Iubitului conducător de glie...

 

Alaltăieri: Nu îl cunosc pe Potra.

Ieri: Ba îl cunosc, dar nu ne-am întâlnit.

Azi: Ba ne-am întâlnit, dar nu ne-am vorbit.

Mâine: Ba ne-am vorbit, dar nu ne-am ascultat.

Poimâine: Ba ne-am ascultat, dar nu ne-am... telepat.

Pinocchio, conducătorul de glie.

 

****

Teodosie: Domnul Georgescu este trimisul lui Dumnezeu.

Putin: Confirm, eu l-am trimis pe Georgescu.

 

****

M-am trezit în conștiință și i-am spus soției că, dacă tot sunt suveran în propria-mi gospodărie, vreau să bag informația de la chiuveta din bucătărie prin conducta de gaze de la aragaz, după cum ne-a învățat domnul nostru CG11.

Mi-a zis să mă potolesc, că nu e doar conducta noastră și că le pot provoca pagube vecinilor. Eu i-am replicat că pe mine nu mă interesează vecinii, ci doar bunăstarea casei noastre. Soția m-a tăiat scurt cu privirea și mi-a zis că dacă nu las cheia franceză din mână mă dă afară din casă.

Ca să nu fiu nevoit să caut și alți suverani cu care să dorm pe stradă, unul cu altul și toți cu Dumnezeu, am renunțat pentru moment la idee.

 

****

Am un vis. După ce RTV-urile vor falimenta, Alexandreasca și Ciutacu să îmi bată la ușă cu un braț de reviste și să mă întrebe mieros: Aveți un minut să vorbim despre domnul nostru Călin Georgescu?

 

****

Apropiații știu că la prezidențiale îmi anulez votul. Monarhist sadea, consider că inaugurarea acestei instituții de Ceaușescu și de PCR nu a fost conformă voinței românilor. În plus, mai consider și că președinția este unul dintre principalii factori de dezbinare din țară.

De data aceasta însă, voi vota valid cu Elena Lasconi. Nu voi vota pentru persoana Lasconi sau pentru instituția cu rădăcini comuniste a președintelui, ci pentru libertate, inclusiv cea religioasă, pentru democrație, drepturi, precum cel de proprietate sau de asociere, și pentru o Românie europeană, așa cum și-au dorit-o fondatorii de la 1859 și cei de la 1918. Acestea sunt valorile și temele pentru care se merge la vot.

Dar pentru că discuțiile au depășit acest cadru politic și au intrat în cel spiritual, mai adaug și că votul meu este un vot împotriva lui Anticrist. Exact așa, cum citiți. Pentru că l-am auzit cu propriile urechi pe Pseudo-Mesia de Dâmbovița spunând că dogmele creștine îi îngrădesc libertatea omului, că Biserica lui Hristos este una care învrăjbește și că el se dorește a fi liderul spiritual unei pan-religii, adică al unui cocktail de idei și filozofii care să instaureze armonia universală. În felul acesta creștinismul, adică învățătura sfântă a lui Hristos, s-ar contopi în această Nirvana a credințelor. Iar asta înseamnă fără dubiu să te faci Anticrist, dușman al lui Hristos.

Evit să lungesc acest text cu toate inepțiile conducătorului de glie, mai amintesc doar de faptul că este un admirator al legionarilor, adică al criminalilor care într-o zi de iarnă din 1941 au agățat cadavre de civili în cârligele abatorului capitalei. Și la fel de iubitoare de legionari naționaliști-fasciști se demonstrează a fi și partidele parlamentare suveraniste sau naționaliste.

Și da, și naționalismul este tot o ideologie ne-creștină, pentru că pune interesul particular mai presus de cel comun. Nicăieri în învățătura lui Isus nu vom găsi o astfel de idee. Așadar, și în acest caz alegerea e cât se poate de simplă: sau naționalist, sau creștin; sau cu anticriștii, sau cu Hristos.

 

****

Dacă se inițiază vreun referendum #RoExit, noi nu mai așteptăm rezultatul. Mergem direct în Grecia, eventual pe o insulă. Vara, pe plajă, la tavernă. Eu gătesc și spăl vase, Lulia servește la mese și debarasează. Bacșișul îl împărțim frățește. Iarna, cu ziua, la cules de măsline sau de citrice. Dar în timpul liber..., saganaki și palamakia!

Și dacă vreunul dintre prietenii care au votat cu suveraniștii și cu Kremlin Georgescu ar primi pașaport de la miliția Guberniei Dacia ca să ne viziteze, îl vom primi cu brațele deschise. Îl vom servi cu un pahar de mastică și îi vom asculta plânsul de a nu-și fi putut aduce și copiii cu el și de a-i crește într-un stat primordial, izolat și totalitarist.

Desigur, ne vom asigura ca în camera de oaspeți să nu fie instalat niciun LG TV, ca să nu îi ofensăm credințele ancestrale.

A, și chiar dacă vom renunța la carne în Grecia - eu aș putea face acest sacrificiu, pentru lavraki și retsină -, tot îi vom pune pe masă salam lefkados, ca să mai uite de gustul celui de soia de acasă. Iar la plecare îi vom îndesa în bagaj praline artizanale grecești și muuult rahat. Cu fistic. Și îi vom mai strecura în buzunar un plic cu 20-30€ și un telefon vechi 4G, cu tot cu căști. Cu fir, bineînțeles.

Dar până atunci ne vom instala Duolingo și vom învăța limba greacă. Alfabetul grecesc îl știm deja.

Καληνύχτα, Ρουμανία!

