Vacanţa de Paşte

Am considerat a fi oportun ca, înaintea sfintei săptămâni a Mântuitoarelor Patimi, să răspund întrebării: cum trăia seminaristul Ostropel această săptămână, premergătoare Paştilor? Un prim şi precipitat răspuns ar fi, cu bucurie, că doar eram în vacanţă şi - ca mai toţi seminariştii - mă bucuram şi de o ţârică de popularitate sătească. Oricum, acţiunile mele erau strâns legate şi de tradiţii ale osicenilor precum: cine reuşeşte să fure flori în noaptea de Paşte, va putea fura tot anul, fără teama că va fi prins! Realizaţi şi domniile voastre de ce toate gospodinele care îşi primeniseră grădiniţa de flori din faţa casei stăteau cu frica în sân, întreaga noapte de Înviere. În prima zi a săptămânii, dis de dimineaţă, precum mironosiţele odinioară, ţaţele osicence se întâlneau la poartă, însă, nu ca să vestească Învierea, ci ca să-şi estimeze pierderile suferite: „Ai, ce zâsăşi, fa? Ţî le rupsără pă toate? Nu, ăi!? Mie îmi luară o duzină dă lalele şi-mi jucară pă narcise, fir-ar mama lor a dracu! Păi nu pune fi-miu mâna pă iei? Nu-mi lăsară şi mie barem câteva, să am şi io ce să duc la pomană, mâine.” „Lasă-i fă, Lino, că aşa e obiceiu, dân moşi-strămoşi! Hai, că ţ-oi da io câteva lalele, că-mi adusă băiatu’ dă dimineaţă, cine ştie pă unde le-o fi găsit!”…

Printre cele mai aşteptate după-amiezi erau, desigur, cele de joi şi de vineri din săptămâna patimilor. Sub pretextul că mergem la denii, zeci de tineri ne întâlneam în curtea bisericii de lângă târg. Bătrânele evlavioase, care veneau la biserică mai ales să realizeze buletinul comunal de ştiri, văzându-ne cum ne zbenguiam pe lângă nepoatele lor venite la ţară, ne apostrofau cu blândeţe: „Da ce vă veni maică, ce aveţi? Ce e aici, biserică sau căţălărie?”. Bineînţeles că fiind ocupaţi să le furăm fetelor aflate la perioada zburătorului câte o îmbrăţişare - adesea mult prea uşor -, nu reuşeam să le replicăm babelor decât: „Ia vezi-ţi muică de treabă, ce te bagi, ce-ţi prinzi mintea cu noi, nu vezi că suntem copii?”. Dar nici mămăiţele nu se lăsau, intrau între noi şi le prindeau pe nepoate de braţ, ca să le bage cu japca în biserică. Însă, drăcoasele de nepoate, emancipate la Caracal sau mai ştiu eu în ce urbe ale Romanaţiului, nu intrau în biserică până nu ne suceau minţile - prea crude, prea de la ţară - cu ocheade sau bezele.

Nouă, cârlanilor, nu ne rămânea altceva de făcut, decât să inspectăm teritoriul din jurul bisericii. Trebuia să identificăm prada ce urma să fie sustrasă în noaptea Învierii, că deh, ne doream şi noi să ne meargă bine la furat tot anul. An de an, lăsam în urmă aceleaşi pagube: uşile de la WC-ul – fără water - şcolii de peste gard şi ridichile domnului diriginte Piţigoi din grădina în care făceam practica agricolă. Ăăă, să mă justific: uşile closetului erau tocmai bune de aprins focul din curtea bisericii, foc ce ardea toată noaptea Paştelui şi care, datorită cauciucurilor de tractor ce-l înteţeau, afuma pereţii şi pictura exterioară a locaşului; iar ridichile erau numai bune de îngurgitat cu ouăle roşii, ciocnite prematur, în aceeaşi noapte.

Însă, cu adevărat cea mai aşteptată noapte era, desigur, cea a Învierii! Încă de la înserat, bătrânelele şi văduvele satului nu prea mai ieşeau din biserică să ne mai tulbure, deoarece trebuiau să „păzească Paştile”, aşadar, aveam o grijă în minus. Imediat ce se înnopta, tinerii satului se împărţeau în două: jumătate veneau la biserică, dar nu să se roage, ci să stea în jurul focului cu flacoanele de ţuică în mână, depănând vrute şi nevrute; iar cealaltă jumătate mergea către discoteca sătească. Eu, an de an, eram indecis. Aşa că, până la ora 00.00 - când începea Slujba Învierii în faţa bisericii - făceam naveta între cele două. Iar când spun două, nu mă refer doar la locaţii. Pe când mă întorceam de la discotecă, tovarăşii lăsaţi în curtea bisericii mă luau în primire: „Hai, bă, Victore, nu mai dai şi tu 2-3 sticle de vin pe geam?” - a se înţelege: geamul Altarului! Şi pentru că nu îmi doream să mă ciochească celei lăsate cu văduvele în biserică să păzească lumânările spiralate, în formă de coşuleţ, din ceară de albine, eram băiat de comitet şi le dădeam.

Aproape de miezul nopţii ajungea şi părintele. De aici, îmi luam rolul de băieţaş de Altar în serios. Mă rog, cât puteam de în serios, deoarece adesea o comiteam: ba vărsam praful de cărbuni din cădelniţă pe covoare, ba adormeam pe scaun în timpul slujbelor, ba eram prea distras de gălăgia din jurul focului din curte şi uitam când să ies cu lumânarea înaintea preotului, ba să-i ascund sau să-i pun apă în sticla cu tărie a ţârcovnicului care mai apela la ea atunci când nu se simţea în voce etc. După toate acestea, spre dimineaţă, intram într-o stare de letargie din care, pe la ora 5:00 AM, când slujba era deja terminată, mă trezeau lăieţii cu al lor: „Cristos a cocârlos!!”. „Mandravela Mangalos!” - le răspundea ţârcovnicul, apoi, ca să le câştige bunăvoinţa, continua: „Sou keres, mo?”. „Venirăm să ne dai Paşti şi să ne ciocnim un ou, mo!”…

Şi după toată ţigănia aceasta, ajungeam acasă, frânt de oboseală, pe la şapte dimineaţa. Dar nu puteam dormi, deoarece în două-trei ore ne strângeam să mergem la pădure, să ardem un grătar şi, bineînţeles, să ne întâlnim cu cuceririle din noaptea de Paşte. Şi tot aşa vreo trei zile, până când, mulţumit de propria activitate pastorală din vacanţă, mergeam la părintele să-mi semneze biletul de voie primit de la seminar. Uneori mă mai mustra că nu trecusem toată Săptămâna Luminată pe la biserică, alteori…, alteori nu-şi mai prindea mintea cu mine. Şi aşa, în duminica Tomii, îmi revizuiam amintirile căpătate în vacanţă, ca mai apoi să mă pot făli cu ele în faţa colegilor, pe tren, la întoarcerea în seminar.

