Fragmente din Predica de pe Munte

Textul evangheliei din Duminica a treia după Rusalii face parte din Predica de pe Munte rostită de Mântuitorul şi redată de apostolul Matei în capitolele 5-7 ale cărţii sale. Înaintea evangheliei care va fi proclamată duminică la Sfânta Liturghie, în aceeaşi cuvântare, Isus le-a dezvăluit ascultătorilor săi care sunt fericiţii lumii acesteia (Mt. 5), iar mai apoi i-a învăţat şi rugăciunea domnească - Tatăl nostru (Mt. 6). Însă astăzi ne vom opri doar asupra celor trei teme esenţiale propuse de Biserică, duminică, spre reflecţie.

1. „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.”

Unii teologi au înţeles „ochiul” ca fiind conştiinţa fiecărui om, cea care, dacă este curată sau dreaptă, luminează sufletul. Alţii afirmă că prin „ochi”, Isus făcea referire la chiar sufletul omului. Aşadar, dacă însuşirile sau caracterul unui om nu sunt curate, ci, dimpotrivă, sunt întunecate de ură, de orgoliu, de invidie sau prejudecăţi, acestea vor schimba întreaga viziune a acelui om. Adică acel om nu va vedea lucrurile aşa cum sunt ele în realitate, ci deformate din cauza vanităţii sau prejudecăţii sale. Spre exemplu, dacă doi dintre noi am privi pe fereastra unei cabane în timp ce afară plouă, unul va vedea cum muntele aburind îşi înalţă crestele până la cer, iar celălalt, foarte probabil, va vedea doar mocirla de pe jos. Vedem ceea ce ne dorim să vedem. Dacă dorim să auzim cântecul unei păsări în jungla urbană, vom ignora zgomotul ambiental şi ne vom bucura de acel ciripit.

2. „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona.”

Ca şi astăzi, şi în vremea Mântuitorului banul avea o deosebită importanţă în viaţa cotidiană. Desigur că este necesar să producem bani, nu voi fi ipocrit, însă trebuie să păstrăm măsura corectă atunci când o facem. Trebuie să avem grijă să rămânem stăpânii banului, nu sclavii lui. Cei care se gândesc non-stop la procurarea cât mai uşoară a banilor, chiar înşelându-i pe alţii, cu certitudine au devenit robii Mamonei. Nu ar trebui să ne pierdem nici măcar un gram din demnitate alergând după avere. Este de datoria noastră ca în goana după bani să nu distrugem valori precum: liniştea familiei, educaţia celor mici, sănătatea sau chiar viaţa. Niciuna dintre acestea nu mai poate fi cumpărată ulterior. Este cel puţin curios cum astăzi părinţii, în încercarea lor de le asigura copiilor confortul material, ignoră în totalitate educaţia lor morală sau religioasă, spre exemplu. Bogat nu este cel care deţine, ci cel care oferă mai mult. Aşadar care ne sunt priorităţile, care ne sunt adevăratele valori?

3. „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? (…) Deci, nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”

Hristos spune: „Nu vă îngrijiţi”. Probabil că mulţi vom înţelege greşit. Cum putem să trăim fără a avea deja un planning pentru viitor, sau măcar un cincinal, cum se spunea odinioară? Societatea ar fi distrusă, prosperitatea financiară ar dispărea, economia ar paraliza. Păi, vi se pare că toate acestea nu s-au întâmplat deja? Haideţi să nu ne uităm peste gard la ţările vecine, chiar în curtea noastră putem sesiza acest haos economico-financiar. Or acest haos nu se datorează, nicidecum, lipsei de preocupare a omului pentru ziua de mâine şi nici datorită faptului că omul ar munci mai puţin… Oricum, Hristos nu a condamnat niciodată munca şi, deci, nu o face nici aici. În schimb, a condamnat idolatrizarea muncii şi a profiturilor care rezultă în urma acesteia, a condamnat neglijarea completă a sarcinilor spirituale. Astfel, Hristos condamnă cea mai mare parte a societăţii contemporane.

„Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi?” Când a rostit aceste cuvinte, cu certitudine, Isus nu le-a oferit o scuză nudiştilor sau partizanelor topless-ului (că tot suntem în plin sezon). S-a referit la cei care fac risipă atunci când vine vorba de completarea garderobei cu elemente care să fie în trend cu tendinţele modei (probabil că hainele aruncate la gunoi în Europa ar îmbrăca toată populaţia sărmană Africii). Dumnezeu a aşezat în creaţie o ordine a lucrurilor, iar aceasta nu poate fi răsturnată. Spre exemplu: nici un câine răsfăţat al vreunei doamne sofisticate nu valorează mai mult decât un copil de ţigan. Iar împărăţia lui Dumnezeu trebuie să constituie prioritatea numărul unu în vieţile noastre, cu mult înaintea banilor, averii, reputaţiei etc. Pe Pământ lucrurile se schimbă, se demodează, se strică, dispar; însă împărăţia lui Dumnezeu rămâne în veac!

P.S.: Tot referitor la grija pentru ziua de mâine, voi reda versetul care urmează imediat textului evanghelic de duminică: „Nu vă faceţi atâta grijă pentru ziua de mâine; ziua de mâine îşi va purta singură de grijă. Fiecărei zile îi ajunge necazul ei.”

Scurtă biografie a Sfintei Rita (1381-1457)

Sfânta Rita s-a născut în satul Roccaporena din Cascia, în Umbria cea înverzită (numită şi Galilea Italiei), din părinţi vârstnici ce se credeau sterili, Antonio Lottio şi Amata Ferri, denumiţi datorită virtuţilor – Pacificatorii lui Hristos. Sfânta le-a fost părinţilor un dar ales din Ceruri, o recompensă pentru rugăciunile şi faptele lor bune. Ei i-au ales numele de la o floare, Margareta, al cărei diminutiv este Rita. 

Probabil, anul naşterii a fost 1381, la un an după moartea lui Caterina de Siena, suficient de aproape pentru a marca o oarecare continuitate, deci naşterea sfintei are şi o semnificaţie spirituală aparte.  