 

****

Îi voi asculta și eu sfatul lui Dan Negru - cel care a ridicat nivelul educațional al țării cu emisiuni precum Ciao Darwin sau Te pui cu blondele? - și nu mă voi certa cu prietenii din cauza simpatiilor politice. Îi voi scoate direct din listă.

 

****

Încă una pentru creștinii lu' pește, până nu ies din trend. Dacă vreți cu adevărat să îl cunoașteți pe Isus și învățătura sa, mergeți duminica la biserică, citiți evanghelia! Faceți un minim de efort în acest sens. Nu tolăniți pe canapea și ascultând pe TT toți exaltații care își dau cu părerea despre Dumnezeu. Și încă ceva, duminică ce alegeri au fost? Că imi dați impresia că s-a votat pentru alegerea patriarhului și nu a președintelui.

 

****

Chiar dacă se consideră un lider mesianic, religia lui Georgescu nu are nicio legătură cu cea a lui Isus. Creștinismul nu are nimic în comun cu misticismul, cu energiile, cu vibrațiile, cu new-age-ul, cu filetismul, cu suveranismul, cu reptilienii ș.a.m.d. Îi puteți aduce oricâte omagii vreți țarului în ițari roșii, dar nu ne insultați inteligența. Georgescu e orice, numai creștin nu e.

Crucea – mai mult decât suferința

Marcu 8, 30-34

În urmă cu câțiva ani, într-unul dintre cimitirele orașului, un gropar m-a întrebat dacă am răgaz pentru a-mi spune o rugăciune. Fără cine știe ce așteptări, m-am oprit și l-am ascultat. Am fost atât de impresionat rugăciunea acelui om, încât am reținut-o cuvânt cu cuvânt:

“Doamne Isuse Hristoase, vreau să pătimesc în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să car crucea în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu răstignit în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să mor în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să înviez împreună cu dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu ucenicul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, amin!”.

Eu nu am mai auzit niciodată pe cineva adresându-i-se Domnului cu pronumele de politețe. Și, în cei 11 ani de studiu al teologiei, nu cred că vreun curs m-a ajutat să înțeleg mai bine sensul crucii și al suferinței substituite decât această rugăciune rostită în cimitir de un gropar. Suferința, crucea sau ispășirea sunt cuvinte care nu mai înseamnă mare lucru în lumea noastră. În schimb, ne place să evocăm cu emfază chipurile martirilor zugrăvite în icoane și considerăm că suferința și ispășirea acestora ne aparțin și nouă. Nimic mai fals, de vreme ce cu toții, fără excepție, suntem chemați prin Botez la destinul bobului de grâu.

Și chiar dacă suferința și martiriul nu se numără printre virtuțile lumii moderne, e bine să amintim că persecuţiile şi crimele împotriva creştinilor continuă şi în zilele noastre. Organizația Open Doors a făcut public că în 2023, 365.000.000 de creștini au fost persecutați în întreaga lume. 13 creștini pe zi au fost uciși pentru credința lor, în medie. Nigeria rămâne cel mai mortal loc pentru creștini. Doar de Crăciun, cca. 200 de creștini au fost masacrați și cca. 500 au fost răniți, în atacuri ale grupării jihadiste Boko Haram. Cca. 10.000 de biserici s-au închis în China doar anul trecut. Bisericile sunt obligate să afișeze pancarte pe care să scrie: “Iubiți Partidul Comunist, iubiți țara, iubiți religia!”. Tot în China, creștinii sunt obligați să se înregistreze pe o aplicație controlată de stat, înainte de a participa la serviciile religioase. Iată, așadar, ce poate însemna asumarea botezului! Iar noi credem că ascultarea de pe canapea a devoțiunilor religioase transmise online este cine știe ce virtute.

Totuși, ar fi ilogic să credem că Dumnezeu iubeşte suferinţele oamenilor și de aceea vă invit să ne îndreptăm privirea către crucifix. Acolo îl vedem pe Răstignit cu braţele larg deschise, îmbrăţişându-ne şi arătându-ne cât de mult ne iubeşte. Dacă Dumnezeu ar fi iubit suferința, creştinismul nu ar mai fi avut ca epicentru duminica învierii, ci vinerea pătimirilor. De aceea, orice perioadă dificilă prin care trecem trebuie privită ca pe o vinere a pătimirilor, așadar cu speranță. Cu speranța că va veni și timpul în care ne vom bucura de duminica învierii și a mântuirii noastre. Și chiar și atunci când ne aflăm în mijlocul crizelor, să ne bucurăm și să prindem curaj pentru că avem un Dumnezeu atât de bun, un Dumnezeu care ne iubeşte într-atât, încât să sufere şi să moară alături de noi. De aceea spuneam că bunii creştini nu văd în cruce atât suferinţa, cât văd măsura iubirii lui Dumnezeu. Amin!

Hristoși mincinoși

Luca 21, 5-8. 10-11. 20-24

Înainte de interpretarea eshatologică – adică cea referitoare la sfârșitul lumii – capitolul 21 din evanghelia lui Luca este profeția prin care Isus își pregătește ucenicii de ceea ce avea să fie cunoscută în istorie drept căderea Ierusalimului din anul 70. După o revoltă a iudeilor agitați de tot felul de lideri mesianici – hristoșii mincinoși de care avertizează Isus, precum Menahem sau Simion bar Giora –, a urmat asediul Cetății Sfinte de către armata romană condusă de Vespasian și apoi de fiul său Titus. În urma asediului, Ierusalimul a fost ras de pe fața pământului, romanii lăsând ca mărturie a atrocităților întâmplate doar Zidul Plângerii, un vestigiu al zidului care înconjura curtea Templului, devenit principalul loc sacru al iudaismului, loc de rugăciune și de pelerinaj pentru evrei. [Aviz celor care vizitează Ierusalimul pentru a călca pe urmele pașilor Mântuitorului sau pentru a vedea amprenta lăsată de palma lui Isus pe un zid de piatră, în timp ce se odihnea pe drumul crucii. Să nu uităm că după acest asediu, în Ierusalim nu a mai rămas “piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.”]