Cimentarea limbilor clasice

După ce am vizionat Poziţia copilului, mi-au rămas în minte, îndeosebi, două chestii: bocetele din final ale celor două mame pentru proprii copii – asta în primul rând - şi… Cornelia, o blondă artificial, care e în stare să se folosească chiar şi de mijloace mai puţin ortodoxe - a nu se înţelege că mai mult catolice - pentru a-şi salva progenitura din situaţii aparent imposibile. Cornelia, aşa o voi numi şi eu pe doamna despre care vă voi povesti, era mama unui bun prieten şi coleg din seminar, Mânzat, dar pe care noi îl alintam Viţi. Iată despre ce e vorba!

Limbile clasice erau problema principală a cel puţin 75% dintre seminarişti. De ce? Păi, după ce că erau predate de dirig, da, da, de însuşi Moş Titircă Inimă Rea, ca să fii promovat, trebuia să obţii media anuală minim şase! Iar Viţi avea, pe primul semestru, la latină patru şi la greacă trei. Vă închipuiţi în ce situaţie imposibilă se afla: în cel de-al doilea semestru îi trebuiau medii de opt şi nouă. Nici nu vă îmaginaţi câte stihii trebuiau invocate pentru un nouă la greacă! Problema nu e că nu-l ducea capul, dar pe atunci, aveam lucruri mult mai importante de făcut, decât toceala articolelor masculin, feminin sau neutru (transliterate): o tou to ton, i tis ti tin, to tou to to etc. O altă problemă pe care o aveam era caietul de greacă - probabil, păstrat din liceu - al lui Titircă. Ce credeaţi părinte diriginte, că nu ştiam de el? Din respectivul caiet, la lucrările de control, primeam textele pentru analiza sintactico-morfologică. Problema acestui caiet era că avea analiza deja făcută şi-l ajuta pe dirig să ne controleze lucrările la sânge. Fără el, ne îndoiam şi atunci, dar şi acum, că ar fi reuşit!

Viţi însă mai avea ca bonus încă o problemă: într-una din orele de curs, Titircă îl prinsese desenând - e drept, cu talentul autorilor anonimi care realizaseră imaginile rupestre din Altamira - nuduri de amazoane, la sfârşitul vocabularului de clasice! Aceste opere artistice i-au fost fatale lui Mânzat. „Cu propte de la Roma să vii şi nu te trec!” - urla Titircă din toţi rărunchii, cu barba-i albă şi pomeţii mai roşii decât cei ai lui Santa Claus. Şi apoi celebra expresie: „Să nu-mi mai zici mie părinte Titircă, dacă te-oi trece!”. Credeţi-mă, era o situaţie imposibilă… Auzi tu, nouă la greacă! Imposibilă, până când, într-o zi puţin mohorâtă de primăvară, aşa cum sunt şi zilele acestea, Viţi ridica tonul la telefon ca maică-sa, Cornelia, să vină cu autocamionul plin cu saci de ciment şi alte materiale de construcţii în curtea seminarului: „Nu mă interesează, la 11.00 să fiţi aici!”.

La 11.00 ar fi trebuit să înceapă ora de greacă veche, însă de data aceasta, roşu-n fălci şi agitat, Titircă ne propunea să ne dăm sacourile jos şi să-l ajutăm să descarce materiale dintr-o remorcă, ceva „donaţie pentru parohia” dânsului de la Valea Gurii. Viţi o convinsese pe Cornelia să nu-i ducă materialele la Valea Gurii, ci în incinta seminarului, folosind scuza că şoferul, venit din alt judeţ, se grăbea. Probabil că acesta era unul dintre motivele pentru care îl apreciam pe Mânzat: când o comitea, nu trăgea perdeaua. Este de reţinut şi faptul că în timp ce noi descărcam remorca, Viţi, îmbrăcat în celebrul sacou negru, tip tunică, şi stând cu mâinile încrucişate pe piept, mormăia suficient de tare cât să-l auzim: „Pe cine laşi mă, tu, corigent? ‘Tuţi gura mă-tii!”.

Ultimul act al acestei întâmplări s-a petrecut la Pizza Americanu’, acolo unde Cornelia ne-a cinstit cu o gustare şi cu câte-o ţigaretă. Eram eu, Buză şi Viţi. Părinteşte, doamna ne-a dojenit: „Ce dracu faceţi mă, că de voi trei se ia toată lumea!?… Buză, mi-a zis dirigu’ că te exmatriculează, de ce nu vă potoliţi? Mai gândiţi-vă şi la părinţi…, că nu ştiu cât vom mai putea şi noi să vă tot scoatem din căcat. Uitaţi-vă la voi cât sunteţi de mari!… Hai, mai luaţi câte o ţigară şi să vă potoliţi, ne-am înţeles?”.

Desigur, pot scrie şi despre cele bune, dar dacă tot v-am obişnuit cu celelalte…

Mulţi dintre cititorii confesiunilor îmi reproşează faptul că nu sunt obiectiv (dar cum aş putea fi!?) şi că nu scriu şi despre aspectele pozitive ale perioadei petrecute în seminarul vâlcean, neînţelegând, cel mai probabil, caracterul beletristic al scrierilor respective. Vă promit, preaiubiţilor, că în momentul în care îmi voi aşterne pe desktop propria-mi biografie, voi ţine cont şi de doleanţele voastre. Până atunci însă vă voi propune personajele care mi-au rămas în memorie ca fiind mai… delicioase, să spunem. În cele ce urmează, voi profita de ocazie şi vă voi da şi câteva exemple.