Epoca în care s-a născut Rita era marcată de ciocniri armate continue între familii rivale, între gherilele ţărăneşti sau clanuri familiale. Militantismul opus al partizanilor ghelfi ai Statului Papal şi cel al ghibelinilor care se opuneau acestora instiga  populaţia la ură împotriva politicienilor, creând astfel discordie între nobili şi plebei. Aroganţa unora şi intoleranţa altora stârneau certuri şi vendete individuale şi colective.

Numeroşi preoţi şi călugări predicatori nu oboseau să-i admonesteze pe locuitorii din Cascia şi să le amintească legea Evangheliei, a iertării. Misiunii evanghelizatoare a oamenilor Bisericii se adaugă activitatea educaţională a pacificatorilor care erau bărbaţi sau femei, deosebit de apreciaţi, cărora statutul oraşului liber le încredinţa în mod oficial sarcina dificilă de împăciuire a adversarilor sau, cel puţin, pentru a evita răzbunări sângeroase. Foarte probabil, şi părinţii Ritei exercitau funcţia de pacificatori în satul  Roccaporena.

Despre viaţa Ritei şi mai ales despre perioada anterioară intrării sale în mânăstire se ştie foarte puţin. Iar puţinele informaţii provin în principal din tradiţia orală.  Au trebuit să treacă aproape cincizeci şi opt de ani de la moarte, pentru ca povestirile despre viaţa ei să fie aşternute pe hârtie.

Roccaporena, locul de naştere al sfintei, este azi un orăşel frumos în Umbria, în provincia Perugia; însă în secolul al XIV-lea era o aglomerare minusculă de barăci şi căsuţe aşezate în partea de jos a unei depresiuni înconjurate de munţi bogaţi în păduri, fiind dominată politic de oraşul Cascia din apropiere. 

Prima preocupare a părinţilor sfintei în faţa unui astfel de dar, care nu mai era aşteptat, a fost cu siguranţă botezul care i-a fost făcut micuţei, probabil, în aceeaşi zi în care s-a născut sau, în orice caz, la scurt timp după aceea, conform obiceiului de atunci.

E bine de reţinut şi faptul că părinţii nu făceau parte din clasa socială cea mai modestă, ci din cea bogată. De fapt, sfânta este adesea înfăţişată cu cărţi în mână astfel încât, cel puţin, ştia să citească (şi nu toată lumea putea studia în timpurile sale, mai ales femeile).

Copilăria multor sfinţi, conform anumitor biografii, este adesea plină de episoade miraculoase şi, după Botez, acestea au început să se manifeste şi în cazul Sfintei Rita. Se spune că un roi de albine albe îi roiau în jur, în timp ce ea dormea în leagăn, intrând şi ieşind din gura ei fără a-i produce vreun rău. Episodul a fost considerat, încă din timpuri străvechi, un semn al sfinţeniei.

Însă Rita, după cum a scris Fericitul Ioan Paul al II-lea, este sfântă „nu atât de mult pentru reputaţia dată de semne pe care devoţiunea populară le atribuie mijlocirii sale la Dumnezeu Atotputernic, cât pentru normalitatea sa uimitoare, a vieţii de zi cu zi pe care a trăit-o ca soţie şi ca mamă, apoi ca văduvă şi, în final, ca şi călugăriţă augustiniană”. Dincolo de faptele prodigioase sau imaginare, copilăria Ritei a fost similară celei a fetelor de vârsta sa: acasă şi la câmp, acasă şi la fântână cu un ulcior de apă şi haine de spălat, acasă şi în pădure pentru a strânge lemne de foc şi, desigur, acasă şi la biserică. 

La aproximativ 14 sau 16 ani, părinţii i-au propus căsătoria cu un tânăr, Paolo Mancini di Ferdinando, cu toate că ştiau aspiraţia Ritei către viaţa monahală. Ea a dorit să-şi dedice trupul de fecioară şi sângele pur altarului Încântătorului Divin, Fascinantului Divin; dar trebuia să-i asculte pe părinţi şi să-l întâlnească pe tânărul care deţinea calităţi frumoase, însă care avea şi un caracter înfocat.

În timpul şi în oraşul sfintei celebrarea căsătoriei puţin după vârsta adolescenţei nu trebuia să fie o excepţie. Întrucât părinţii Ritei erau bătrâni şi afectaţi nu de puţine boli, aceştia doreau să-şi vadă fiica căsătorită înainte de a muri. Prin urmare, i l-au propus pe acel bărbat. Şi dacă ea a refuzat iniţial, nu a fost pentru a se împotrivi părinţilor, ci pentru considerentul ca Isus Hristos Crucificat era Soţul ei, cel căruia îi promisese fecioria.

Este certă imaginea soţului ca un om dificil şi arţăgos, feroce chiar, care „îngrozea prin vorbe şi înspăimânta în conversaţie”. Dar, probabil, au fost şi tradiţia şi fantezia populară cele care au exagerat brutalitatea şi violenţa bărbatului, prezentând-o pe sfântă ca având intenţia de a-l îmblânzi, precum Sfântul Francisc din Assisi în faţa lupului din Gubbio. Această caracteristică presupusă a soţului ei apărea în conformitate cu faima care o aveau oamenii din Cascia în secolele trecute. Desigur, acesta avea un caracter puternic. Astfel, în 1697,  Simonetti a scris că „Ferdinand era un bărbat bine dispus şi cu un aspect civilizat, însă dur, rigid, plin  de resentimente, dedicat armelor, senzualităţii şi, în puţine cuvinte, puţin bun creştin”. Era temut deoarece era o persoană certăreaţă, care nu fugea din faţa scandalurilor, ci chiar le atrăgea prin cuvinte aspre şi arogante.

Odată ce s-a căsătorit, Rita, având 14 ani, a adus conform obiceiului zestrea sa: o bucată de pânză, câteva ustensile de bucătărie, necesarul pentru a coase şi petici. Mamă a doi gemeni, Gian Giacomo şi Paolo Maria, a introdus în inima copiilor numele binecuvântat al lui Isus, cel care a fost primul nume pe care buzele lor nevinovate l-au pronunţat şi ultimul care a plecat din inima lor în momentul suprem al ofertei materne către Dumnezeu.  A fost o soţie şi o mamă exemplară, atentă la exigenţele soţului şi ale copiilor şi, mai ales, la educaţia lor creştină. Şi-a cultivat copiii ca pe nişte plante ale iubirii deşi, uneori, culesese din sufletele lor, în loc de dragoste, ciulini şi spini.        