Iudeo-creștinii din Ierusalim, amintindu-și acest avertisment al lui Isus, au părăsit Ierusalimul înainte de asediul armatei romane, moment care a dus la ruperea definitivă a creștinismului de iudaism. Distrugerea Ierusalimului și a Templului a avut două consecințe imediate: pentru iudei, cultul și jertfele aduse la templu au încetat pentru totdeauna; iar pentru creștini, centrul lor de greutate se va muta de la Ierusalim la Roma.

Atmosfera tensionată descrisă de Luca și avertismentul cu privire la hristoșii mincinoși nu au cum să nu ne miște și pe noi, în aceste zile cu iz apocaliptic în care parcă retrăim căderea Ierusalimului. Vă îndemn totuși să nu ne pierdem cu firea, convinși fiind că stăpânul istoriei este Dumnezeu și că Isus este unicul salvator și nimeni altul. Și că Împărăția lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, deci nu poate fi inaugurată nici în Munții Bucegi, nici la Sarmizegetusa și nici în Peștera Polovragi, oricât de dragi le-ar fi românilor aceste locuri. Am adus discuția aici din cauza inepțiilor unor lideri politici care, pentru capitalul de imagine transformat în voturi și în putere, amestecă învățătura Bisericii cu tot felul de concepții sectare – precum ezoterismul și misticismul – și cu erezii – ca filetismul și protocronismul –, rezultând astfel un cocktail new age-ist care le poate da chiar și creștinilor cumsecade crunte dureri de cap.

Cum ne putem trata de astfel de beții extatice? Doar citind evangheliile și catehismul, adică magisteriul Bisericii. Scoțând capul din ecranele telefoanelor și citind evangheliile și catehismul. Orice altă învățătură situată în afara acestora nu este de la Dumnezeu. Spuneam cu altă ocazie despre aplicațiile sociale – Fb, TT – că dacă nu am citit câteva sute de cărți, e musai să le dezinstalăm pentru că în cazul acesta sunt mai inteligente decât noi, ne cunosc mai bine decât ne cunoaștem noi și ne pot manipula cu ușurință. Nu ele în sine, ci cei care le controlează.

Și pentru că vreau să închei într-o notă pozitivă, vă voi reda o adaptare a Psalmului 22/23.

Telefonul este păstorul meu și, dacă am bateria încărcată, nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte pe rețele de socializare şi mă duce la reel-uri ce-mi par odihnitoare.

Îmi amorțește sufletul cu postări inutile şi mă povăţuieşte pe cărări strâmbe din pricina algoritmilor săi.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci telefonul mi-a paralizat simțul autoconservării.

Ecranul şi aplicațiile sale eu le mângâi.

El le arată poze cu ce pun pe masă potrivnicilor mei; îmi împuie capul cu toate inepțiile şi cronologia mea este plină cu acestea, de dă pe afară.

Da, fericirea înșelătoare a vizionării unui video tik-tok mă va însoţi în toate zilele vieţii mele şi nu voi mai locui în Casa Domnului, ci în metavers, până la sfârşitul zilelor mele.

Aminul, de data aceasta, nu e cea mai potrivită încheiere. Așa că voi încheia cu invocarea Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt – asupra României, a Europei și a lumii întregi.

10 pași până la Crăciun

La fel ca în ultimii ani, orașele noastre și magazinele au furat startul și s-au pregătit de Crăciun, cu 2-3 luni înaintea evenimentului. Ceea ce nu poate fi decât un câștig. În primul rând, desigur, pentru cei care și-au pus atât de devreme ghirlande în vitrine și Jingle Bells în boxe, cu scopul de a-și impresiona clientela. Însă, ținând cont de mesajul Mântuitorului: “Fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”, și creștinii cumsecade pot fi avantajați dacă vor învăța de la neguțătorii Crăciunului că ești mai câștigat cu cât perioada de pregătire a marii sărbători este mai lungă.

De aceea, cele 40 de zile de post dinaintea Sărbătorii Nașterii Domnului nu trebuie considerate o corvoadă, ci un dar din partea Bisericii, care să ne ajute să ne pregătim cum se cuvine – atât trupul, cât și inima, și mintea – pentru venirea în lume a Mântuitorului. În cele ce urmează, vă voi da câteva idei care să vă ajute în acest sens. Vă invit, așadar, ca în perioada postului să parcurgeți următorii 10 pași, pentru a ajunge la Crăciun cât se poate de pregătiți.

1. Răbdarea. Când eram mici și abia așteptam să gustăm cozonacul fierbinte din cuptor, mama ne cerea să avem răbdare, ca să nu se încrudeze. Lumea aceasta are orice, mai puțin răbdare. Iar perioada sărbătorilor este una în care cu toții vom vrea să fim primii: în trafic, în magazine, în locurile din față la serbări... Dacă ne dorim ca Sărbătoarea Nașterii Domnului să nu se transforme în aluat încrudat și să ne provoace indigestie, trebuie să avem răbdare cu ea și să îi oferim timp.