Daca dvs. aţi fi cei care să îmi comandaţi confesiunile, despre cine aţi prefera să scriu? Despre exigentul profesor de limba română şi despre metodele sale neobişnuite, dar extrem de eficiente, prin care ne forţa să citim din scoarţă în scoarţă romane sau să învăţăm zeci de poeme la fiecare autor - şi domnul Mustăţea chiar e un personaj, credeţi-mă! - sau despre Spiru, duhovnicul seminarului, cel care destindea orele de Liturgică poreclindu-ne în funcţie de păcate mărturisite sub patrafirul sfinţiei sale? Despre părintele profesor …Escu - cel care la cursurile de Noul Testament ne demonstra că oricât de nepregătiţi am fi fost, puteam lua minim nota şapte dacă făceam eforturi să ne amintim evangheliile de peste an - sau despre Titircă Inimă Rea, cel care te putea trece la limbile clasice în schimbul unei „donaţii pentru parohie” şi a acceptării unei corecţii fizice în timpul căreia îţi amintea că bătaia e ruptă din Rai?

Şi ce v-ar bucura sufletele mai mult, să citiţi despre o prea domoală profesoară de sociologie care ne scotea din sărite prin calmul pe care şi-l păstra chiar şi atunci când îi luam catalogul cu forţa, pentru a ne motiva absenţe, sau despre vulcanicul părinte director care, cu cinci minute înainte de a se anunţa pauza, intra în clasă pentru a ne da o teză fulger? În urma acestor teze nu-ţi mai aminteai decât capacul la ureche pe care ţi-l primeai atunci când încercai totuşi să impresionezi terminându-ţi versetul, deşi îl auzisei pe Taica răcnind din toţi rărunchii: „Gata, pixurile jos!”. Despre eruditul preot profesor de Istorie a Bisericii ce roşea mai ceva decât o candidă domniţă invitată pentru prima oară la dans, atunci când trebuia să-i dea nepotului de vlădică un punct în plus pentru a nu-i strica media, sau despre părintele Arhierâciu, ignorantul profesor de Vechiul Testament şi despre glumele lui dezgustătoare referitoare la Onan şi Maleahi?

Şi pentru a mai diversifica puţin tematica, despre ce aţi vrea să vă mai informez, despre plictisitoarele şi interminabilele seri petrecute la pavecerniţele din catedrala urbei în Postul Mare sau despre nopţile prea scurte în care internatul seminarului le găzduia pe junioarele handbalistele venite din toată ţara pentru a participa la concursurile naţionale ţinute în sala celor - de pie memorie - de la Oltchim? Despre cei mai pioşi dintre seminarişti, cei care-şi înmiresmau dormitoarele cu smirnă şi pe care îi luam în zeflemea, sau despre ceilalţi, cei mai mulţi, care afumam Saga de nu mai vedeai gaura de la colţul lung al mesei de biliard? Dar până când domniile voastre vă veţi hotărî ce să citiţi, eu deja am în minte ce să scriu la următoarea postare. Aşadeci, citând un clasic al serilor mai vechi de miercuri, un praz verde şi la bună revedere! Aaa, şi urmăriţi confesiunile STV în continuare!

Menstruaţia, stare de curăţire sau de necurăţie?

Deunăzi, am stat la taifas cu o venerabilă coană preoteasă, iar printre temele discuţiei, inevitabil, s-a aflat şi vrednicia sau nevrednicia femeii de a intra în biserică în perioada menstruaţiei. Spunea domnia sa că toată viaţa s-a ferit de acest - presupus de dânsa - grav păcat şi că încă multe altele nu le poate face femeia în perioada despre care discutam. Astfel, în perioada menstruaţiei femeia musai ar trebui să evite gesturi precum: să se apropie de sfintele taine, să ia lumină sau să vopsească ouăle de Paşte, să aprindă lumânări şi candele sau să intre în biserică…, nici măcar în pridvor! De ce această corvoadă? Păi, mi-a răspuns dânsa, pentru că femeia e mai păcătoasă decât bărbatul! Şi, mă rog, de ce să fie? Că are trei coaste de drac în ea, a venit prompt răspunsul!

Realizaţi, domniile voastre, că argumentele mele nu au putut sta în picioare şi, în consecinţă, nici nu am înduplecat-o pe coana preoteasă să renunţe la aceste convingeri. Mă gândeam, zâmbind în sinea mea, că de-ar fi auzit-o feministele, cu siguranţă ar fi mazilit-o. Geaba am încercat să-i spun că demnitatea femeii este egală cu cea a bărbatului, că Sfânta Fecioară este modelul uman suprem de sfinţenie, că Dumnezeu iubeşte deopotrivă femeia şi bărbatul sau, pe de altă parte, că mijloacele pe care femeia le are la dispoziţie şi pe care le foloseste în perioada cu pricina sunt altele decât în antichitate şi, aşadar, că nu mai există riscul ca vreo picătură de sânge să fie vărsată în biserică etc., etc., etc. „Nu Victore, mamă, să nu cumva să le primeşti în biserică pe femei când sunt la ciclu, că mare păcat îţi iei pe tine!”, a conchis dânsa.

Măi să fie! Ia, să aprofundăm tema! Cercetând, am constatat că părerile sunt împărţite. Astfel, există păreri care interzic ferm femeii aflate în perioada menstruaţiei să între în biserici; apoi există şi păreri moderate care îi permit femeii „necurate” să intre în biserici, dar cu condiţia să nu se apropie de sfintele taine; şi mai există şi păreri considerate de factură occidentală care nu ţin cont de perioada în care femeile se află, ele putând să intre şi să se apropie de sacramentele Bisericii, oricând. Acestea din urmă se bazează pe principiul că dacă nici măcar necurăţia sufletească nu poate sta drept fundament al interdicţiei de a intra în biserică, cea trupească nici atât!

În favoarea primelor păreri stau fel de fel de teologumene - ridicate la rangul de dogme - ale unor scriitori bisericeşti din antichitatea Bisericii, precum Sfântul Dionisie Alexandrinul sau Sfântul Ioan Postitorul, dar şi câteva citate veterotestamentare din Levitic, precum: „De va avea femeia curgere de sânge, care curge din trupul său, trebuie să stea şapte zile pentru curăţirea sa. Tot cel ce se va atinge de ea, necurat va fi până seara” (XV, 19). Ca o paranteză, tot în Levitic, în capitolul al XI-lea, există o listă a animelelor considerate necurate de legea mozaică: iepurele, porcul, vulturul, cioara, struţul, cucuveaua, lebăda, etc. Însă Faptele Apostolilor, prin vedenia Sfântului Petru din capitolul al X-lea, abrogă această listă din Levitic: „A văzut cerul deschis şi coborându-se ceva ca o faţă mare de panză, legată în patru colţuri, lăsându-se pe pământ. În ea erau toate dobitoacele cu patru picioare şi târâtoarele pământului şi păsările cerului. Şi glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă! Iar Petru a zis: Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mancat nimic spurcat şi necurat. Şi iaraşi, a doua oara, a fost glas către el: Cele ce Dumnezeu a curăţit, tu să nu le numeşti spurcate!”. Dacă tot nu aţi înţeles prin această paranteză că jugul legii veterotestamentare a fost abrogat de creştinism, deci de legea cea nouă, poate că vă veţi lămuri ascultându-i cuvintele Sfântului Pavel: „Legea (veche!) ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză” (Galateni III, 24-25)!!

