeşti din jertfă! Să nu învinovăţim firea sau neputinţa, ci mai curând neglijenţa…” Îmi doresc şi ar fi chiar minunat să putem accepta şi înţelege următorul fapt: nu noi suntem cei care îi dictăm lui Hristos când să ne împărtăşim, ci el este cel care ne oferă această şansă!… Oare cât bine ne facem refuzând această ofertă?

Trăim într-o societate care a devenit aliturgică. Ne-am împietrit atât de mult inimile, încât ni se pare absolut firesc să nu mai mergem duminica la Sfânta Liturghie. Mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea cu însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului ni se par chestiuni de-a dreptul ridicole. Atâta timp cât păstrăm această atitudine, Hristos rămâne pentru noi un străin, rămâne marele absent din vieţile noastre; cu toate că, de fapt, el este atotprezent. Vă invit să intrăm cu adevărat în starea de aşteptare a întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar în ziua Naşterii sale sfinte, atunci când Domnul are nevoie disperată de un loc de găzduire, să-l invităm să poposească şi în inimile noastre, iar apoi să nu-i mai refuzăm prezenţa… niciodată!