2. Renunțarea. Cea mai cunoscută în post este renunțarea la carne. Dacă e făcută cu smerenie, din dragoste față de Dumnezeu, poate ajuta. Altfel, devine doar un regim alimentar în urma căruia sperăm să mai dăm jos din kilograme. Dar mai sunt o mulțime de alte lucruri la care putem renunța, trebuie doar să îl alegem pe cel care se interpune cel mai adesea între noi și Dumnezeu. Mă refer, în special, la dependențele de tot felul: rețelele de socializare, jocurile video, televizorul, consumul de alcool sau de țigări, consumerismul, anturajul nesănătos etc. Vom ști, cred, fiecare la ce trebuie să renunțăm pentru a-i face mai mult loc lui Dumnezeu în viețile noastre.

3. O devoțiune specială. Iar dacă tot ne-am propus să îi facem mai mult loc lui Dumnezeu în viața noastră, atunci cel mai potrivit ar fi sa umplem acest loc cu o devoțiune specială. O rugăciune pe care să o facem zilnic. Sau să participăm la o rugăciune comunitară, în plus față de Sfânta Liturghie. La un moment de Adorație Euharistică, spre exemplu.

4. Rugăciunea în familie. Spunem adesea despre Nașterea Domnului că este o sărbătoare a familiei. Așa și este, dar e sărbătoarea Sfintei Familii, aș mai adăuga. Ar fi minunat să ne pregătim de acest mare praznic și printr-un moment zilnic de rugăciune în familie. Poate rostirea unui rozariu sau măcar a unei decade. Sau poate recitirea unui text scripturistic, înaintea cinei, cu toți membrii familiei adunați în jurul mesei. Oare câte familii creștine fac lucrul acesta în mod obișnuit?

5. Colindele. La fel, ar fi foarte frumos să repetăm 1-2 colinde, împreună cu cei din casă. Fiecare cu talentul lui muzical. Să fie cântece cu texte inspirate din Scriptură, bineînțeles, și nu sorcove. Așa ne-am putea surprinde gazdele care ne vor invita în această perioadă sau chiar pe proprii oaspeți. Și, desigur, ar fi frumos să participăm la un concert de colinde în comunitate, mai ales dacă va fi vorba de un concert caritabil.

6. Presepiul. Pentru cei care nu știu, presepiul este reprezentarea scenei Nașterii Domnului cu ajutorul figurinelor. În ultimii ani vedem presepii și în România, în centrul orașelor sau în vitrinele magazinelor, de dimensiuni mai mici. Primul presepiu a fost realizat de Sfântul Francisc de Assisi, la Greccio, în 1223, cu animale reale, pentru a recrea cât mai fidel atmosfera de la Betleem. Nu vă voi invita să băgați animale mari precum vitele sau măgarii în case, dar reproduceri ale acestora, dimpreună cu cele ale lui Iosif, Maria și Isus, vă pot ajuta să conștientizați lipsurile materiale ale întrupării lui Dumnezeu și adevăratul spirit al sărbătorii. La fel, împodobirea brazilor cu decorații discrete, făcute din materiale naturale, ne poate aminti de simplitatea sfântă a nopții de Crăciun.

7. Decorațiunile. Cică decorațiunile aflate în trend i-ar ajuta pe unii să simtă așa-zisa magie a Crăciunului. Eu cred că am avea mai mult de câștigat dacă le-am folosi doar pe cele pe care le avem deja și nu am mai cumpăra nici măcar un globuleț. Bugetul pentru acestea trebuie să fie cheltuit, totuși, dar nu pentru noi. Încă ceva, atunci când ne decorăm casele de Crăciun, predominante ar trebui să fie simbolurile creștine și nu cele comerciale.

8. Fii Sfântul Nicolae. Să primești cadouri e minunat, dar nu acestea sunt esența Crăciunului. După ce vom conștientiza că am primit deja cel mai de preț cadou, întruparea lui Dumnezeu, orice capriciu pe care cei dragi ni l-ar putea oferi va deveni lipsit de importanță. Să-i înapoiem Domnului, în acest post, ceea ce ne-a oferit. Păstrând distanța față de febra cumpărăturilor și de consumerismul ce caracterizează aceast timp, cu siguranță vom putea să punem deoparte ceva bani pentru cei aflați în nevoie.

9. Spovada. Nu ne-am putea bucura pe deplin de Sărbătoarea Nașterii Sfinte fără să fi trecut prin ceremonialul împăcării cu Dumnezeu, deci fără să ne fi mărturisit păcatele. Febra curățeniei făcute în cămine, înaintea marilor sărbători, și a reînnoirii garderobei trebuie să devină virală și în ceea ce privește curățirea sufletelor, locul în care Isus dorește să se renască. Căci ce folos, dacă vom curăți doar partea exterioară a blidelor?

10. Liturghia de Crăciun. Bunii creștini știu că Nașterea Domnului – ca toate marile sărbători –, fără Liturghie, este ca legumele de import, fără niciun gust. Euharistia este sursa și culmea vieții creștine, adică locul de unde ne alimentăm credința și unde tot ceea ce facem în viața noastră primește un scop final, îndumnezeirea. Etimologic vorbind, Euharistie înseamnă mulţumire, dând de înţeles că prin acest Sacrament noi îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru întruparea sa și pentru jertfa sa răscumpărătoare, momente reluate în desfășurarea fiecărei Sfintei Liturghii. Bunii creștini nu se vor lăsa deci distrași de aromele care vor umple atmosfera târgurilor de Crăciun, știind că ceea ce va da gustul zilelor de sărbătoare este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Nașterii Domnului.

