1 decembrie 1918, Alba Iulia

De ziua naţională, an de an, la Alba Iulia, aceeaşi poveste: politicieni şi ierarhi ai bisericii majoritare care ţin discursuri tot mai patetice dar, în acelaşi timp, tot mai lipsite de substanţă; care se pupă şi care joacă în Hora Unirii cu gândul la căpătarea a niscaiva capital de imagine. Despre ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918 şi despre cine au fost adevăraţii partizani ai Marii Uniri, se vorbeşte tot mai puţin sau chiar deloc. De fapt, în memoria colectivă, ziua naţională nu este despre aceia, ci despre ţuica fiartă şi iahnia cu cârnaţi, eternele pomeni electorale.

Convins că v-am captat atenţia, în continuare, vă voi dezvălui persoane, acţiuni şi instituţii, omise din ştie Dumnezeu (dar ştim şi noi) ce motive, care au contribuit în mod determinant la realizarea unirii Transilvaniei cu România. Desigur, subliniind aportul personalităţilor greco-catolice la îndeplinirea evenimentului amintit anterior, aş putea fi acuzat de partizanat confesional, dar ştiţi ce?… Îmi asum de la bun început acest risc, de fapt, chiar nu mă mai interesează. Mă preocupă doar să vedeţi şi dintr-o altă perspectivă, probabil cea concretă, faptele evocate.

1 decembrie 1918. La ora 8 dimineaţa, episcopul unit Iuliu Hossu invoca Puterile Dumnezeieşti asupra operei, din acea zi, de mântuire a poporului român. După slujbă, corul teologilor din Blaj a dat tonul imnului naţional, „Deşteaptă-te române!”, ale cărui versuri fuseseră scrise tot de un fiu al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice (BRU) - Andrei Mureşanu. La ora 10.30 s-a făcut linişte. Din cei 1228 de delegaţi împuterniciţi, Gheorghe Pop de Băseşti (greco-catolic) a fost desemnat preşedinte al Marii Adunări ce fusese convocată de Ştefan Cicio-Pop (şi el, tot fiu al BRU). Printre cei care au ţinut discursuri înflăcărate s-au aflat atât personalităţi de confesiune ortodoxă, precum Vasile Goldiş, cât şi credincioşi marcanţi ai BRU, precum Iuliu Maniu sau Alexandru Vaida-Voevod.

După încheierea formalistă a şedinţei, deloc întâmplător, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu a fost ales să prezinte mulţimii de peste 120.000 de oameni adunaţi în Alba Iulia „Rezoluţia Unirii” (moment surprins în fotografie de Emanoil Mârza) din care citez: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România…” Aplauzele au fost frenetice. După fiecare punct citit şi aplaudat, vestitorul unirii, episcopul Iuliu, flutura Rezoluţia. În încheiere, viitorul cardinal in pectore a rostit emoţionat: „Fericit am vestit Hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi, care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara-Mamă!… Fiii fiilor voştri vor chezăşui puternic şi fericiţi rostind: şi părinţii noştri au fost la Alba Iulia!…” A urmat apoi îmbrăţişarea cu episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, care a adăugat şi el: „Precum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români!”

Iuliu Hossu, alături de Alexandru Vaida-Voevod, de Miron Cristea şi de Vasile Goldiş (de remarcat paritatea confesională) au alcătuit delegaţia care trebuia să predea „Hotărârea de Unire” regelui Ferdinand, la Bucureşti. Traseul acestei delegaţii a fost cel de pe Valea Oltului. Duminică, 15 decembrie 1918, la Palatul Regal, în Sala Tronului, Alexandru Vaida-Voevod i-a întins Suveranului sulul pe care era caligrafiată Rezoluţia Adunării de la Alba Iulia.

Vedeţi, aşadar, că atât episcopul Iuliu Hossu, cât şi ceilalţi fii ai BRU, participanţi la deosebitele evenimente care au dus la realizarea României Mari (alături, bineînţeles, de personalităţile de confesiune ortodoxă), au scris o pagină solemnă a istoriei noastre. Şi, dacă sunteţi de acord cu mine că aşa este, atunci de ce ierarhii sau reprezentanţii BRU nu se găsesc niciodată, la comemorarea anuală din 1 decembrie, alături de celelalte personalităţi, pe podiumul de la care se ţin înflăcăratele cuvântări elogioase?… Voi încerca să răspund tot eu acestei chestiuni: poate că locul ierarhilor noştri nu este pe podiumuri, ci în biserici (acelea pe care le mai avem), în mijlocul oamenilor… De fapt, chiar aşa şi este: episcopii noştri întotdeauna - uneori chiar şi din temniţe - au fost printre noi!