Dar argumentul final în favoarea intrării femeilor „necurate” în biserică l-am păstrat pentru sfârşit. Aşadar, a fost creată femeia, încă de la început, cu toate procesele sale fiziologice, deci inclusiv cu menstruaţia? Păi, da, devreme ce nicăieri în Scriptură menstruaţia nu este considerată a fi o consecinţă a păcatului. Aşadar, omul - femeie şi bărbat - a fost făcut de Creator cu toate procesele sale fiziologice pe care le cunoaştem şi din care enumăr: respiraţia, somnul, râsul, strănutul, menstruaţia, ritmul cardiac etc. Şi atunci, dacă aşa este, ar putea Dumnezeu să creeze ceva rău sau necurat!?!

„Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi erau foarte bune…” (Geneză I, 31)

Crearea Evei, William Blake

Transfer MarKet

Din categoria: nu cunosc, n-am văzut şi n-am auzit nimic, dar absolut nimic, totul e doar fructul imaginaţiei mele suferinde, în cele ce urmează, voi încerca să îmi amintesc, mai pardon, imaginez, câte ceva despre bursa transferurilor din Seminarul Teologic al Râmnicului. Sume de transfer, părinţi impresari ai propriilor progenituri, beneficiari ai transferurilor etc., etc. Deja sunteţi curioşi, nu? Păi să vedem!

Pentru început, e bine să cunoaşteţi faptul că o clasă de seminar începea cu 25 de elevi. Aşa am început şi noi, în 1997. De terminat, în 2002, am terminat ceva mai mulţi, 35. Între timp, pe parcursul celor cinci ani, un coleg a fost arestat pentru complicitate la viol, iar alţi doi-trei au fost exmatriculaţi pentru că, să spunem, nu s-au adaptat vieţii ascetice din seminar. Calcul simplu: 25 (admişi) - 3 (pierduţi pe drum) = 22. Apoi: 35 (absolvenţi prezenţi la banchetul de la Silva) – 22 (admişi rămaşi până la capăt) = 13 (transferaţi)!! Acum, să stabilim şi ce se întâmpla cu suma transferului. Ea nu era plătită de club - să-i spunem acestuia STV - cum v-aţi aştepta, ci dimpotrivă: jucătorul plătea ca să fie primit la antrenamente! Exact cum se întâmplă la centrele de juniori din Românika. Înmulţim 13 cu media sumelor de transfer vehiculate şi vom obţine o sumă neimpozabilă şi fără număr. Ba, vă minţâi, corect era sa spun: cu număr mare de zerouri în coadă. Iar aceasta era sumă făcută doar de promoţia 2002 a părintelui Titircă Inimă Rea!

Vă dădu omu’ o mână, iar acum, sunt convins că vreţi să ştiţi şi care erau sumele vehiculate. Bine, fie! Însă, trebuie să ştiţi că transferul între cluburi teologice era mai facil şi mai eftin decât cel de la un club laic - precum Liceul Agricol Craiova ori Liceul Mecanic 2 Vâlcea - la altul teologic…

Gata, mi-am amintit de-o discuţie! Din când în când, fetelor din Pedagogic le era permis să-i invite pe seminarişti la câte o serată. După o astfel de întâlnire, prin clasa a XI-a, un proaspăt transferat coleg – Tăuraş - tot stăruia să continuăm întâlnirea cu fetele la disco. Eu, deja veteran în descurcatul iţelor clubului STV, încercam să-l conving că am fost învoiţi să mergem la serată, cu condiţia ca la ora 23.00 să fim înapoiaţi în cămin. Mai mult, Spiru - despre care v-am mai vorbit, parcă - urma să facă prezenţa. Într-un exces de orgoliu,  Tăuraş s-a confesat în mod public: „Da ce băh, Ostro, tu crezi că banii mei nu circulă? Păi, ce, i-a dat mama lu’ Taica - preşedintele clubului - 200 de milioane (lei vechi) ca să mă transfere de la Caransebeş şi io să stau să-mi fie teamă de un amărât de popă spiritual?”.

Nu vă grăbiţi să înmulţiţi 200 de milioane cu 13. Tăuraş fusese transferat tot dintr-un club teologic, deci vom considera, în cazul domniei sale, o sumă modestă de transfer. Vă spuneam că sumele mai mari erau plătite pentru transferurile de la cluburi laice. Iar cele care depăşeau 9 cifre (repet, lei vechi), erau cele care asigurau transferul de la penitenciar direct la seminar! Da, da, exact aşa cum aţi citit! În clasa a XIII-a, la începutul ultimului semestru, i-am primit cu multă căldură frăţească pe ultimii transferaţi: Todorică şi Fănică. Când ne-au povestit că veneau după câteva luni petrecute pe la un penitenciar din Teleorman, ne-au lăsat ca la stomatolog. Fuseseră arestaţi - cel puţin cu asta se mândreau ei - pentru furt calificat din autoturisme, în Craiova, pe când jucau la clubul teologic STC de lângă localitate! E de prisos să amintesc şi faptul că anii terminali de liceu nu aveau perioadă de mercato şi, deci, transferurile acestora nu trebuiau să fie permise.

Acum vă invit să puneţi mâna pe un creion şi să socotiţi; dar vă spun încă de pe acum: dă cu virgulă!