*Text publicat în "Foaia", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.

Despre autoritate

Luca 20, 1-8

Suntem în ultima săptămână din viața pământească a lui Isus. Domnul este aclamat de mulțimi la intrarea în Ierusalim, apoi îi alungă pe vânzătorii care transformaseră Templul în peșteră de tâlhari și începe să predice poporului. Deranjați de atitudinea și de prezența lui Isus în Templu, mai marii israeliților – preoţii cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii – căutau motive pentru a-l putea condamna. Așa că se apropie de el și îl întreabă cu ce putere, cu ce autoritate face aceste lucruri. Cunoscându-le șiretlicul, Isus îi întreabă despre botezul lui Ioan: Era din cer sau de la oameni? Evident, mai marii religioși ai Ierusalimului nu recunoșteau autoritatea dumnezeiască în numele căreia își desfășurase misiunea Botezătorul. Nu i-ar fi recunoscut deci această autoritate nici lui Isus. De fapt, nu asta îi interesa pe ei, ci, cum spuneam, să obțină dovezi pentru a-l condamna pe Hristos. Și de aceea nici Isus nu le-a dat satisfacția de a le răspunde.

Vă invit să vorbim puțin despre această chestiune a autorității. Cu toții înțelegem foarte bine cuvântul acesta, autoritate, care exprimă stăpânirea, controlul. Noi înțelegem ce înseamnă și să fii sub autoritate, dar și să deții autoritatea. Pentru că am întâlnit autoritatea încă de când am fost mici, în propriile case, atunci când ne aflam sub autoritatea părinților noștri. Apoi la școală, când ne aflam sub autoritatea profesorilor. La fel și pe stradă, atunci când ne aflăm sub autoritatea unor reguli sau legi, precum cele de circulație, impuse de stat. Suntem deci obișnuiți cu ideea de a ne afla sub o autoritate. Dar, în același timp, și noi am primit autoritate asupra altora. Ca părinți, ca profesori sau formatori, ca șefi la serviciu... Mai multă sau mai puțină.

Când vine vorba de Hristos, autoritatea este o realitate foarte diferită de cea a omului. În mâinile omului, puterea devine bogăție, stăpânire, silnicie, război și moarte. În cazul Mântuitorului puterea devine umilință, slujire, iertare, iubire și viață. Slujire care dă viață și nu exploatare și moarte! Atotputernicia lui Dumnezeu este diferită de felul în care ne-o închipuim noi și ni s-a revelat pe cruce. Adevărata autoritate este să te pui mai jos decât ceilalți. Adevărata putere este slujirea: “Că Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca el să slujească şi să‑și dea viața răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Și mai știm că Isus pune în practică ceea ce spune şi ceea ce cere să se facă.

În concluzie, Mântuitorul ne-a arătat că a avea autoritate înseamnă a-i sluji pe ceilalţi, că a fi puternic înseamnă a fi bun şi mărinimos, că a fi bogat înseamnă a te lăsa sărăcit pentru ceilalţi și că a fi cel dintâi înseamnă a lua locul celui de pe urmă. Aceasta este unica metodă prin care ne putem impune autoritatea asupra celorlalți, conform voinței lui Dumnezeu. Amin!

Dumnezeu ne caută

Luca 15, 1-10

“Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” – iată contextul în care Mântuitorul spune cele două pilde asemănătoare: a oii rătăcite și a banului de argint pierdut. Iar după acestea două urmează pilda fiului risipitor. Scopul acestor trei pilde este să scoată în evidență inima bună a lui Dumnezeu și efortul său neîncetat de a ne căuta pe fiecare.

În cazul parabolei oii rătăcite, suntem surprinși să-l vedem pe păstor că își lasă 99 de oi, pentru a pleca după una pierdută. Ce păstor responsabil și-ar lăsa 99 de oi singure, pentru a o cauta pe una care s-a rătăcit? Și de ce se bucură acest păstor atât de mult pentru găsirea acelei oi? Oare nu e firesc ca animalele să se mai și piardă? Îmi amintesc că, într-o drumeție în Buila-Vânturarița, l-am întrebat pe un cioban dacă sunt urși în zonă. Și mi-a răspuns că sunt, pentru că tocmai ce găsise o capră ucisă de un urs, dar că oricum capra era una dintre acelea care părăseau turma, deci nu o considera ca fiind o pierdere.

La fel de mare vedem că e și bucuria femeii care și-a găsit banul de argint. Și noi am mai pierdut bani sau lucruri importante și am răsuflat ușurați, și ne-am bucurat, atunci când le-am găsit. Dar nu putem spune că și noi am făcut petrecere după ce ne-am găsit telefonul pierdut. Așadar, nu este și reacția acelei femei una exagerată? Nu, dacă suntem conștienți de faptul că banul pierdut suntem fiecare dintre noi. Doar că noi avem imprimat în ființa noastră nu chipul regilor și al liderilor pământului, precum monedele, ci chipul lui Dumnezeu, împăratul Cerului. Iar lucrul acesta ne face extrem de valoroși. Și de aceea Dumnezeu se bucură de găsirea noastră, împreună cu toți sfinții săi.

