Scurtă biografie a Sfintei Rita (1381-1457)

Sfânta Rita s-a născut în satul Roccaporena din Cascia, în Umbria cea înverzită (numită şi Galilea Italiei), din părinţi vârstnici ce se credeau sterili, Antonio Lottio şi Amata Ferri, denumiţi datorită virtuţilor – Pacificatorii lui Hristos. Sfânta le-a fost părinţilor un dar ales din Ceruri, o recompensă pentru rugăciunile şi faptele lor bune. Ei i-au ales numele de la o floare, Margareta, al cărei diminutiv este Rita. 

Probabil, anul naşterii a fost 1381, la un an după moartea lui Caterina de Siena, suficient de aproape pentru a marca o oarecare continuitate, deci naşterea sfintei are şi o semnificaţie spirituală aparte.  

Epoca în care s-a născut Rita era marcată de ciocniri armate continue între familii rivale, între gherilele ţărăneşti sau clanuri familiale. Militantismul opus al partizanilor ghelfi ai Statului Papal şi cel al ghibelinilor care se opuneau acestora instiga  populaţia la ură împotriva politicienilor, creând astfel discordie între nobili şi plebei. Aroganţa unora şi intoleranţa altora stârneau certuri şi vendete individuale şi colective.

Numeroşi preoţi şi călugări predicatori nu oboseau să-i admonesteze pe locuitorii din Cascia şi să le amintească legea Evangheliei, a iertării. Misiunii evanghelizatoare a oamenilor Bisericii se adaugă activitatea educaţională a pacificatorilor care erau bărbaţi sau femei, deosebit de apreciaţi, cărora statutul oraşului liber le încredinţa în mod oficial sarcina dificilă de împăciuire a adversarilor sau, cel puţin, pentru a evita răzbunări sângeroase. Foarte probabil, şi părinţii Ritei exercitau funcţia de pacificatori în satul  Roccaporena.

Despre viaţa Ritei şi mai ales despre perioada anterioară intrării sale în mânăstire se ştie foarte puţin. Iar puţinele informaţii provin în principal din tradiţia orală.  Au trebuit să treacă aproape cincizeci şi opt de ani de la moarte, pentru ca povestirile despre viaţa ei să fie aşternute pe hârtie.

Roccaporena, locul de naştere al sfintei, este azi un orăşel frumos în Umbria, în provincia Perugia; însă în secolul al XIV-lea era o aglomerare minusculă de barăci şi căsuţe aşezate în partea de jos a unei depresiuni înconjurate de munţi bogaţi în păduri, fiind dominată politic de oraşul Cascia din apropiere. 

Prima preocupare a părinţilor sfintei în faţa unui astfel de dar, care nu mai era aşteptat, a fost cu siguranţă botezul care i-a fost făcut micuţei, probabil, în aceeaşi zi în care s-a născut sau, în orice caz, la scurt timp după aceea, conform obiceiului de atunci.

E bine de reţinut şi faptul că părinţii nu făceau parte din clasa socială cea mai modestă, ci din cea bogată. De fapt, sfânta este adesea înfăţişată cu cărţi în mână astfel încât, cel puţin, ştia să citească (şi nu toată lumea putea studia în timpurile sale, mai ales femeile).

Copilăria multor sfinţi, conform anumitor biografii, este adesea plină de episoade miraculoase şi, după Botez, acestea au început să se manifeste şi în cazul Sfintei Rita. Se spune că un roi de albine albe îi roiau în jur, în timp ce ea dormea în leagăn, intrând şi ieşind din gura ei fără a-i produce vreun rău. Episodul a fost considerat, încă din timpuri străvechi, un semn al sfinţeniei.

Însă Rita, după cum a scris Fericitul Ioan Paul al II-lea, este sfântă „nu atât de mult pentru reputaţia dată de semne pe care devoţiunea populară le atribuie mijlocirii sale la Dumnezeu Atotputernic, cât pentru normalitatea sa uimitoare, a vieţii de zi cu zi pe care a trăit-o ca soţie şi ca mamă, apoi ca văduvă şi, în final, ca şi călugăriţă augustiniană”. Dincolo de faptele prodigioase sau imaginare, copilăria Ritei a fost similară celei a fetelor de vârsta sa: acasă şi la câmp, acasă şi la fântână cu un ulcior de apă şi haine de spălat, acasă şi în pădure pentru a strânge lemne de foc şi, desigur, acasă şi la biserică. 

La aproximativ 14 sau 16 ani, părinţii i-au propus căsătoria cu un tânăr, Paolo Mancini di Ferdinando, cu toate că ştiau aspiraţia Ritei către viaţa monahală. Ea a dorit să-şi dedice trupul de fecioară şi sângele pur altarului Încântătorului Divin, Fascinantului Divin; dar trebuia să-i asculte pe părinţi şi să-l întâlnească pe tânărul care deţinea calităţi frumoase, însă care avea şi un caracter înfocat.