Soţul, Mancini Paolo di Ferdinando, participând, cel mai probabil, la o revoltă populară, a fost ucis de către partea adversă. Dar, e posibil să fi fost şi o ambuscadă în apropierea castelului Collegiacone, la câţiva kilometri de casa lui. Nu ar fi existat nici un martor, nici un detaliu al delictului, nici un nume de atacatori. Necunoscute sunt chiar motivul şi perioada în care s-a comis crima. Vestea a zguduit-o pe Rita, chiar dacă era puternică. Aceasta a fugit cu copiii la locul crimei pentru a cădea în genunchi şi a se ruga. Odată ajunsă, a acoperit goliciunea corpului sfâşiat al soţului şi a ascuns apoi cămaşa însângerată pentru a evita ca vederea sângelui părintelui să-i determine pe copii să se răzbune.

Moartea tragica a soţului ei a fost pentru Rita o sursă de durere, însă şi o ocazie de creştere spirituală. Rita a fost victima urii, însă ea nu a urât. Dimpotrivă, i-a ascultat cuvintele Mântuitorului: „Părinte, iartă-i căci nu ştiu ce fac”. Şi-a deschis sufletul în faţa iertării. Copiii erau încă tineri atunci când a murit tatăl lor. O răzbunare ar fi putut atrage asupra lor şi a bietei lor mame probleme foarte grave: închisoarea şi chiar pedeapsa cu moartea. Cu deosebită putere, în acest moment dramatic al vieţii sale, Rita s-a rugat fierbinte pentru a fi în măsură să ierte şi pentru ca fiii săi să nu devină ei înşişi criminali, prin răzbunarea tatălui lor. A preferat să nu-i mai vadă, mai degrabă decât să-i vadă pătaţi de sânge sau pedepsiţi cu moartea, ca victime ale propriei lor uri. „Mai bine morţi decât criminali!”… A fost auzită. Într-o scurtă perioadă, de un an, cei doi tineri au fost înmormântaţi lângă tatăl lor. Se pare că aceştia au fost loviţi de un fulger, la mică distanţă unul de altul.

Pierzându-i pe cei dragi, Rita s-a trezit singură şi a început să vadă din ce în ce mai clar noua sa cale: cea către Dumnezeu. Liberă de orice legătură cu lumea, a putut în cele din urmă să-şi îndeplinească dorinţa cea mai mare: să trăiască o viaţă religioasă în Mânăstirea Sfânta Maria Magdalena din Cascia, între surorile augustiniene. Vocaţia augustiniană nu a fost determinată atât de prezenţa mânăstirii propriu-zise, Sfânta Maria Magdalena din Cascia, pentru că tot în Cascia erau şi alte mânăstiri, ci de spiritualitatea care iradia de la biserica şi de la mânăstirea Sfântului Augustin, construite în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Încă din 1244 augustinienii s-au dedicat evanghelizării şi apărării Bisericii, urmând exemplul maestrului lor, a cărui doctrină o studiau şi spiritualitate o urmau. Mai mult decât atât, ei păzeau comorile patristicii şi culturii clasice. După marea unire cu alte ordine, ordinul augustinian a înflorit în mod extraordinar pretutindeni şi de asemenea şi în Umbria.

Sfânta Rita a intrat la mânăstire în 1407, îndrumată fiind de protectorii săi spirituali: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Nicolae de Tolentino.

De mai multe ori s-a dus la Cascia pentru a solicita maicilor să o primească, însă poarta mânăstirii a rămas mereu închisă pentru ea, desigur, nu din cauza vârstei – treizeci şi şase de ani, nici din cauza stării de văduvie, ci pentru că era văduva unui asasin. Măicuţele nu erau sigure că se stinsese sentimentul răzbunării în ea. Chiar şi după mai mulţi ani, un delict putea atrage alte delicte. Mai mult decât atât, dacă în spatele asasinatului soţului Ritei existau motive politice, fapt probabil, este posibil ca ele să se fi temut de incursiuni devastatoare de pedepsire din partea bandelor din oraş sau din a clanurilor inamice.

Aşadar, augustinienele de la Mânăstirea Sfânta Maria Magdalena nu au vrut să îşi asume riscurile acceptând-o pe văduva din Roccaporena, pentru că ar fi fost un lucru periculos pentru măicuţe, pentru mânăstire şi chiar pentru Rita.

Pentru ca Rita să-şi îndeplinească vocaţia trebuia să fie făcută pace în afara mânăstirii, pentru a nu fi puse în pericol vieţile din interiorul acesteia. Dacă, după mai multe ezitări, într-un final sfânta a fost admisă în mănăstire, a fost poate şi pentru că a reuşit să-i împace pe autorii crimei cu opozanţii lor.

Rita s-a încredinţat Domnului prin rugăciune intensă şi a avut mângâierea a trei sfinţi patroni: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Nicolae de Tolentino. Se pare că, în faţa nenumăratelor refuzuri ale măicuţelor de a o accepta, sfânta Rita s-a descurajat şi, în timp ce stătea timidă şi neliniştită, a fost consolată de aceşti trei patroni ai săi care au introdus-o în mânăstire printr-o modalitate de neînţeles pentru ea şi care apoi au dispărut. Dimineaţa, măicuţele, găsindu-o în mânăstire, nu au reuşit să înţeleagă cum a reuşit să intre în timpul nopţii, uşile fiind închise. Auzind de la Rita care le-a povestit cu simplitate şi naivitate ceea ce s-a întâmplat, în cele din urmă au acceptat-o în mănăstire pentru a se conforma dispoziţiei divine directe.

Evenimentul central al celor patruzeci de ani de viaţă monahală a sfintei a fost rana de pe frunte, produsă de un spin desprins din crucifixul în faţa căruia se ruga. Era în anul 1442 şi Rita trecuse cu puţin peste şaizeci de ani. În rugăciunile sale, sfânta a solicitat să participe la patimile lui Hristos, iar acesta a ascultat-o în acest mod.

