Despre troiţe

Deşi trăim într-un mileniu caracterizat de globalizare, de computer şi de materialism, putem sesiza cu bucurie că la sate (şi nu numai) încă se mai păstrează obiceiul de a sfinţi troiţe la margini de drumuri, la capetele de poduri sau la fântâni. Cruci şi monumente din lemn, din piatră sau orice alt material, pictate sau inscripţionate, sub cerul liber sau aflate în interiorul unor mici construcţii, aşa cum este şi cazul grotei sfinţite anul trecut la Proieni, pe Valea Oltului (vezi foto).

Conform tradiţiei populare, troiţele se construiesc la margine sau la răscruce de drumuri, pentru a ne arăta calea cea bună care trebuie urmată, dar şi pentru ca, oprindu-ne din drumul nostru şi însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci în dreptul lor şi chiar rostind o scurtă rugăciune, să fim ajutaţi de Milostivul Dumnezeu în călătoria noastră.

Sfinţirea unei troiţe este un moment important în viaţa comunităţii. De obicei, sfinţirile acestor monumente se oficiază la prânz, duminica sau într-o zi de praznic, de către preoţii comunităţii sau chiar de către arhierei. În momentul sfinţirii se alege şi hramul troiţei, ales de ctitor, care se sărbătoreşte anual.

Conceptul troiţă, în funcţie de regiune, poate avea şi alte denumiri: cruci la răscruci (în nordul Moldovei), răstigniri (în Maramureş), icoane (în Vâlcea), rugi (în ţinutul Pădurenilor) ş.a.m.d. Etimologic, cuvântul troiţă, provine din limba slavonul troica, ceea ce duce cu gândul la monumentul creştin, arhetroiţa, a cărei imagine privită cu evlavie de către locuitorii autohtoni care se opreau pentru a i se închina în numele Treimii, i-ar fi influenţat pe slavi să o asocieze cu Sfânta Treime.

Troiţele sunt definite ca fiind cruci sau alte sculpturi confecţionate mai ales din lemn sau din piatră, împodobite cu diferite inscripţii. Uneori acestea sunt adăpostite într-o construcţie închisă din lemn sau piatra prevăzută cu un portal de vizitare şi pot reprezenta în afară de Crucea cu Isus Hristos răstignit, imagini ale Sfintei Fecioare sau ale sfinţilor.

Troiţele au îmbrăcat, pe lângă rolul social-religios, şi un pronunţat caracter utilitar, fiind folosite ca punct de reper în orientare şi uneori intrând în toponimia locului.

Bineînţeles, ca şi în cazul grupului statuar din Proieni (Brezoi), cea mai importantă semnificaţie a sfinţirii troiţelor şi a monumentelor la marginea drumurilor este aceea de a-l mărturisi public şi de a-i aduce cult Domnului Isus Hristos, mamei sale Maria şi sfinţilor săi iubiţi, aşa cum rezultă şi din cuvintele rugăciunii bizantine de sfinţire a troiţei: „Doamne, Dumnezeul măririi, Dumnezeule Savaot caută cu milostivire spre acest semn al crucii, pe care credincioşii servii tăi, din evlavie şi din credinţă tare şi din dragostea cea către tine au făcut-o, spre însemnarea biruinţei Fiului tău, a Domnului nostru Isus Hristos şi a răscumpărării şi mântuirii noastre. Amin.” (Rânduială la binecuvântarea şi sfinţirea crucii sau a troiţei noi din Euhologhion sau Molitvelnic)