Postul cu fapta

În timpul facultăţii, unul dintre profesori – părintele Horică –, ori de câte ori îl salutam cu: „Lăudat să fie Isus!”, ne exaspera răspunzându-ne pe un ton uşor ridicat: „Cu fapta, cu fapta, nu numai cu vorba!”. Parafrazând-ul pe părintele, mă gândeam ce-ar însemna să postim cu fapta, nu numai cu gura? Prin gură, a se înţelege, desigur, postul alimentar. Nu voi mai relua, deci, decretul Bisericii despre postul şi ajunul alimentar – curioşii îl pot găsi aici - în schimb, voi încerca sa găsesc câteva exemple concrete ale postului cu fapta. Iar dacă veţi dori să completaţi lista de mai jos, preaiubiţilor, sunteţi invitaţii mei!

Pentru început, voi repeta ceea ce deja ştiţi cu toţii: postul înseamnă transformarea renunţărilor noastre în gesturi de caritate. Aşadar, dacă în timpul postului - prin renunţarea la carne în favoarea cartofilor, spre exemplu - am economisit câteva zeci sau sute de lei, este recomandat ca aceşti bani să nu fie puşi la saltea pentru a-i folosi în concediul estival, ci să fie investiţi în fapte ale milei trupeşti, conform dorinţei Mântuitorului: „Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (Matei XXV, 35-36).

Bine, bine - îmi veţi spune - dar noi abia reuşim să ne cumpărăm cartofii şi fasolica cele de toate zilele, că în cratiţele noastre postul ţine tot anul! De unde deci să mai punem vreun bănuţ deoparte? Auzi la el, concediu estival!… Am prevăzut acest gen de scuză, aşa că în cele ce urmează voi încerca să exemplific ce înseamnă postul cu fapta, cel care nu costă nici un leu.

Câte ore petreceţi zilnic în faţa calculatorului? Cele pentru serviciu sunt excluse, bineînţeles. Trei, patru, cinci? Şi nu aţi vrea să mai tăiaţi din ele? Spre exemplu, tinerilor din parohie le recomand ca în post să nu zăbovească mai mult de o oră pe zi în faţa tabletei pentru a-şi verifica mesajele deosebit de importante - sunt convins -, iar în restul timpului să citească… un capitol din scriptură sau o pagină din catehism! Sau chiar să-şi viziteze bunicii bolnavi, deoarece Facebook-ul are capacitatea de a stoca preţioasele informaţii timp îndelungat… Şi să nu îmi spuneţi că cititul bibliei sau vizita făcută vecinilor suferinzi vă costă prea mult!

Dar vreo telenovelă preferată aveţi? Cine, noi? Păi, Magnificul Suleyman nu e chiar telenovelă, deci, nu, Doamne fereşte, apără şi păzeşte! Bine atunci, dar vreo emisiune TV? Ceva cu şi despre corupţia politicienilor?… Păi, atunci nu vă costă absolut nimic să renunţaţi la ea până la Paşti. Iar eu vă garantez că dânşii, aleşii noştri scumpi, îşi vor vedea de… treabă şi fără să îi mai urmărim. Şi uite aşa, aţi mai câştigat încă o oră în care puteţi studia religia iubirii, creştinismul, sau chiar puteţi aprofunda acest studiu cu ajutorul rugăciunii. Că, vorba aia, dacă tot nu avem un leu pentru cerşetorul de la uşa magazinului, nu ne opreşte nimeni să îi dăruim cinci-zece minute de rugăciune făcută cu fervoare, nu?

Dar un sfat bun, cât costă? Dar aplanarea unui conflict apărut la muncă sau chiar pe stradă? Dar zâmbetul oferit celor din jur, în locul feţei acre de ascet al Păresimilor? Dar să nu înghiţim nici o bucătură de mâncare de post până când nu rostim o rugăciune de mulţumire? Dar să mergem duminica la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, cât ne costă? Dar să înlocuim bârfele cotidiene despre persoanele antipatice din viaţa noastră cu rugăciuni pentru aceleaşi persoane? Dar reluarea legăturilor cu persoanele pe care le-am marginalizat din cauză că nu sunt pe acelaşi calapod cu noi, cât să ne coste, câteva minute naţionale incluse în abonament? Sau conversaţia cu Dumnezeu, în mod repetat, în fiecare zi a postului, că tot dispunem de abonament cu minute nelimitate către Cer?

Cât să ne coste acestea toate şi multe altele?… Absolut nimic, în afară de bunăvoinţă! Haideţi să ne propunem ca în acest post să nu treacă nici măcar o zi fără să facem o fapta bună! Iar înaintea Sfintei Sărbători a Învierii, atunci când vom fi întrebaţi de duhovnic daca am postit, noi să răspundem că da, am postit, dar nu numai cu gura, ci şi cu fapta!

Cuvioşi colegi

Printre odraslele de popi, de protopopi, de directori de companii de stat, de bişniţari, de cămătari, de ţărani neaoşi sau parveniţi, seminarul îi mai primea cu braţele deschise şi pe cuvioşii fraţi sau cuvioasele vieţuitoare ale mănăstirilor ce compun preţioasa salbă a turismului ecleziastic vâlcean. Iar privilegiaţii acestei categorii erau îndeosebi monahii de la Cozia şi monahiile de la Bistriţa. Aceştia constituiau o categorie aparte deoarece puteau să se înscrie la seminar fără vreun examen dat în prealabil. Desigur, nici pretenţiile profesorilor nu erau prea mari când venea vorba de cuvioşi şi cuvioase. Pentru obţinerea notelor de trecere, era suficient ca aceştia să miroase strident a mir şi să salute mieros cu consfinţitul: „Doamne-ajută, Doamne-ajută!”.

Când venea vorba de socializarea cu oamenii în negru, cei mai stângaci în exprimare eram noi, seminariştii laici, deoarece în faţa neprihănirii acestora nu prea ne găseam cu uşurinţă cuvintele. Am încercat să ne apropiem de ei spunându-le chiar şi bancul cu călugărul bătut bine de patru beţivani care, după ce l-au culcat la pământ, au plecat spunându-i peste umăr: „Ţi-am zis, băi, ninja, că în realitate nu e ca în filme?”, dar tot degeaba; între noi şi ei a existat mai tot timpul o barieră de netrecut! Şi cu toate acestea, fratele Daniil, cel cu care ne mai întâlneam uneori în discoteci - unde venea îmbrăcat în civil şi îşi elibera pleata din codiţă -, la un pahar de bloody, ne mai făcea câte o destăinuire despre tagma călugărească.