Ultimele evenimente referitoare la viaţa sa monahală nu sunt foarte cunoscute. Se povesteşte că, în momentul morţii, o rudă a venit să o viziteze şi găsind-o pe patul de moarte, a întrebat-o ce ar putea face pentru ea. Sfânta i-a cerut să se întoarcă în Roccaporena, satul său natal, şi să meargă la casa în care ea a fost soţia lui Ferdinando, pentru a-i aduce din grădină trandafirul pe care l-ar fi găsit acolo. Era iarnă, era zăpadă şi era imposibil să găseşti trandafiri. Ruda s-a gândit că săraca Rita delira, însă a vrut să meargă  şi să facă ceea ce i se ceruse. În grădină, în zăpadă, a găsit trandafirul exact aşa cum spusese Rita. Acel trandafir ar simboliza inima soţului pe care sfânta reuşise să o îmblânzească. Din această întâmplare minunată reiese obiceiul folosirii trandafirilor binecuvântaţi în ziua dedicată Sfintei Rita an de an, 22 mai.

Traducere din limba italiană şi adaptare:

Pr. Marian STOICĂNESCU  & Pr. Victor OSTROPEL

Despre troiţe

Deşi trăim într-un mileniu caracterizat de globalizare, de computer şi de materialism, putem sesiza cu bucurie că la sate (şi nu numai) încă se mai păstrează obiceiul de a sfinţi troiţe la margini de drumuri, la capetele de poduri sau la fântâni. Cruci şi monumente din lemn, din piatră sau orice alt material, pictate sau inscripţionate, sub cerul liber sau aflate în interiorul unor mici construcţii, aşa cum este şi cazul grotei sfinţite anul trecut la Proieni, pe Valea Oltului (vezi foto).

Conform tradiţiei populare, troiţele se construiesc la margine sau la răscruce de drumuri, pentru a ne arăta calea cea bună care trebuie urmată, dar şi pentru ca, oprindu-ne din drumul nostru şi însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci în dreptul lor şi chiar rostind o scurtă rugăciune, să fim ajutaţi de Milostivul Dumnezeu în călătoria noastră.

Sfinţirea unei troiţe este un moment important în viaţa comunităţii. De obicei, sfinţirile acestor monumente se oficiază la prânz, duminica sau într-o zi de praznic, de către preoţii comunităţii sau chiar de către arhierei. În momentul sfinţirii se alege şi hramul troiţei, ales de ctitor, care se sărbătoreşte anual.

Conceptul troiţă, în funcţie de regiune, poate avea şi alte denumiri: cruci la răscruci (în nordul Moldovei), răstigniri (în Maramureş), icoane (în Vâlcea), rugi (în ţinutul Pădurenilor) ş.a.m.d. Etimologic, cuvântul troiţă, provine din limba slavonul troica, ceea ce duce cu gândul la monumentul creştin, arhetroiţa, a cărei imagine privită cu evlavie de către locuitorii autohtoni care se opreau pentru a i se închina în numele Treimii, i-ar fi influenţat pe slavi să o asocieze cu Sfânta Treime.

Troiţele sunt definite ca fiind cruci sau alte sculpturi confecţionate mai ales din lemn sau din piatră, împodobite cu diferite inscripţii. Uneori acestea sunt adăpostite într-o construcţie închisă din lemn sau piatra prevăzută cu un portal de vizitare şi pot reprezenta în afară de Crucea cu Isus Hristos răstignit, imagini ale Sfintei Fecioare sau ale sfinţilor.

Troiţele au îmbrăcat, pe lângă rolul social-religios, şi un pronunţat caracter utilitar, fiind folosite ca punct de reper în orientare şi uneori intrând în toponimia locului.

Bineînţeles, ca şi în cazul grupului statuar din Proieni (Brezoi), cea mai importantă semnificaţie a sfinţirii troiţelor şi a monumentelor la marginea drumurilor este aceea de a-l mărturisi public şi de a-i aduce cult Domnului Isus Hristos, mamei sale Maria şi sfinţilor săi iubiţi, aşa cum rezultă şi din cuvintele rugăciunii bizantine de sfinţire a troiţei: „Doamne, Dumnezeul măririi, Dumnezeule Savaot caută cu milostivire spre acest semn al crucii, pe care credincioşii servii tăi, din evlavie şi din credinţă tare şi din dragostea cea către tine au făcut-o, spre însemnarea biruinţei Fiului tău, a Domnului nostru Isus Hristos şi a răscumpărării şi mântuirii noastre. Amin.” (Rânduială la binecuvântarea şi sfinţirea crucii sau a troiţei noi din Euhologhion sau Molitvelnic)

Preasfânta Treime – marea sărbătoare nesărbătorită

Religiile lumii pot fi mono sau politeiste, însă creștinismul e mai special și ne propune un Dumnezeu format dintr-o comuniune de persoane: Tatăl Creatorul, Fiul Mântuitorul și Spiritul Sfânt Sfințitorul. Dintre toate metaforele care încearcă să ni-l înfățișeze pe Dumnezeu – precum: apa, soarele, oul, trifoiul, cărămida etc. –, cea mai dragă îmi este cea care Preasfânta Treime este asemănată cu o familie: paternitate/maternitate, filiație și iubire. Când Tatăl și Fiul se privesc, se văd așa cum sunt, desăvârșiți, unul pe celălalt; ceea ce face ca ei să se iubească, la fel, desăvârșit. Spiritul Sfânt este deci iubirea desăvârșită, necondiționată și sfântă a primelor două persoane ale Preasfintei Treimi, suflarea sfântă de iubire care îi unește pe Tatăl și pe Fiul. Însă Dumnezeu, preabunilor, nu este ca familiile noastre, oricât de frumoase ni s-ar părea acestea – fie în viața reală, fie în cea virtuală –, ci familiile noastre caută să fie ca Dumnezeu. Și asta pentru că familiile de pe pământ sunt imperfecte, în timp ce Sfânta Treime este singura desăvârșită, perfectă.