În timpul şi în oraşul sfintei celebrarea căsătoriei puţin după vârsta adolescenţei nu trebuia să fie o excepţie. Întrucât părinţii Ritei erau bătrâni şi afectaţi nu de puţine boli, aceştia doreau să-şi vadă fiica căsătorită înainte de a muri. Prin urmare, i l-au propus pe acel bărbat. Şi dacă ea a refuzat iniţial, nu a fost pentru a se împotrivi părinţilor, ci pentru considerentul ca Isus Hristos Crucificat era Soţul ei, cel căruia îi promisese fecioria.

Este certă imaginea soţului ca un om dificil şi arţăgos, feroce chiar, care „îngrozea prin vorbe şi înspăimânta în conversaţie”. Dar, probabil, au fost şi tradiţia şi fantezia populară cele care au exagerat brutalitatea şi violenţa bărbatului, prezentând-o pe sfântă ca având intenţia de a-l îmblânzi, precum Sfântul Francisc din Assisi în faţa lupului din Gubbio. Această caracteristică presupusă a soţului ei apărea în conformitate cu faima care o aveau oamenii din Cascia în secolele trecute. Desigur, acesta avea un caracter puternic. Astfel, în 1697,  Simonetti a scris că „Ferdinand era un bărbat bine dispus şi cu un aspect civilizat, însă dur, rigid, plin  de resentimente, dedicat armelor, senzualităţii şi, în puţine cuvinte, puţin bun creştin”. Era temut deoarece era o persoană certăreaţă, care nu fugea din faţa scandalurilor, ci chiar le atrăgea prin cuvinte aspre şi arogante.

Odată ce s-a căsătorit, Rita, având 14 ani, a adus conform obiceiului zestrea sa: o bucată de pânză, câteva ustensile de bucătărie, necesarul pentru a coase şi petici. Mamă a doi gemeni, Gian Giacomo şi Paolo Maria, a introdus în inima copiilor numele binecuvântat al lui Isus, cel care a fost primul nume pe care buzele lor nevinovate l-au pronunţat şi ultimul care a plecat din inima lor în momentul suprem al ofertei materne către Dumnezeu.  A fost o soţie şi o mamă exemplară, atentă la exigenţele soţului şi ale copiilor şi, mai ales, la educaţia lor creştină. Şi-a cultivat copiii ca pe nişte plante ale iubirii deşi, uneori, culesese din sufletele lor, în loc de dragoste, ciulini şi spini.        

Soţul, Mancini Paolo di Ferdinando, participând, cel mai probabil, la o revoltă populară, a fost ucis de către partea adversă. Dar, e posibil să fi fost şi o ambuscadă în apropierea castelului Collegiacone, la câţiva kilometri de casa lui. Nu ar fi existat nici un martor, nici un detaliu al delictului, nici un nume de atacatori. Necunoscute sunt chiar motivul şi perioada în care s-a comis crima. Vestea a zguduit-o pe Rita, chiar dacă era puternică. Aceasta a fugit cu copiii la locul crimei pentru a cădea în genunchi şi a se ruga. Odată ajunsă, a acoperit goliciunea corpului sfâşiat al soţului şi a ascuns apoi cămaşa însângerată pentru a evita ca vederea sângelui părintelui să-i determine pe copii să se răzbune.

Moartea tragica a soţului ei a fost pentru Rita o sursă de durere, însă şi o ocazie de creştere spirituală. Rita a fost victima urii, însă ea nu a urât. Dimpotrivă, i-a ascultat cuvintele Mântuitorului: „Părinte, iartă-i căci nu ştiu ce fac”. Şi-a deschis sufletul în faţa iertării. Copiii erau încă tineri atunci când a murit tatăl lor. O răzbunare ar fi putut atrage asupra lor şi a bietei lor mame probleme foarte grave: închisoarea şi chiar pedeapsa cu moartea. Cu deosebită putere, în acest moment dramatic al vieţii sale, Rita s-a rugat fierbinte pentru a fi în măsură să ierte şi pentru ca fiii săi să nu devină ei înşişi criminali, prin răzbunarea tatălui lor. A preferat să nu-i mai vadă, mai degrabă decât să-i vadă pătaţi de sânge sau pedepsiţi cu moartea, ca victime ale propriei lor uri. „Mai bine morţi decât criminali!”… A fost auzită. Într-o scurtă perioadă, de un an, cei doi tineri au fost înmormântaţi lângă tatăl lor. Se pare că aceştia au fost loviţi de un fulger, la mică distanţă unul de altul.