Astfel am aflat că mai toţi proveneau din familii sărace sau destrămate sau violente, că nu apucau să îşi termine liceul şi că trebuiau să muncească pentru a aduce bani în casă şi că iniţial îşi găseau liniştea în vreo aşezare monahală pe lângă care se pripăşeau. Spun că iniţial îşi găseau liniştea, deoarece, după ce se obişniau cu ea, îşi doreau mai mult: respectul de care nu avuseseră parte până să îmbrace rasa călugărească, un post căt mai bun în obştea mănăstirii, banii din donaţiile făcute aşezământului, discipoli cât mai înstăriţi şi cât mai uşor de manipulat etc. Acestora toate, fraţii de la Cozia care ştiau cum să îi facă pe plac lui Rasputin - exarhul mănăstirilor din arhieparhie - le mai adăugau o fantasmă, aceea de a fi preoţi de mir, căsătoriţi! Lucru care devenea posibil atunci când se invoca o criză de vocaţie a fecioriei. De aici şi bătălia fraţilor din mănăstire pe locurile de la seminar; deoarece ca să poţi fi popă de mir, pe lângă relaţia lăuntrică avută cu superiorii, mai aveai nevoie şi de ceva patalama.

Cuvioasele măicuţe de la Bistriţa, în schimb, nu puteau avea asemenea porniri utopice şi astfel se vedeau nevoite să se mulţumească numai cu domicilierea în apartamentul din proximitatea seminarului, convenindu-le de minune ieşirea de sub regulile aspre şi demodate ale mănăstirii, chair şi numai pe perioada studiilor. Şi ar mai fi încă ceva de menţionat despre cuvioasele surori: dacă tot trebuia să facă naveta între mănăstire şi oraş, măicuţele de la Bistriţa îşi trăseseră un gipan negru – din donaţii, bineînţeles - de te treceau emoţiile când le vedeai călărindu-l.

Şi nu pot încheia scrierea despre cuvioşii din seminar, fără a vă povesti cum am trecut peste bariera care ne separa pe noi, ticăloşii seminarişti laici, de cuvioasele lor bărbi mirositoare de mir. Într-unul din week-end-uri, pe înserat, în timp ce ne plimbam prietenele pe Ostrov – o insulă-parc care adăposteşte un schit cu acelaşi nume, pe Olt, în dreptul Călimăneştiului – atenţia ne-a fost atrasă de Opelul hatchback al Mănăstirii Cozia care se apropia de noi. Stânjeniţi de faptul că ne aflam în braţele fetelor, încercam să luăm o poziţie cât mai evlavioasă, cu atât mai mult că eram rezemaţi de zidurile schitului. Îl recunoscusem pe fratele Lavrentie, unul dintre cuvioşii înscrişi la seminar, şi eram uimiţi de faptul că îl vedeam pentru prima dată îmbrăcat în ţoale marfă de mirean. Ca să nu mai spun ca aşa gelat, cu ochişorii lui albaştrii ca seninul şi fără potcap, mai că îţi venea să crezi că îl ai în faţă pe Brad Pitt în „Seven Years in Tibet”! Rămaşi fără cuvinte în faţa splendorii creaţiei demiurge, am apucat doar să îngânăm: „Doamne ajută, frate Lavrentie, ce faci pe-aici?”. Răspunsul cuvioşeniei sale a fost unul de-a dreptul stupefiat dar şi… eliberator, totodată: „Ce să fac şi eu, am ieşit la agăţat de pipiţe!”.

Teofilact vs. ţiganii

Rămăsesem dator cu un material despre conflictele de cartier cu care ne confruntam în STV. Acestea erau frecvente şi erau cauzate, mai mereu, de domnişoarele care deveneau mărul discordiei între clanurile implicate. Altercaţia despre care vă voi povesti îl are ca personaj principal pe Teofilact, un domnişor mult prea răsfăţat de părinţii pricopsiţi. Păi, să bag materiale, nu?

Eram în internet cafe-ul de vizavi de Geamuri Late în care ne pierdeam toate după-amiezile şi, uneori, nopţile, în special atunci când aveam cu ce să-i mituim pe pedagogi. Ca de obicei, serveam o sondă de cola servită din PET de doi litri şi jumate - găselniţa administratorului sălii de a ne oferi ceva eftin de beut -, poştăleam vreun cui la bucată şi, probabil, jucam Counter Strike pe echipe. O tempora, o mores! Deodată, plâns şi roşu-n obrăjori, înecat de suspine, Teofil intră în sală îngânând:

- Ostro, mă…, hâc, hâc…, aleargă nişte…, hâc…, ţigani!

Nici nu a terminat Teo ce avea de spus că au şi intrat doi băieţaşi după el, neştiind sărmanii ce-i aşteaptă. După ce şi-au căpătat ceva capace, iar Teofilact şi-a văzut onoarea reparată, i-am lăsat pe puradei să plece. Însă anterior, atunci când Teo luase în râs nişte ţigăncuşe în parc, se deschisese unul dintre marile conflicte violente din viaţa seminarului.

Seara, după rugăciune, când seminariştii încă forfoteau prin internat, ne-am trezit cu 4-5 maşini negre cu numere de Germania în faţa seminarului. Câţiva gealaţi, unii cu săbii în mâini, au coborât în stradă să ne asmute. Ce nu ştiau ei e faptul că noi eram peste 200 de vieţuitori în aşezământul seminarial şi, aproape toţi, aveam ascunşi sub pat diferiţi pari sau picioare de mobilier, păstrate în mod special pentru astfel de ocazii. În momentul în care ţiganii, deranjaţi că nu le răspundeam, au început să spargă gemurile internatului, la semnul şefilor de palier, am ieşit aproape toţi în curte. Ce a urmat?… În mai puţin de două minute, realizând că pădurea de pari din mâinile noastre se îndreaptă către maşinile lor, gealaţii s-au pus pe fugă. Mai puţin unul care, probabil, temându-se să nu se taie în katană, nu a apucat să se urce în maşina cu potcoavă sudată pe grilă.

A urmat sosirea unui echipaj de poliţie şi predarea trofeelor: una bucată ţigan rău de tot ce deranjase pacea bieţilor vieţuitori din seminar - legat fedeleş - şi, bineînţeles, una bucată sabie boantă procurată probabil din Dragonu’ Roşu. Şi aici ar fi trebuit să se termine totul; dar nu, preţiosul Teofilact încă nu-şi spusese încă ultimul cuvânt.