În lunea de după duminica Rusaliilor, în bisericile orientale – dar şi în prima duminică de după Rusalii, în ritul roman – este sărbătorită Preasfânta Treime. Mare sărbătoare, chiar cea mai mare dintre sărbătorile nesărbătorite, aș considera-o. De ce nesărbătorită? Păi, câţi dintre noi, creştinii contemporani, ştim că în calendarul din perete, printre nenumăraţii sfinţi onomastici, este marcată şi o zi închinată fix lui Dumnezeu? Sunt convins că nu foarte mulţi. Și la fel de convins sunt de faptul că dacă Mântuitorul ne-ar fi lăsat un suvenir cât de mic din preasfântul său trup – dinții de lapte sau o șuviță din păr, spre exemplu – pe care l-am fi aşezat mai apoi într-o cutie aurită spre a fi adorată, cu certitudine că sărbătoarea despre care vă vorbesc şi-ar fi găsit lesne loc în programul racla al marilor catedrale din metropolele creştine. Nici nu vreau să îmi imaginez câte coate s-ar fi dat/luat pentru a ne putea ruga în faţa respectivei racle, devenită locaș al materiei nemateriale.

Însă, din nefericire pentru mulţi dintre noi, Dumnezeu e spirit pur. Deci ce putem face, cui să i ne închinăm? Dacă dorim ca până la el să nu ne mai mănânce sfinţii, ar fi cazul ca, uneori măcar, să i ne adresăm direct. Fiecare dintre noi are capacitatea de a-l descoperi pe Dumnezeu. Păcatul nostru este că nu îl mai căutăm şi aceasta deoarece considerăm că Dumnezeu nu mai este interesant, atâta timp cât ne mulţumim să apelăm doar la sfinţi – adică la mijlocitori – şi la raclele lor. E ca și când ne-am putea programa singuri singurei o audiență la CEO-ul companiei, dar noi preferăm să facem programarea prin pile și prin relații.

Cât despre misterul Preasfintei Treimi... Vom reuşi să înţelegem ceva din această taină, numai dacă ne vom strădui în aceeaşi măsură în care ne străduim să cunoaştem lucrurile şi legile fizice. Și să mai reținem și următoarea chestiune: doar celui care practică credinţa i se vor descoperi și calea, și adevărul, și viața. Iar când vorbesc de credinţă, bineînțeles, iau în calcul și faptul că printre persoanele nereligioase există atât necredincioşi, cât și credincioși. Dar la fel există şi printre creștinii care participă zilnic la Sfintele şi Dumnezeieştile Liturghii, atât necredincioşi, cât și credincioși. În concluzie, dacă îl vom cerceta doar din punct de vedere ştiinţific, acest mister al Preasfintei Treimi nu va putea fi niciodată lămurit, pentru că Dumnezeu nu poate fi nici argumentat şi nici demonstrat prin ştiinţă. Şi atunci ce am putea face în faţa acestei splendide taine? Să ne rugăm, cu umilinţă, pentru ca Spiritul Sfânt să se coboare în golul din inimile noastre şi să ne lumineze precum odinioară pe Sfânta Fecioară şi pe apostoli, în cenacol.

Addenda. Ar fi fain ca domniile voastre să nu considere cele spuse aici ca fiind un afront adus cultului sfinţilor. Vă asigur – împreună cu toți îngerii și sfinții – că nu acesta îmi este scopul.

Mamă a lui Dumnezeu (Bucură-te Marie!)

Mamă-a lui Dumnezeu şi totodat' vergură -

Aleasă pentru ca-mbrăcată-n har să fie -

Dumnezeu e cu tine, de-acum te bucură,

Cea care eşti mai sfântă-ntre femei, Marie!

Fructul trupului tău pururi va fi preamărit,

Căci l-ai născut pe-al celor pierduţi mântuitor...

Sfântă Marie, mamă a celui nezidit,

Pentru noi te roagă-acum şi-n vecii vecilor!

Pâinea şi vinul - elemente indispensabile vieţii

Parcurgând textul evangheliilor, sesizăm cum Isus alege să instituie Sacramentul Sfintei Euharistii în cadrul mesei de seară. (Aceasta, însă, este mai mult decât o cină, sau decât o masă simplă; este o adunare, pentru că Isus nu stă singur la masă, ci înconjurat de ucenici.) La instituirea Euharistiei, pe lângă gesturi şi cuvinte, Mântuitorul se foloseşte şi de două elemente concrete, materiale: pâinea şi vinul. De ce tocmai acestea două?... Deoarece pentru a putea trăi, omul trebuie să se hrănească şi să bea. Iar noi ştim, din propria experienţă, că mâncarea şi băutura nu sunt un lux, ci, mai degrabă, necesităţi. Aşadar, între a trăi şi a mânca sau a bea, deja sunt stabilite raporturi foarte apropiate.

În Palestina, ca de altfel şi în România, pâinea era şi încă mai este considerată aliment de bază şi simbol al hranei indispensabile omului. Iar prin procesul de hrănire se realizează unirea dintre pâine şi cel care o mănâncă. Însă, până a ajunge să fie mâncată, pâinea trebuie să parcurgă diverse etape, începând cu bobul de grâu care trebuie să moară şi apoi să reînvie în pământ, apoi să fie zdrobit în moară, apoi copt în cuptor etc. Această imagine a bobului de grâu care moare sau care este măcinat şi transformat în făină ne forţează să admitem că pâinea este produsul jertfei boabelor de grâu.

După ce în rugăciunea Tatăl Nostru ne-a învăţat că pâinea trebuie cerută ca dar al vieţii („Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă astăzi”), la ultima sa cină, Isus ne-a descoperit care este adevărata pâine a vieţii: „Eu sunt pâinea vieţii”. Aşadar, Mântuitorul ni se prezintă ca fiind pâinea vie, cea coborâtă din cer, pâine care, dacă este mâncată, garantează viaţa cea veşnică. Însă pâinea oferită de Isus, trupul său, va fi trebuit să urmeze şi ea acelaşi proces al pâinii obişnuite (cea care asigură doar viaţa pământească). Aşadar, Pâinea Vieţii a trebuit să treacă prin moarte, să fie jertfită; pentru ca mai apoi să fie cerută o acţiune (prin cuvintele „Luaţi, mâncaţi…”) şi din partea celui care primeşte acest dar, acţiune în urma căreia rezultă unirea, comuniunea cu cel care se oferă drept pâine.