Să nu ne amăgim crezând că ne putem număra cu banii de argint care nu s-au pierdut. Cu toții suntem bani pierduți, dacă ținem cont de o interpretare simbolică în care cei zece bani de argint sunt toate ființele raționale create de Dumnezeu, adică cele nouă cete îngerești, plus omenirea, cea de-a zecea. Și acei oameni care se se vor lăsa găsiți de Dumnezeu, adică cei care se vor pocăi, vor fi puși împreună cu cetele îngerilor. Însă cei care se ascund de bună voie și deplin conștienți în negura păcatelor, vor fi pierduți pentru totdeauna, pentru că ei înșiși nu au dorit să fie găsiți de Dumnezeu.

Concluzia acestor parabole este aceea că Dumnezeu ne caută neîncetat. Și e o mare bucurie să știm că nu suntem niciodată abandonați, că Dumnezeu nu își abandonează niciodată căutarea, așa cum fac salvatorii în anumite situații, atunci când consideră că șansele de supraviețuire ale celor căutați sunt nule. Dumnezeu ne caută, până când ne găsește. Să ne imaginăm neliniștea prin care am trece dacă ne-am pierde portofelul cu toate actele, cu cartea de identitate, cu permisul de conducere, cu carduri, cu tot. Am anunța imediat pe Facebook pierderea portofelului și i-am ruga și pe prieteni să ne distribuie postarea, sperând că îl vom găsi. V-am cerut acest exercițiu de imaginație pentru a înțelege mai bine mobilizarea întregului Cer în căutarea noastră, pentru că noi suntem cu mult mai presus decât o oaie rătăcită sau un bănuț de argint sau un portofel cu acte. Suntem cei pentru care Isus a lăsat Cerul, ca să ne caute. Să-l lăsăm deci pe Isus să ne găsească și, mai mult, așa cum spunea Sfânta Tereza a Pruncului Isus, să îi oferim inimile noastre ca tabernacol, împărtășindu-ne cu vrednicie la fiecare Sfântă Liturghie. Amin.

Cui i s-a dat mult, mult i se va cere

Luca 12, 42-48

“Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”... Ce înseamnă aceste cuvinte auzite astăzi în Evanghelie? Le-am mai auzit desigur și cu alte ocazii, pentru că sunt printre acele sentințe biblice care au intrat în limbajul comun. Le găsim parafrazate chiar și în benzi desenate sau în filme celebre precum Spider-Man, atunci când unchiul lui Peter Parker îl atenționează pe acesta spunându-i: “Cu o putere mare, vine și o mare responsabilitate”. Și, într-adevăr, “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere” înseamnă că suntem responsabili pentru tot ceea ce am primit. Inteligența, timpul, bogăția, talentul, credința chiar, ne-au fost date pentru a-i ajuta pe ceilalți și, astfel, pentru a-l preamări pe Dumnezeu.

Contextul acestui paragraf este o pildă – care ne amintește de cea a talanților – prin care Isus ne pregătește pentru venirea sa neștiută. În această parabolă, Isus îl definește pe administratorul credincios și înțelept ca fiind cel care le dă mâncare oamenilor la timpul potrivit și care astfel îl înlocuiește cu brio pe adevăratul stăpân. Iar când stâpânul se va întoarce și îl va găsi pe acesta administrându-i bine resursele, “îl va pune peste toată avuţia sa”. Tot așa ni s-au încredințat și nouă diverse lucruri sau funcții sau carisme, iar Hristos se așteaptă ca pe toate acestea să le administrăm cu înțelepciune.

Mai apoi, Isus ni-l prezintă pe administratorul necredincios, cel care, în loc să-i hrănească pe oamenii lui Dumnezeu, îi maltratează, îi umilește şi trăieşte doar pentru propriile plăceri și propria lăcomie. Acest iconom infidel gestionează total greșit resursele stăpânului și, din această cauză, pedeapsa nu va întârzia: “sluga care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult”.

În final, Isus rezumă această pildă spunând: “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”. Însă cine sunt cei cărora li s-a încredințat mult? Să fie doar cei bogați sau doar cei cu coeficient ridicat de inteligență? Cu siguranță nu doar ei, pentru că tuturor ni s-a încredințat enorm. Spre exemplu, cu toții am primit din belșug harul lui Dumnezeu și la fel am primit și cuvântul său. Dar Dumnezeu ne-a mai oferit și alte daruri, pe lângă cele spirituale, diverse abilități, precum cele sportive sau artistice sau de comunicare. Totuși, nu doar sportivii, artiștii și influencerii sunt talentați sau dăruiți de Dumnezeu. La fel sunt și doctorii, și profesorii, și constructorii, și bucătarii, și corporatiștii, și IT-iștii, și scriitorii, ba chiar și preoții. Creați după chipul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi deține un minim de creativitate, de scânteie dumnezeiască, și conform evangheliei fiecare dintre noi este responsabil de administrarea acesteia.

Iar dacă nu dorim să ne numărăm printre cei infideli față de darurile pe care le-au primit – sau printre cei care s-au născut talente, dar care au murit speranțe, conform unui aforism celebru în lumea fotbalului –, să-i cerem lui Dumnezeu acea înțelepciune de a ști cum să ne folosim creativitatea, dimpreună cu toate celelalte daruri primite, conform voinței sale sfinte, în slujba aproapelui și a împărăției cerești. Amin!

 

Cereți și (poate) vi se va da

Luca 11, 9-13

“Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” ne promite Isus astăzi. Destul de tare, nu? Atunci, Doamne, aș vrea numaidecât vreo 20 de kilograme de ciocolată, ar putea cere unii dintre noi. Sau noul Duster, și-ar dori alții. Sau un milion de euro, așa, pentru zile negre. Sau să trăiesc 150 de ani, ca să prind și următoarea eclipsă totală. Însă este această promisiune făcută de Isus una fără condiții? Este Dumnezeu o entitate genială în stare să ne îndeplinească orice capriciu?... Este adevărat că astăzi am auzit în evanghelie că “oricine cere primește, cine caută găseşte şi celui care bate i se va deschide”, însă dacă vom examina contextul acestor cuvinte, vom descoperi și condițiile împlinirii lor.

