Credința în timpul furtunii

Luca 8, 22-25

Miercurea trecută am vorbit despre punerea în practică a cuvântului lui Dumnezeu, ca fiind fundamentul credinței: “Oricine aude cuvintele mele şi le face – spune Isus – se aseamănă cu omul care și-a construit casă cu temelia pe stâncă”.  Iar textul scripturistic de astăzi tot despre credință ne vorbește și despre folosirea ei.

Știm că, în cultura vechilor evrei, marea și apele adânci simbolizau sălașul duhurilor potrivnice, iar furtunile ar fi fost haosul creat de aceste duhuri rele. Precum ucenicii, poate că am strigat și noi în mijlocul unor astfel de furtuni prin care am trecut, agățându-ne de ultima speranță: “Doamne, pierim!”. [Să remarcăm totuși că ucenicii au acționat just: în momentele de criză au știut să apeleze la Isus.] Întrebând: “Unde vă este credința?”, Isus nu le reproșa ucenicilor și nici nouă nu ne reproșează absența credinței, ci faptul că nu o folosim. La fel le spunem și noi celor care par că nu se concentrează sau că nu sunt atenți: “Unde vă este capul?”. Dar asta nu înseamnă neapărat că nu mai au capul atașat de trup, nu?

Suntem adesea un talmeș-balmeș, un amalgam de credință și de îndoială, și asta ne impută Isus, că în cele mai dificile momente ale vieții, atunci când ni se pare că Dumnezeu este absent sau că doarme, ne lăsăm dominați de îndoială, de dubii. Iar îndoiala este tot un fel de a nu pune în practică Cuvântul lui Dumnezeu, care ne cere să credem și să ne abandonăm cu totul. La puțin timp după această furtună, în același capitol 8 al lui Luca, atunci când Iair află de moartea fiicei sale, Isus îi cere: “Crede numai şi va fi tămăduită”. Și așa a și fost, Iair a crezut și fetița sa a fost înviată. Iată, deci, care este puterea credinței care este folosită și nu ținută la sertar ca o diplomă de care poate că ne mândrim, dar care în sine ne este inutilă.

Îmi vine în minte o istorioară care a circulat acum câteva săptămâni prin meandrele WhatsApp-ului. Este vorba de o fetiță care călătorea singură cu avionul. S-a urcat ultima în aeronavă. Apoi, cu biletul în mână, și-a găsit locul. Zâmbind, și-a salutat vecinii din rând. Se putea observa că era o fetiță educată și încrezătoare. După ce s-a așezat, a început să citească dintr-o carte. Zborul nu a fost deloc unul plăcut. Trecând printr-o furtună, pasagerii au avut parte de turbulențe severe. Cu toții erau agitați, iar unii erau de-a dreptul panicați. Totuși, fetița răsfoia paginile cărții cu calm. Întrebată de o doamnă care stătea lângă ea cum poate fi atât de calmă, cum de nu îi este frică, fetița i-a răspuns: “Nu mă tem, pentru că cel care pilotează acest avion este tatăl meu”.

Pe parcursul călătoriei noastre prin această viață, vom trece și noi prin astfel de turbulențe sau, precum ucenicii, vom fi loviți de valuri puternice, din toate părțile. Vom simți cum pământul ne va fugi de sub picioare. Nu vom avea niciun punct de sprijin și asta ne va neliniști teribil. În mijlocul acestor crize, e absolut necesar să ne amintim două lucruri: [1] că Isus se află în aceeași barcă cu noi și, mai ales, [2] că pilotul care ne poartă în siguranță în călătoria prin această viață este Dumnezeu însuși, Tatăl nostru ceresc. Amin!