Cel de-al doilea element material folosit de Isus la instituirea Sacramentului Sfintei Euharistii este vinul, rodul viţei şi al muncii omului. Din textele veterotestamentare putem deduce că dacă pâinea are rolul de a întări inima omului, vinului îi revine rolul de a o înveseli, de a o bucura. Tot aceste texte prezintă vinul ca semn al gratuităţii, al prosperităţii şi, mai ales, al prieteniei. Vinul mai este asociat şi cu sângele datorită fie culorii, fie faptului că precum sângele este purtătorul energiei vitale în trup, la fel şi vinul conferă energie, vitalitate.

Invitaţia pe care ne-o face Isus (cea de a bea însuşi paharul său) este şi una de participare la destinul său, la moartea sa violentă. Însă a bea potirul dăruit de Hristos mai înseamnă şi participarea la noul legământ instaurat prin sângele vărsat pe cruce, legământ care garantează iertarea păcatelor şi accesul în Împărăţia lui Dumnezeu.

În concluzie, Isus, Cuvântul Întrupat al lui Dumnezeu, este prezent în Euharistie ca Trup şi Sânge cu toată umanitatea şi cu toată dumnezeirea sa, pregătit să se ofere ca mâncare şi băutură într-o reactualizare a jertfei sale sfinte şi mântuitoare.

Mălai vs. Dallas

Era una din acele zile toride de sfârşit de mai. Activitatea sătenilor din comuna Salcia Mare era aceeaşi de câteva zile: în fiecare după-amiază se adunau cete-cete la porţile celor care deţineau cele mai confortabile bănci (erau în mare vogă cele cu rezemătoare apărată de folie pentru ca deh, să nu-i tragă curentul). În acel an, praznicul sfinţilor Constantin şi Elena se nimerise tocmai între Înălţare şi Rusalii, motiv în plus ca în această săptămână să nu pună careva mâna pe vreun pai, măcar. Teama că în preajma Rusaliilor puteai fi luat din căluş era, aşadar, învinsă cu păhărelele cu vin roşu de producătoare sau cu ţuică de tescovină colorată cu concentrat galben cu iz de piersică.

Să revin, era sărbătoarea celor întocmai cu apostolii şi Ţaica Leana, încurajată de două păhărele de piersicată, era starostele discuţiilor din jurul taburelului pe care erau aşezate ouăle roşite la Înălţare. Toată suflarea era îngrijorată de soarta lui Bobby din Dallas care încă nu învia, deşi serialul îşi consuma ultimele episoade (fapt cunoscut din relatările Nicuţei, cea care reuşea, cu antena ei înaltă cât două case, să prindă Bulgarii 2, unde serialul rulase în avans şi deja se şi terminase). Bărbaţii se adunaseră în jurul cutiei de table în care ‘Nea Costică, în mare formă, arunca tacticos zarurile din paharul său de lemn. Ei aveau o cu totul altă temă de conversaţie: echipa locală de fotbal, AS Olteţul, se pregătea pentru barajul de intrare în Divizia C, iar Ţigănuş, fundaşul de pe banda stângă, fusese călcat pe piciorul drept de cal. Noroc însă că e stângaci. Oricum, peste două zile urma să-i joace căluşarii pentru a-i grăbi vindecarea.

Discuţiile vitale de care deja v-am amintit au fost întrerupte de salutul Ţaţei Mărioara, descântătoarea uliţei:

- Bună zâua, fomeilor! Ce faceţi fa, ieşirăţi la poartă? Spuse Ţaţa, coborându-şi traista de rafie de pe umeri şi ştergându-şi cu tivul basmalei colţul gurii.

- Aha, ieşirăm. Păi, dacă e sărbătoare, ce să facem? răspunse Ţaica Leana. Hai vino-n coa’ să te cinstesc cu un păhărel de vin cu sifon. Da’ dumitale unde fusăşi?

- La Căracala, fusăi dă-i dusăi lu fi-miu o raţă şi damigeana dă cinci chile dă vin ca să-şi cinstească şi el colegii, că de, o dată-n an e sfântu’ Costantin.

- Aaa, păi la mulţ’ ani Ţaţă, să-ţi trăiască, da’ el pă unde mai e, tot la vagoane? A întrebat Stela care s-a şi îmbujorat gândindu-se la Costi.

- Aha, la vagoane, da de ce?

- Îîî... nu ştiu, că îîî... nu l-am mai văzut p-acasă, că îîî...

- Auzi Ţaţă Mărioară, da’ ai prăşit porumbii? A intervenit Ţaica Leana, care ştia de idila Stelei cu Costi de anul trecut, de la bâlciul de Sfântă Măria Mare.

- Nu i-am săpat fa. Păi, singură nu pot şi dacă o fi secetă tot ca anu’ trecut, îi sap şi degeaba. Da voi, aţi mai fost în vale la Olt să vedeţi dacă e dă sapă?

- Fusărăm până-n amiaz, e frumuşei, da’ dacă nu le dă o bură de ploaie, tot degeaba. Nici noi nu i-am prăşit, acu’ ce-o vrea şi Bunu’ Dumnezău, pupa-i-aş tălpile lui!

- Şi avură iarbă-n ei?

- Avură, aha. Mai mult mohor şi spinarea porcului, da’ aşa îi las, dacă s-or face, s-or face... Ţaţă Mărioară, să îţi mai pun un pahar dă ceva, ce mai bei? Hai, că-ntr-o juma’ dă ceas începe Dalasu’... Mai ieşim fa, fomeilor, pî la opt jumate, după ce-om potoli orătăniile? Hai, că cre’ că o pun pă fii-mea să facă neşte gogoşi.

Şi aşa, cu încrederea că doar Divinitatea este capabilă să le umple pătulul cu porumbi în toamnă, ţaţele, ţaicile şi tantile mai sorbiră câte un păhărel, probabil pentru a căpăta ceva curaj (de culoare în obraji nu mai era nevoie) înaintea întâlnirii cu frumuşelul Bobi şi cu meschinul Gear. Probabil că s-au şi întâlnit mai pe-nserat, precum le-a fost învoiala. Eu nu mai ştiu, plecasem în centru, la monument, să joc şeptică pe pedepse, ca în fiecare seară. Însă după Rusalii şi după îngroparea căluşului, am fost din nou martorul unei discuţii ale cărei protagoniste erau aceleaşi: Ţaţa Mărioara şi Ţaica Leana.