Prima condiție pentru împlinirea promisiunii “Cereți și veți primi” este să cerem lucruri bune: “Dacă voi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor ce i-l cer”. Așadar, ceea ce cerem trebuie să fie considerat bun și de Dumnezeu. Oricât de mult le-am dori, Dumnezeu nu ne va da lucruri rele sau dăunătoare. Relația noastră cu Dumnezeu nu este una amicală în care să-i putem cere orice și să și primim. Alta e relația pe care o avem cu Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru și ca orice părinte bun știe ce ne poate fi de folos și ce nu. Desigur, îi putem cere orice lui Dumnezeu, așa cum fac toți copiii, însă va trebui să avem încredere că El ne va da doar ce e bun pentru noi. Iar cel mai bun lucru pe care Dumnezeu ni-l poate da este, iată, Spiritul Sfânt!

A doua condiție ca să primim lucrurile bune pe care le cerem de la Dumnezeu este încrederea fiului care îi cere pâine părintelui său știind că pâine va primi și nu piatră. Ne trebuie deci această credință de copii: că Tatăl Ceresc este cel mai bun părinte și că ne va asculta. Iar bunătatea lui Dumnezeu, din fericire, nu depinde de gândurile și de faptele noastre, de cât de buni sau de cât de răi suntem noi.

Iar cea de-a treia condiție, atunci când ne rugăm, este să nu fim pasivi și să așteptăm ca totul să ne cadă în cap din cer, ci să fim activi, energici și hotărâți: să cerem, să căutăm, să batem la uși. Altfel, dacă nu cerem din toată inima, cum am putea primi? Și dacă nu depunem efort și nu suntem statornici în căutarea noastră, cum am putea găsi?... Mai ales când vorbim de lucrurile spirituale care nu ne sunt tocmai la îndemână.

Sunt și unii care consinderă că, dacă Dumnezeu ne știe deja nevoile, nu mai trebuie să-i cerem ajutorul și că – spre deosebire de rugăciunile de mulțumire sau de laudă, spre exemplu – rugăciunea de cerere ar fi inutilă. Vedem totuși că Isus ne încurajează să ne rugăm: “Cereţi şi vi se va da!”... Sau, dacă suntem confuzi și nu știm ce să cerem în rugăciuni, îl putem cere pe Dumnezeu cu însușirile sale. Spre exemplu, să cerem roadele Spiritului Sfânt de care Sfântul Apostol Pavel le vorbea galatenilor: dragostea, bucuria, pacea; blândețea, bunătatea, caritatea; credincioşia, răbdarea și înfrânarea poftelor (cf. Galateni 5, 22-23). Și “Tatăl vostru cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor ce i-l cer”.

În încheiere, vă invit să ne gândim cu toții la intenția de rugăciune cu care am venit astăzi la biserică. Tot timpul trebuie să avem o astfel de intenție, și la Sfânta Liturghie, și la Rozariu, și la Adorație... (Vă reamintesc că degeaba ne rugăm pentru cel mai performant tip de aspirator robot sau pentru noroc în dragoste, dacă acestea nu sunt considerate de Dumnezeu folositoare pentru sufletele noastre.) Să ne rugăm din toată inima pentru intențiile noastre bune, încrezători precum copii că le vom primi, fiindcă Isus ne promite că “oricine cere primește, cine caută găseşte şi celui care bate, i se va deschide”. Amin!

Leadership creștin

Luca 9, 44-50

Evanghelia ne prezintă astăzi un mare flagel al acestei lumi de care nici măcar ucenicii nu au fost scutiți: dorința de putere. Într-un binecunoscut cântec al celor de la Pasărea Colibri se spune: “Mi-e lehamite de marșuri, de tromboane și plocoane, / De blazoane, de canoane și fasoane, / Fiindcă banul și puterea sunt pericole morale, / Circul vieții ne-a impus salturi mortale. (...) / Ploaia care va veni, le va potopi pe toate, / Să-ncercăm să facem noi un oraș fără păcate”. Și este adevărat că puterea este un mare pericol moral. Totuși puterea – și banul la fel – nu este intrinsec rea. Dumnezeu însuşi se descrie pe sine, lui Avraam, ca fiind Cel Atotputernic. Însă, în timp ce omul abuzează de putere pentru a-i oprima pe cei slabi sau pentru a crea războaie, Dumnezeu se dezbracă de atotputernicie, se face om neputincios și se lasă spânzurat pe cruce...

Dar să vedem și cine sunt cei care fac abuz de putere. Să fie vorba doar de liderii politici ai lumii? De tirani? Ce bine ar fi fost să fie doar ei! Din păcate, cu toții suntem contaminați de acest flagel, cu toţii suntem ahtiați după putere. La şcoală, la serviciu, la volanul maşinii în trafic, în conflictele ideologice, în comunitățile religioase și chiar și în familie, vrem să ne impunem, să fim primii şi astfel intrăm în competiție cu ceilalți. Dar competiția aceasta pentru deținerea puterii e doar o cursă de ogari în care, chiar dacă ieşi învingător, tot ogar rămâi.

