Barbari contagioşi

Ce fel de specimene pot fi aceia care aseară, înaintea meciului, se maimuţăreau urlând după Cristi, fix în timpul minutului de reculegere ţinut în memoria unui mare om şi sportiv? Ce fel de naţiune i-a născut? Ce fel de specimene sunt şi cei care au făcut din scuipatul pe jos, pretutindeni, al cojilor de seminţe un sport naţional? Sau cei care îşi aruncă mizeria direct pe geamul maşinii? Şi ce fel de specimene sunt cei care îşi abuzează fizic sau mental propriii copii sau pe mamele acestora? Ce fel de specimene mai sunt şi liderii puşi, fără pic de jenă, numai pe căpătuială? Etc., etc. Dar, mai ales, ce specimene pot fi cei care văd într-un copil nenăscut doar o bucată de carne, numai bună de măcelarit? Şi de ce trăiesc atât de multe astfel de specimene printre noi?

Unde sunt oamenii frumoşi? Unde sunt cei educaţi? Unde sunt cei care iubesc viaţa? Unde sunt adevăraţii oameni de stat? Să-i fi avortat Romania ultimelor zeci de ani chiar pe toţi?

Ştiu, îmi veţi reproşa că nu fac nimic altceva decât să evidenţiez – şi eu ca mulţi alţii – situaţiile negative şi că, în consecinţă, nu sunt un bun patriot, pentru că Romania nu este doar un iad. Şi, slavă Domnului, aveţi dreptate! Romania nu e chiar un iad…, dar un purgatoriu tot e! Iar purgatoriul înseamnă şi el tot suferinţa iadului (minus veşnicia, ce-i drept). Recunoaşteţi totuşi că situaţiile expuse mai sus nu sunt excepţii, ba dimpotrivă! Câţi dintre voi nu vă întâlniţi frecvent cu ele? Mai ştiu şi că fiecare alege dacă să fie sau nu influenţat de ceea ce se întâmplă în jurul său. Însă, în timp ce ne izolăm în propriile balonaşe de săpun, copiii vin la spovadă să-şi marturisească vina de a fi fost abuzaţi sau pe cea de a suferi de nevroze şi de insomnii din cauza intensităţii conflictelor domestice.

Care să fie şansa noastră de a scapa de ruşinea primitivismului şi de a ne putea ridica în sfârşit bărbiile din piepturi? Care? Tinerii? Tot ei? Din nou să preia aceştia rolul mesianic al naţiei? Foarte probabil. Dar nu, categoric nu, dacă tot noi le vom fi modele. Închei adresându-mă acestor încântători prieteni: vă mulţumim pentru candoarea voastră, tineri frumoşi, dar, vă rugăm, nu mai staţi atât de mult în preajma noastră! Nu mai staţi lângă noi, atâta timp cât noi vom continua să fim doar nişte barbari contagioşi!

Explorare cercetăşească în Masivul Cozia

Pfuai, cât de mult am aşteptat venirea primăverii pentru a relua drumeţiile pe munte! Atât de mult, încât nici nu am mai luat în seamă cei câţiva fulgi reci de zăpadă care ar fi vrut să ne întoarcă din drum. Dar până la fulgi a mai fost ceva. A fost călătoria cu trenul care, pentru câţiva dintre cercetaşi, a fost o premieră! Aşadar, punctul de întâlnire a fost gara veşnic în renovare din Râmnicu Vâlcea. Aici, grijă mare la mersul printre liniile de tren, deoarece pasajul subteran al gării încă este închis, probabil, în aşteptarea campaniei electorale. Dar suntem cercetaşi, ne descurcăm în orice situaţie. E adevărat, mai uşor ne este în pădure şi pe stânci decât în jungla urbană, dar acceptăm orice fel de provocare cu zâmbetul pe buze, aşa spune şi a opta lege: cercetaşul surâde şi cântă la greu!

Sâmbătă, am parcurs cei 25 de kilometri dintre Rămnic şi Mănăstirea Turnu acompaniaţi de chitara Alexiei şi de vocile de cristal ale cercetaşelor. Cercetaşii au preferat discuţiile libere şi jocul cu cărţile. La Turnu, panică! Lapoviţa rece aproape ne-a tăiat respiraţia. Însă vremea se punea cu cine nu trebuie. Cercetaşii şi cercetaşele din Brezoi ni s-au alăturat şi ei, iar până la sosirea câtorva şefi din Bucureşti, am vizitat chiliile săpate în stâncă şi biserica mănăstirii. În bisericuţă ne-am rugat Tatălui Ceresc, apoi, în afara mănăstirii, la fluierul Luciei, am format primul careu al ieşirii noastre.

La prezentarea patrulelor – căprioarele, viperele şi girafele – am constatat prezenţa a aproape 30 de cercetaşe şi cercetaşi dornici să începem explorarea. Adăpostiţi de pădurea Masivului Cozia şi mobilizaţi de fli-flai-flo-urile fetelor şi de agi-urile băieţilor, am pornit pe poteca de cinci kilometri care duce la Mănăstirea Stănişoara. Pe traseu am găsit locuri superbe: popasul de la Troiţă, peisajele ameţitoare de pe stânci, grotele din stânci, covorul gros şi încă pufos al frunzelor, puntea suspinelor peste care am traversat pârâul rece etc.

