Leadership creștin

Luca 9, 44-50

Evanghelia ne prezintă astăzi un mare flagel al acestei lumi de care nici măcar ucenicii nu au fost scutiți: dorința de putere. Într-un binecunoscut cântec al celor de la Pasărea Colibri se spune: “Mi-e lehamite de marșuri, de tromboane și plocoane, / De blazoane, de canoane și fasoane, / Fiindcă banul și puterea sunt pericole morale, / Circul vieții ne-a impus salturi mortale. (...) / Ploaia care va veni, le va potopi pe toate, / Să-ncercăm să facem noi un oraș fără păcate”. Și este adevărat că puterea este un mare pericol moral. Totuși puterea – și banul la fel – nu este intrinsec rea. Dumnezeu însuşi se descrie pe sine, lui Avraam, ca fiind Cel Atotputernic. Însă, în timp ce omul abuzează de putere pentru a-i oprima pe cei slabi sau pentru a crea războaie, Dumnezeu se dezbracă de atotputernicie, se face om neputincios și se lasă spânzurat pe cruce...

Dar să vedem și cine sunt cei care fac abuz de putere. Să fie vorba doar de liderii politici ai lumii? De tirani? Ce bine ar fi fost să fie doar ei! Din păcate, cu toții suntem contaminați de acest flagel, cu toţii suntem ahtiați după putere. La şcoală, la serviciu, la volanul maşinii în trafic, în conflictele ideologice, în comunitățile religioase și chiar și în familie, vrem să ne impunem, să fim primii şi astfel intrăm în competiție cu ceilalți. Dar competiția aceasta pentru deținerea puterii e doar o cursă de ogari în care, chiar dacă ieşi învingător, tot ogar rămâi.

Și ce opune Isus aceastei dorințe de stăpânire? Slujirea, o putere pentru ceilalți și nu asupra lor: “Cine este cel mai mic între voi toţi, acela este mai mare” sau – la Marcu 10 și la Matei 20 – “Cine va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru”. Adevărata măreție este, așadar, să te faci tu mai mic decât ceilalți. Iată definiția leadershipului pe care ne-o propune Isus: slujirea! Iar la spălarea picioarelor ucenicilor săi, Domnul ne-a descoperit și instrumentele leadershipului de tip creștin: ligheanul și prosopul.

Am citit recent cum într-o mănăstire cisterciană din Franța, după mulți ani în care condusese comunitatea, abatele a decis că este momentul să-și dea demisia și să lase locul unui alt confrate. Mai mult, pentru a nu-i știrbi autoritatea noului stareț, a părăsit mănăstirea, mergând într-o alta ca simplu călugăr, pentru o perioadă îndelungată. După vârsta de 80 de ani, fostul abate a dorit să se întoarcă în mănăstirea în care își trăise cei mai frumoși ani, încă de la noviciat. Odată întors, i-a cerut starețului din acea vreme să îl lase să se ocupe de serviciul sanitar. Cel care condusese atâta timp mănăstirea voia ca el să fie cel care îngrijește și curăță băile și toaletele fraților și ale vizitatorilor.

Despre slujire, Sfântul Francisc obişnuia să spună: “Fericit este cel care iubeşte şi nu aşteaptă apoi să fie iubit; fericit este cel care slujeşte şi nu aşteaptă apoi să fie slujit”. Iar la ceremonialul promisiunii, atunci când cercetașii sunt întrebați ce avantaje așteaptă în schimbul angajamentului lor – de a-l sluji pe Dumnezeu, Biserica, Patria și Europa –, aceștia răspund ferm: niciunul! Și, într-adevăr, viaţa noastră trebuie să fie o continuă slujire dezinteresată, pentru că fericirea cerească se dobândeşte numai prin abnegație, adică prin dăruirea de sine. Amin!