La două seri după incident, băiatul protopopului din Corabia, gâfâind, ne-a spus că Teofilact a fost prins în Inăteşti de ţigani. S-au dus, cică, în recunoaştere cu taxiul şi chiar au fost… recunoscuţi! Când au blocat maşina, el şi taximetristul au reuşit să fugă, dar pe Teo l-au prins şi i-au dat-o. Primul impuls a fost să mergem câţiva dintre noi, mai mari, în Inăteşti - fieful adversarilor - însă, considerând că Teofil căpăta ce căutase, am chemat din nou poliţia. Dar imediat după ce maşina poliţiei a plecat să-l recupereze, murdar şi cu pantalonii uzi, Teofilact a şi apărut în curtea seminarului. Când l-am văzut, nu ştiam dacă să-i aplicăm o corecţie sau dacă să-l îmbrăţişăm pentru că venise teafăr:

- De ce ai mers băi, dobitocule în Inăteşti? - l-am luat la întrebări.

- Păi, tati, să vezi! Io m-am dus în recunoaştere dar…, îîî…, îîî…

- Dar îîî…, ce mă? Ce făcuşi, ia uite, te ţârcotişi pe tine, mare bărbat mai eşti, pişolcea!

- Nu bă, Ostro, când m-au scos din taxiu, m-au culcat la pământ şi m-au luat la picioare. Nu m-a durut că m-am chircit şi mi-am pus mâinile în cap, dar după aia, l-am văzut pe unu’ că se uşura pe mine şi am zis: „Bă, accept orice, dar până aici! Ce sunt io, gardu’ vostru?”. Şi atunci m-am ridicat şi… şi am fugit.

Vă imaginaţi, după asemenea istorisire fantastică, ce hohote stârnise Teo. De fapt, un ţigan mai în vârstă îl scosese din mâinile celorlalţi şi l-a adus până aproape de seminar. Credeţi că i-a fost de ajuns bătaia pe care şi-a primit-o? Ei aş! Au mai urmat şi altele, tot prin parc. Stabilisem să ieşim în oraş doar în grupuri mai mari de 10 seminarişti, pentru a evita posibile clinciuri. Dar regulile nu erau pentru Teofilact… Păi, voi ştiţi, băh, cine era tac-su?…

Cântece de Seminar

Deunăzi, într-un comentariu, cineva mă întreba de cântecele din seminar. O fi ştiut el, anonimul, de ce întreabă! Aşadar, las deoparte, pentru moment, bătăile dintre seminarişti şi ţiganii din cartier despre care îmi propusesem să scriu şi voi încerca să-mi amintesc câteva versuri cântate în acele vremi. Printre altele, în anumite seri, ne adunam şi umpleam casa scării internatului pentru a-i asculta pe menestrelii chitarişti de la parter. Aceştia erau trei rockeri-folkişti care mai tot timpul păreau supăraţi, probabil pentru că nu puteau purta plete. Când însă puneau mâna pe ghitare…, să te ţii frăţicule, băieţii erau cu adevărat ROCK ’n’ ROLL!

Încălzirea se făcea, mai tot timpul, cu Imnul seminaristului din care spicuim:

În lume nu da Doamne nimănui

Viaţa teologului!

În viaţă, mamă, câţi copii mai ai

La Seminar să nu-i dai! (refren)

Era într-o zi de toamnă,

Hai, măi dorule, hai,

Am venit la Vâlcea-n gară,

Hai, măi dorule, hai! (bis)

Refren

Am venit la Seminar,

Fără bani de buzunar,

Fără şireturi la ghete

Şi cu ochii după fete.

Refren

Că acolo-i golănie,

Nu se-nvaţă meserie.

De Crăciun şi Bobotează,

Seminarul se distrează.

Refren

Când vine Dogmatica,

Tare-mi bate inima,

Iar la Greacă de n-ai carte,

Îţi dă trei de nu se poate.

…………………………………

Însă, nu despre aceste cântări de pe casa scării vreau să fac amintire, ci despre una mai condimentată, la care au participat şi pedagogice, deci, atenţie sporită! Dacă vă vine să credeţi - pentru o perioadă scurtă, este adevărat - am făcut şi eu parte din corul seminarului! Cum am reuşit acest lucru…, nu este cazul să vă spun chiar tot, e suficient să ştiţi că are legătură cu Irinuca, fata domnului dirijor, un profesor laic de la care am învăţat mai multe decât de la toţi preoţii-profesori la un loc despre maniere sau despre etică. Numărându-mă, aşadar, printre corişti, mă puteam bucura şi eu de deplasările prin ţară, pe la concursuri. Aceste competiţii întruneau coruri de seminar, de licee pedagogice şi de şcoli de artă. Vă voi spune, în cele ce urmează, despre o deplasare făcută la Târgu Mureş.

Trecuserăm, fără emoţii, de faza regională de la Craiova şi urma să ne întâlnim la faza naţională de la Târgu Mureş, cu fetele de la liceele pedagogice din Slatina şi Bucureşti, ca mai tot timpul. Bucuria întâlnirii cu aceste amice era, cum să mă exprim…, năvalnică! După ce ne-am cazat în internatele din oraş, câteva săgeţi am plecat să identificăm un club în care să ne putem pregăti pentru concursul coral ce urma în ziua următoare. În acea seară, zarum aruncatum est în Club Jo. Trec peste această primă parte a nopţii, amintind doar de fratele monah Daniil care m-a surprins cu garderoba de rocker purtată pe sub sutană şi cu pleata bălaie vânturată în mijlocul ringului de dans; dar şi de Ţopi şi de celebra-i replică adresată pedagogicelor din capitală ce-i dansau în poală: „Danţaţi, ce mama draq, că tata e ţponţor!”.

Când perechile au fost formate, ne-am îndreptat cu toţii către liceul unde fetele erau găzduite. Am umplut holul de la parter şi am început balul, cum altfel decât cu Imnul seminaristului. După ce le-am captat bunăvoinţa madmoazelelor, a urmat la piece de resistance, Călugărul din vechiul schit:

Călugărul din vechiul schit,

O zi la el m-a găzduit

Şi de-ale lumii mi-a vorbit,

Şi de amor, şi de iubit.

Şi când să plec, l-am întrebat:

Ce dor ascuns l-a îndemnat

Să-şi ducă viaţă-ntre sihaştri?

El mi-a răspuns: „Doi ochi albaştri!”

Călugărul din vechiul schit,

De-acelaşi dor a-nnebunit

Şi dintre-ai lui prieteni buni,

L-au dus la casa de nebuni.