Și ce opune Isus aceastei dorințe de stăpânire? Slujirea, o putere pentru ceilalți și nu asupra lor: “Cine este cel mai mic între voi toţi, acela este mai mare” sau – la Marcu 10 și la Matei 20 – “Cine va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru”. Adevărata măreție este, așadar, să te faci tu mai mic decât ceilalți. Iată definiția leadershipului pe care ne-o propune Isus: slujirea! Iar la spălarea picioarelor ucenicilor săi, Domnul ne-a descoperit și instrumentele leadershipului de tip creștin: ligheanul și prosopul.

Am citit recent cum într-o mănăstire cisterciană din Franța, după mulți ani în care condusese comunitatea, abatele a decis că este momentul să-și dea demisia și să lase locul unui alt confrate. Mai mult, pentru a nu-i știrbi autoritatea noului stareț, a părăsit mănăstirea, mergând într-o alta ca simplu călugăr, pentru o perioadă îndelungată. După vârsta de 80 de ani, fostul abate a dorit să se întoarcă în mănăstirea în care își trăise cei mai frumoși ani, încă de la noviciat. Odată întors, i-a cerut starețului din acea vreme să îl lase să se ocupe de serviciul sanitar. Cel care condusese atâta timp mănăstirea voia ca el să fie cel care îngrijește și curăță băile și toaletele fraților și ale vizitatorilor.

Despre slujire, Sfântul Francisc obişnuia să spună: “Fericit este cel care iubeşte şi nu aşteaptă apoi să fie iubit; fericit este cel care slujeşte şi nu aşteaptă apoi să fie slujit”. Iar la ceremonialul promisiunii, atunci când cercetașii sunt întrebați ce avantaje așteaptă în schimbul angajamentului lor – de a-l sluji pe Dumnezeu, Biserica, Patria și Europa –, aceștia răspund ferm: niciunul! Și, într-adevăr, viaţa noastră trebuie să fie o continuă slujire dezinteresată, pentru că fericirea cerească se dobândeşte numai prin abnegație, adică prin dăruirea de sine. Amin!

Credința în timpul furtunii

Luca 8, 22-25

Miercurea trecută am vorbit despre punerea în practică a cuvântului lui Dumnezeu, ca fiind fundamentul credinței: “Oricine aude cuvintele mele şi le face – spune Isus – se aseamănă cu omul care și-a construit casă cu temelia pe stâncă”.  Iar textul scripturistic de astăzi tot despre credință ne vorbește și despre folosirea ei.

Știm că, în cultura vechilor evrei, marea și apele adânci simbolizau sălașul duhurilor potrivnice, iar furtunile ar fi fost haosul creat de aceste duhuri rele. Precum ucenicii, poate că am strigat și noi în mijlocul unor astfel de furtuni prin care am trecut, agățându-ne de ultima speranță: “Doamne, pierim!”. [Să remarcăm totuși că ucenicii au acționat just: în momentele de criză au știut să apeleze la Isus.] Întrebând: “Unde vă este credința?”, Isus nu le reproșa ucenicilor și nici nouă nu ne reproșează absența credinței, ci faptul că nu o folosim. La fel le spunem și noi celor care par că nu se concentrează sau că nu sunt atenți: “Unde vă este capul?”. Dar asta nu înseamnă neapărat că nu mai au capul atașat de trup, nu?

Suntem adesea un talmeș-balmeș, un amalgam de credință și de îndoială, și asta ne impută Isus, că în cele mai dificile momente ale vieții, atunci când ni se pare că Dumnezeu este absent sau că doarme, ne lăsăm dominați de îndoială, de dubii. Iar îndoiala este tot un fel de a nu pune în practică Cuvântul lui Dumnezeu, care ne cere să credem și să ne abandonăm cu totul. La puțin timp după această furtună, în același capitol 8 al lui Luca, atunci când Iair află de moartea fiicei sale, Isus îi cere: “Crede numai şi va fi tămăduită”. Și așa a și fost, Iair a crezut și fetița sa a fost înviată. Iată, deci, care este puterea credinței care este folosită și nu ținută la sertar ca o diplomă de care poate că ne mândrim, dar care în sine ne este inutilă.

Îmi vine în minte o istorioară care a circulat acum câteva săptămâni prin meandrele WhatsApp-ului. Este vorba de o fetiță care călătorea singură cu avionul. S-a urcat ultima în aeronavă. Apoi, cu biletul în mână, și-a găsit locul. Zâmbind, și-a salutat vecinii din rând. Se putea observa că era o fetiță educată și încrezătoare. După ce s-a așezat, a început să citească dintr-o carte. Zborul nu a fost deloc unul plăcut. Trecând printr-o furtună, pasagerii au avut parte de turbulențe severe. Cu toții erau agitați, iar unii erau de-a dreptul panicați. Totuși, fetița răsfoia paginile cărții cu calm. Întrebată de o doamnă care stătea lângă ea cum poate fi atât de calmă, cum de nu îi este frică, fetița i-a răspuns: “Nu mă tem, pentru că cel care pilotează acest avion este tatăl meu”.

Pe parcursul călătoriei noastre prin această viață, vom trece și noi prin astfel de turbulențe sau, precum ucenicii, vom fi loviți de valuri puternice, din toate părțile. Vom simți cum pământul ne va fugi de sub picioare. Nu vom avea niciun punct de sprijin și asta ne va neliniști teribil. În mijlocul acestor crize, e absolut necesar să ne amintim două lucruri: [1] că Isus se află în aceeași barcă cu noi și, mai ales, [2] că pilotul care ne poartă în siguranță în călătoria prin această viață este Dumnezeu însuși, Tatăl nostru ceresc. Amin!