Pierzându-i pe cei dragi, Rita s-a trezit singură şi a început să vadă din ce în ce mai clar noua sa cale: cea către Dumnezeu. Liberă de orice legătură cu lumea, a putut în cele din urmă să-şi îndeplinească dorinţa cea mai mare: să trăiască o viaţă religioasă în Mânăstirea Sfânta Maria Magdalena din Cascia, între surorile augustiniene. Vocaţia augustiniană nu a fost determinată atât de prezenţa mânăstirii propriu-zise, Sfânta Maria Magdalena din Cascia, pentru că tot în Cascia erau şi alte mânăstiri, ci de spiritualitatea care iradia de la biserica şi de la mânăstirea Sfântului Augustin, construite în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Încă din 1244 augustinienii s-au dedicat evanghelizării şi apărării Bisericii, urmând exemplul maestrului lor, a cărui doctrină o studiau şi spiritualitate o urmau. Mai mult decât atât, ei păzeau comorile patristicii şi culturii clasice. După marea unire cu alte ordine, ordinul augustinian a înflorit în mod extraordinar pretutindeni şi de asemenea şi în Umbria.

Sfânta Rita a intrat la mânăstire în 1407, îndrumată fiind de protectorii săi spirituali: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Nicolae de Tolentino.

De mai multe ori s-a dus la Cascia pentru a solicita maicilor să o primească, însă poarta mânăstirii a rămas mereu închisă pentru ea, desigur, nu din cauza vârstei – treizeci şi şase de ani, nici din cauza stării de văduvie, ci pentru că era văduva unui asasin. Măicuţele nu erau sigure că se stinsese sentimentul răzbunării în ea. Chiar şi după mai mulţi ani, un delict putea atrage alte delicte. Mai mult decât atât, dacă în spatele asasinatului soţului Ritei existau motive politice, fapt probabil, este posibil ca ele să se fi temut de incursiuni devastatoare de pedepsire din partea bandelor din oraş sau din a clanurilor inamice.

Aşadar, augustinienele de la Mânăstirea Sfânta Maria Magdalena nu au vrut să îşi asume riscurile acceptând-o pe văduva din Roccaporena, pentru că ar fi fost un lucru periculos pentru măicuţe, pentru mânăstire şi chiar pentru Rita.

Pentru ca Rita să-şi îndeplinească vocaţia trebuia să fie făcută pace în afara mânăstirii, pentru a nu fi puse în pericol vieţile din interiorul acesteia. Dacă, după mai multe ezitări, într-un final sfânta a fost admisă în mănăstire, a fost poate şi pentru că a reuşit să-i împace pe autorii crimei cu opozanţii lor.

Rita s-a încredinţat Domnului prin rugăciune intensă şi a avut mângâierea a trei sfinţi patroni: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Nicolae de Tolentino. Se pare că, în faţa nenumăratelor refuzuri ale măicuţelor de a o accepta, sfânta Rita s-a descurajat şi, în timp ce stătea timidă şi neliniştită, a fost consolată de aceşti trei patroni ai săi care au introdus-o în mânăstire printr-o modalitate de neînţeles pentru ea şi care apoi au dispărut. Dimineaţa, măicuţele, găsindu-o în mânăstire, nu au reuşit să înţeleagă cum a reuşit să intre în timpul nopţii, uşile fiind închise. Auzind de la Rita care le-a povestit cu simplitate şi naivitate ceea ce s-a întâmplat, în cele din urmă au acceptat-o în mănăstire pentru a se conforma dispoziţiei divine directe.

Evenimentul central al celor patruzeci de ani de viaţă monahală a sfintei a fost rana de pe frunte, produsă de un spin desprins din crucifixul în faţa căruia se ruga. Era în anul 1442 şi Rita trecuse cu puţin peste şaizeci de ani. În rugăciunile sale, sfânta a solicitat să participe la patimile lui Hristos, iar acesta a ascultat-o în acest mod.

Ultimele evenimente referitoare la viaţa sa monahală nu sunt foarte cunoscute. Se povesteşte că, în momentul morţii, o rudă a venit să o viziteze şi găsind-o pe patul de moarte, a întrebat-o ce ar putea face pentru ea. Sfânta i-a cerut să se întoarcă în Roccaporena, satul său natal, şi să meargă la casa în care ea a fost soţia lui Ferdinando, pentru a-i aduce din grădină trandafirul pe care l-ar fi găsit acolo. Era iarnă, era zăpadă şi era imposibil să găseşti trandafiri. Ruda s-a gândit că săraca Rita delira, însă a vrut să meargă  şi să facă ceea ce i se ceruse. În grădină, în zăpadă, a găsit trandafirul exact aşa cum spusese Rita. Acel trandafir ar simboliza inima soţului pe care sfânta reuşise să o îmblânzească. Din această întâmplare minunată reiese obiceiul folosirii trandafirilor binecuvântaţi în ziua dedicată Sfintei Rita an de an, 22 mai.

Traducere din limba italiană şi adaptare:

Pr. Marian STOICĂNESCU  & Pr. Victor OSTROPEL