L-am revăzut, l-am întrebat

Printre nebuni ce-a căutat,

Eu îl ştiam printre sihaştri.

El mi-a răspuns: „Doi ochi albaştri!”

Călugărul din vechiul schit,

De-acelaşi dor a şi murit.

Iar la mormânt, printre sihaştri,

Plângeau amar doi ochi albaştri!

Am omis să spun cu ce licori ne dregeam vocile: cu Săniuţa, cu bere, cu Săniuţa amestecată cu bere, iar pentru domniţe, Tanita – cremoasa de ciocolată! Efectul era şi el garantat. În acorduri de ghitară, am fost invitat să cânt strofele Poveştii fără sfârşit a mafioţilor, ce să mai, a fost momentul meu!

Yo, yo, yo, în seminar e la fel ca la inchisoare,

Dacă nu poţi să ieşi afară, trebuie să fii tare,

Căci ban la ban şi păduche la păduche trage,

Cei de sus nu te ascultă, nici nu-ţi dau pace.

Fir-ar mama lor… ş.a.m.d.

Îmi mai amintesc că, atunci când s-au ivit zorii, chermeza era încă în toi şi, cu concursul licorilor ingerate, ajunseserăm cu serenadele pe la Fetele din Ciorogârla:

Nea Costică din Băneasa,

Nea Costică din Băneasa,

Mă roagă să-i-nvelesc casa,

Noaptea pe la trei!

Eu pe casă nu mă sui,

Poate pe nevasta lui, măăă,

Noaptea pe la trei!

În pădure la Băneasa,

În pădure la Băneasa,

Mi-au furat hoţii nevasta,

Noaptea pe la trei!

Tu-le muma lor de hoţi

Şi nevestele la toţi,

Noaptea pe la trei!

Asta cu „noaptea pe la trei” nu prea se potrivea, pentru că era deja şapte dimineaţa şi femeile de serviciu au fost nevoite să ne dea afară de pe holul liceului, cu mătura. Peste doar două-trei ore, a fost musai să întrăm în concurs, în formaţie completă, în catedrala din oraş. Desigur, noi ne-am dat toată silinţa ca să câştigăm, însă tot nu înţeleg de ce juriul a decis ca tot cei de la Baia Mare să triumfe! După corul de huiduieli adresate mărinimos juraţilor, în Teatrul Naţional din Târgu Mureş, ne-am consolat cu locul secund şi cu adresele cuceririlor din noaptea precedentă. Pe scurt, cam asta a fost tot… la Târgu Mureş!

Din seminar, de cartier

Despre sfârşitul anilor ’90 nu îmi amintesc decât un singur lucru: B.U.G. Mafia, trupa băieţilor de cartier indignaţi şi supăraţi pe clasa conducătoare a ţării, dar nu numai. Le ştiam - şi, probabil, încă le mai ştiu – cam toate albumele. Mă îmbrăcam, vorbeam şi speram că trăiesc precum idolii: Mr. Juice, Uzzi şi Daddy Caddy. Jungla cartierului era înlocuită - credeam pe atunci cu fermitate - de cea a seminarului. De fapt, era o adevărată modă, în seminarul vâlcean, să le înveţi cât mai repede toate versurile mafioţilor. Metoda? Simplu: caseta, un casetofon, butonul play-pause, hârtie, creion şi… multă răbdare. Ce să-i faci, pe atunci, nu se găseau versurile pe Google!

Nu pierdeam nici o recreaţie fără să dăm spectacol în clasă. Trei dintre noi eram fanatici: Metre – Mr. Juice, Danny – Uzzy şi subsemnatul – Caddy. Chiar ne propusesem să formăm o trupă, G.R.A. (Gangsta Rap Attack). Despre versurile noastre? Pline de substanţă, exemplu: „Aaa-yeah, peaun-peaun, yo-yo / Recită pentru voi băieţii din ghetou…” s.a.m.d. Cum în seminar era la ordinea zilei să fii tuns chilug - fapt ce ne ajuta pe toţi trei enorm -, nu ne mai rămăsese nimic altceva de făcut, decât să ne radem cu briciul vreo cicatrice care să ne brăzdeze sprânceana şi ţeasta. Pantalonii şi tricourile? XXL. Eşarfa? Legată pe frunte à la 2 Pac. Cerceii? La locul lor, în urechea stângă. N-ar strica şi câteva fotografii din perioada evocată, nu? Mie-mi spuneţi, aţi uitat că vorbim aici din şi despre propria-mi imaginaţie!?

Revin, adormeam şi ne trezeam ascultând hip-hop. Eram atât de implicaţi în fenomen încât ajunsesem să credem că facem parte din Cartel. „Mafia este trupa şi Cartelul este gaşcă, / Cele mai mari vânzări în rap, pe piaţa românească”. Talent? Cu carul. Atitudine? De cartier. Ne lipseau doar câteva sute de dolari, să putem cumpăra negativele şi promovarea. Însă acest fapt nu ne oprea să recităm toată ziua rime de bine. Iar când am fost invitaţi să cântăm la un bal al bobocilor, la Liceul Pedagogic, credeam că în sfârşit venise momentul promovării, trebuia să le facem cunoscut tuturor cine suntem! Fără prea mult timp de gândire, ne-am trezit pe scenă, în faţa sălii pline, dar şi a profesorilor, urlând din toţi rărunchii: „Cântăm pentru toţi fraţii din pârnaia numită Seminar, capuuu’ sus!” şi multe altele pe care, spre dezamăgirea domniilor voastre, nu le voi desfăşura aici.

Cum s-a terminat cariera mea artistică? În biroul lui Taica, cel care, între timp, fusese tras la răspundere de colegii dascăli din Pedagogic. Spre dezamăgirea noastră, se pare că aceştia nu se putuseră ridica la înălţimea actului nostru artistic. Ştiam de ce am fost chemat în birou, aşa că în locul feţei ostentative de pe scenă, o luasem pe cea de băieţel neprihănit de Altar.

- Ostropele - m-a repezit Taica - am auzit că te-ai făcut băieţaş de cartier!

- Nu, părinte, să vedeţi, io…, îîîî…, pfff!

- Bă, băiatule, ai de ales: unde vrei să cânţi, pe scenă sau în strană?

Realizaţi că această ultimă întrebare era menită să-mi frângă aripile… Şi, în încheiere, vă las să ghiciţi ce am ales!