- Bună zâua, Ţaţă!

- Bună zâua, Leano!

- Văzuşi ce ploaie îi trasă az’noapte? Cică e apa pănă la genunchi în vale la porumb.

- De fa, fată, dacă săpam şi noi porumbii ăia, ce bine le prindea ploaia asta.

- Aşa e Ţaţă Mărioară, da cine a ştiut că plouă Bunu’ Dumnezău!? Dacă ştiam, băgam şi noi barem prăşitoarea printre ei înainte dă Rusalii.

- Păi, de, cine să ştie? Da’ lasă, că s-or face ş-aşa, că nu i-o fi înăbuşit iarba dă tot.

- Aşa e Ţaţă, da’ ce bine era dă-i săpam... Auzi, da’ după nămiaz nu ieşi şi dumitale la poartă, poate îi faci ceva de deochi lu’ Stela că cică o doare capu’. Vrea să să ducă la Caracal la spital, cică o aşteaptă Costi al dumitale-n gară, că ea nu ştie dăcât drumu’ pân’ la piaţă...

Şi discuţia a intrat pe un alt făgaş. Însă eu nu pot uita regretul sătenilor sălcieni din acea vară - că nu au fost avertizaţi de Tanti Romica Jurcă să meargă la prăşitul porumbului, chiar cu riscul de a pierde învierea lui Bobby; că vorba aceea: „Dacă sapi şi plouă-n mai, umpli podu’ dă mălai”. Dacă nu... măcar ştii cotaţia barilului de petrol din Dallas.

Înălţarea la Cer a Domnului

„…După ce a spus acestea, sub privirile lor, El a fost înălţat şi un nor l-a ascuns din ochii lor. În timp ce erau cu ochii aţintiţi spre cer şi El se înălţa, iată că le-au apărut doi bărbaţi în haine albe şi le-au spus: «Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer»” (Faptele Apostolilor 1, 9-11).

Înălţarea Domnului ne constrânge să reflectăm asupra semnificaţiei cuvântului cer care apare continuu în lecturile biblice şi chiar în numele sărbătorii. Însă există persoane, chiar creştini, care confundă acest cer al credinţei cu cerul fizic sau astronomic.

Creştinismul nu gândeşte cerul după schema spaţială jos-sus, ci după schema temporală prezent-viitor. Atunci când vorbim despre cer, noi nu înţelegem un spaţiu care este deasupra noastră, ci un eveniment care stă în faţa noastră, spre care ne îndreptăm. Iar acest eveniment este întoarcerea glorioasă a Domnului (Parusia), cerul nou şi pământul nou. După ce le-au spus apostolilor „de ce staţi privind la cer?”, cei doi îngeri le indică acestora şi direcţia în care să privească – întoarcerea Domnului: „Acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer.”

Luca este singurul evanghelist care prezintă Înălţarea Domnului sub forma unei povestiri. Mai mult, el face aceasta prin două povestiri: una la sfârşitul Evangheliei sale (capitolul 24) şi a doua la începutul Faptelor Apostolilor (capitolul 1). Între aceste două texte, deosebirea care bate la ochi este cea a timpului. În Evanghelie se spune că Înălţarea ar fi avut loc chiar în seara Paştelui, iar în Faptele Apostolilor, după 40 de zile. Aceste 40 de zile au o valoare simbolică şi arată vremea unei revelaţii, dar şi a unei încercări. Este suficient să amintesc de cele 40 de zile petrecute de Isus în pustiu şi care au precedat misiunea sa. Acum, cele 40 de zile de după Paşti pot însemna timpul de pregătire pentru misiunea Bisericii. Iată cum sărbătoarea Înălţării la Cer a Domnului inaugurează timpul Bisericii şi, totodată, inaugurează timpul speranţei…

Într-o lume caracterizată de hedonism, care se gândeşte numai la ea, lume limitată numai propriilor orizonturi consumisto-economice, care se măguleşte cu gândul că este realistă; într-o astfel de lume, apostolii, un mic grup de oameni, se prezintă ca purtătorii şi vestitorii constituirii unicei societăţi ideale posibile – Biserica. În mijlocul oamenilor care au auzit mii şi mii de cuvinte şi de idei, apostolii vin să le vorbească despre un Dumnezeu protagonist, iniţiator şi despre o lungă istorie de fidelitate. Aceşti martori ai speranţei le spun oamenilor dezorientaţi că cerul nu este dincolo de nori, ci este aici pe pământ. Cerul nu este pentru mâine ci pentru astăzi.

Revenind la cuvintele celor doi îngeri, dacă cerul este pentru noi Domnul care vine, atunci trebuie să fim în permanenţă vigilenţi, pentru că El vine deja la noi în Euharistie, dar vine şi în cel sărman şi suferind. Înainte de a merge noi la cer, vine cerul la noi. Trebuie numai să fim capabili să-l recunoaştem!

Sursă: http://www.predici.cnet.ro/arhive/2490/

Despre rugăciune

Rugăciunea este forma de comunicare a omului cu Divinitatea, iar rezultatul imediat al acestei comunicări este starea sufletească în care ne găsim la sfârşitul rugăciunii. Rugăciunea este orice alcătuire de cuvinte, oricât de simple, rostite din suflet şi îndreptate către Dumnezeu (spre exemplu: Doamne ajută! sau Doamne iartă-mă!). Însă este bine să recurgem şi la alcătuirile de cuvinte pe care le-au folosit creştinii, fie la îndemnul Domnului Hristos (Tatăl nostru), fie la îndemnul apostolilor sau al marilor părinţi ai Bisericii, iar pe toate acestea le găsim în cărţile de rugăciuni.

Dacă, în timp ce rostim rugăciunea, gândul ne zboară aiurea, dacă ceea ce ne înconjoară ne abate atenţia de la comunicarea cu Dumnezeu, avem datoria de a ne intensifica concentrarea minţii şi a inimii. Astfel, putem recurge la privirea unei icoane (aleasă în funcţie de conţinutul rugăciunii), la atmosfera din biserică, la reculegerea şi ruperea de grijile cotidiene, la citirea cu voce a rugăciunii în locul rostirii ei în gând, la poziţia de rugăciune a corpului (stând în picioare sau în genunchi). Bineînţeles că pentru a obţine o cât mai bună dispoziţie în timpul rugăciunii, vom recurge la invocarea Divinităţii pentru a fi ajutaţi.

Ne vom ruga, deci, conştienţi că Dumnezeu este prezent şi că ne adresăm direct lui. Vom fi atenţi la conţinutul şi semnificaţia cuvintelor rugăciunii, bucurându-ne de încărcătura lor emoţională; scopul nostru nefiind doar rostirea cuvintelor rugăciunii (aşadar rugăciunea nu trebuie rostită mecanic, precum o bolboroseală).

Noi, creştinii, îi închinăm lui Dumnezeu toată viaţa noastră, toate acţiunile noastre. Aşadar, înaintea oricărui moment de început din viaţa noastră, ne vom ruga ca acesta să fie trăit în spirit creştinesc. Ne vom ruga să avem tăria de învinge ispitele, de a birui greutăţile fără a cădea în păcat, de a păstra neîntinată credinţa noastră, speranţa şi iubirea de Dumnezeu şi oameni. Ajunşi apoi la încheierea momentului respectiv (sfârşitul zilei sau al lucrului, al călătoriei etc.), îi vom mulţumi lui Dumnezeu pentru ajutor, îi vom cere iertare (cu părere de rău) pentru greşelile comise şi îi vom aduce laudă celui ce ne-a zidit, în spiritul căruia vrem să trăim.

În rugăciune vom cere ajutor pentru sufletul şi pentru trupul nostru ca lăcaş al sufletului, pentru întreaga noastră fiinţă, ca ea să poată depăşi vicisitudinile traiului de zi cu zi şi să-şi poată realiza menirea dăruită de Dumnezeu pe Pământ. Însă nu ne este permis să ne rugăm pentru abaterea răului asupra cuiva, prieten sau duşman. O asemenea rugăciune ar fi împotriva celei de-a doua mari porunci a dragostei dăruită nouă de Mântuitorul (să-l iubeşti pe aproapele tău, ca pe tine însuţi) şi ar deveni păcat de moarte.

Ne vom mai ruga să nu uităm, hărţuiţi fiind de stresul cotidian, că toate binefacerile primite coboară asupra noastră tot prin harul divin revărsat în sufletul nostru. În acest fel, întreaga noastră fiinţă se va bucura de graţia divină, iar rezultatele nu vor lipsi niciodată. Ele vor consta în mângâiere, alinare, tărie şi speranţă în clipele de încercare, găsirea căii drepte în rătăciri, hotărâre şi consecvenţă în urmarea căii Domnului.

Sursa: Ieşirea la lumină: carte de rugăciuni.

Sfânta Rita în Râmnicu Vâlcea

Sfânta Rita a intrat în viaţa noastră, a râmnicenilor, uşor ca o petală de roză purtată de adiere către locul deja ales pentru a-şi aşeza umbra. Iar unul din locurile pe care Sfânta l-a ales spre a-l ocroti cu umbra sa este Râmnicu Vâlcea, oraş aşezat la poalele Subcarpaţilor şi care, într-un fel anume, aminteşte de răcoarea Casciei.

În anul 2005, pe 22 mai, în Râmnic era aşezată piatra de temelie a unei biserici care deja îşi alesese ocrotitoarea – Sfânta Imposibilităţilor. La acea dată, în acel loc, nu exista decât o groapă imensă, în care se începuseră lucrările pentru realizarea fundaţiei care urma să susţină biserica românilor uniţi din această urbe. După mai multe încercări eşuate - cauzate de o societate post-comunistă care încă mai credea că se poate împotrivi voinţei divine -, începând cu acest eveniment, credincioşii parohiei greco-catolice au început să îşi trăiască visul, acela de a avea un lăcaş de preamărire a Milostivului Dumnezeu. Şi ca un vis s-a petrecut totul: într-un an şi patru luni, la 1 octombrie 2006, biserica cunoscută astăzi în oraş ca fiind numită a Sfintei Rita era sfinţită de trei episcopi, în prezenţa a sute de credincioşi veniţi să asiste la primul mare miracol al Sfintei din Cascia.

Şi visul-miracol continuă încă. Mie, ca preot, îmi este facil să realizez acest fapt. Oamenii care îngenunchează zilnic în faţa raclei din biserică care adăposteşte un fragment de os al Sfintei, sutele de bileţele - unele de cerere, altele de mulţumire - lăsate de creştini la Sfântul Altar, dar mai ales mărturiile credincioşilor care au simţit-o pe Sfântă alături atunci când au fost sau sunt în nevoi, toate acestea sunt dovezi incontestabile că măicuţa augustiniană mijloceşte intervenţia divină pentru toţi aceia care i se adresează cu încredere.

Este emoţionant să observi cum oameni atât de diferiţi - din cauza barierelor religioase sau culturale încă existente în România şi cauzate de reminiscenţele unei filosofii care îl mitiza pe om, punându-l în centrul Universului - sunt uniţi prin venerarea aceleiaşi margarete din buchetul de sfinţi ai lui Dumnezeu, Sfânta Rita. Aceasta, deşi a trăit în îndepărtata Umbrie, îşi face permanent simţită prezenţa în orice loc al lumii, sfărâmând orice tip de bariere, acolo unde poporul lui Dumnezeu apelează în ultimă instanţă la mijlocirea sa. Trandafirii aduşi zilnic în biserică, dar mai ales sutele de roze aduse pe 22 mai, an de an, ne întăresc convingerea că şi Râmnicu Vâlcea este unul dintre locurile umbrite şi iubite de Sfântă.

Pentru că ne dorim ca toţi locuitorii Râmnicului să o cunoască pe Sfânta cazurilor imposibile şi să se bucure şi ei de tovărăşia acesteia, am hotărât ca publicaţia lunară a parohiei să-i fie dedicată şi, astfel, am intitulat-o Roza din Mai. Mai mult, pentru că Margareta - viitoarea Sfântă Rita - s-a născut în acelaşi deceniu (1380) cu prima atestare documentară a oraşului nostru, ne face pe noi, cei care ne-am abandonat ocrotirii sale, ca fără dubiu, să o considerăm protectoare a Râmnicului Vâlcea.