După aproape două ore şi jumătate de explorare am ajuns la Stănişoara, unde ne-am refăcut proviziile de apă şi ne-am desfăcut pacheţelele cu mâncare aduse în rucsacuri. Ne-am rugat creştineşte ţinându-ne de mâini şi am înfulecat proviziile, imediat după ce s-a strigat din toţi rărunchii: Poftă, poftăăăă! Apoi ne-am urcat mai sus de mănăstire, pe un platou, unde, când printre razele de soare, când printre fulgii răzleţi, ne-am jucat de-a caii şi călăreţii, de-a samuraii şi de-a schiorii. Aşa cum spunea Erika, am văzut toate cele patru anotimpuri, într-o singură zi. După vreo două ore de joacă, am purces pe drumul de întoarcere.

Ajunşi din nou la Mănăstirea Turnu, am continuat cu jocurile, mai ales că soarele ne trimitea ultimele sale raze înainte de a se piti după crestele Munţilor Căpăţânii. A urmat apoi despărţirea de cercetaşii şi de cercetaşele din Brezoi, de Gelu şi de o parte din liderii de la Bucureşti şi, în aşteptarea trenului, George, Ioana şi Ruana ne-au predat o lecţie de vals vienez, iar Delia, nelăsându-se mai prejos, ne-a oferit pe peron un adevărat recital. Am ajuns în gara din Râmnicu Vâlcea după lăsarea întunericului şi, după un ultim „Agi!”, ne-am luat la revedere, promiţându-ne că ne vom revedea duminică, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Şi pentru că, mai tot timpul, cuvintele sunt insuficiente, puteţi răsfoi o galerie cu imagini din explorarea noastră aici.

Popa-n Blugi

M-a mâncat undeva cu notele puse pe Facebook şi acum…, trebuie să mă scarpin. Ţin totuşi să precizez că această mâncărime nu este una tocmai neplăcută. Totul a pornit în vacanţa intersemestrială, atunci când, într-un grup al tinerilor mei prieteni, am început să las câte o notă zilnică. Nu vă voi da numele grupului, desigur, deoarece e unul din acele grupuri „selective”, în care membrii chiar se cunosc între ei. Aşadar, primul citat din Popa-n Blugi spunea ceva de genul: „Dumnezeu nu îşi ia niciodată vacanţă, deci poate fi deranjat oricând, fără nici o problemă”. Apoi au urmat altele, dar a mai urmat şi propunerea celor din grup de a face cunoscute notele respective. De aici ar trebui să ştiţi povestea şi scopul declarat al citatelor, adică acela „de a-i surclasa şi detrona pe titanii citatelor inspiraţio-motivaţionale, pe maeştrii: Tony Poptamas, Teo Trandafir şi, de ce nu, pe însuşi Osho”. Iar dacă nu ştiţi despre ce vorbim, atunci puteţi răsfoi albumul Popa-n Blugi, citate.

Însă despre altceva vreau să vă scriu astăzi, despre ceva ce unora le-a stârnit amuzamentul atunci când au găsit respectivele citate pe Facebook: „Dar de unde, domne, pseudonumele ăsta de Popa-n Blugi?”.

Păi, să vă spun. Prietenii mai vechi, cei care ar putea intra şi în grupul selectiv de care vă povesteam, au auzit cu siguranţă de Titircă Inimă-Rea, părintele diriginte din liceu. Sfinţia sa avea obiceiul de a ne verifica grosimea şi lungimea perciunilor, dacă ne-am lăsat cioc, materialul textil pantalanolilor şi chiar şi dacă purtam izmene. Acum ne interesează numai pantalonii. Mai ţineţi minte blugii Little Big din anii 90? În special pe cei negri, mulaţi pe tur? E, aceia! Adesea, noi, seminariştii, încercam să îi asortăm la cămaşă şi la sacou şi, tot adesea, Titircă ne tăia tot elanul de designeri vestimentari. „Păi, băh, berbecule,ce-o să faci, băh, când o să fii preot, o să porţi reverendă de blugi şi o să mergi cu motorul prin parohie, băh? Să ţi se spună Popa-n Blugi, asta vrei?”, îi dojenea aspru dirigu’ pe ăia pe care îi prindea încălcând codul vestimentar al seminarului. Dar poziţia sfinţiei sale referitoare la blugi nu a mai contat, de vreme ce la facultate pe nimeni nu interesa în ce te îmbrăcai…, la propriu vorbind. Deh, decadenţa civilizaţiei occidentale!

Am uitat pentru câţiva ani de interdicţia de a purta blugi. Odata hirotonit, însă, am dat în parohie de doamnele cu mai multe zeci de primăveri pe care le auzeam şi eu şoptind că nu calc a popă, dar cine le băga în seamă? Până când un coleg – tipicar de fel în ceea ce priveşte ultimele tendinţe în materie de sutană - uşor stânjenit, dar satisfăcut că mă poate pune la punct, s-a apropiat de mine la proscomidiar şi mi-a şoptit: „Auzi, Victoraş, ştii cum îţi zic babele?… Popa-n Blugi!”. Vă daţi seama, atât mi-a trebuit! Iar când căutam un nume pentru blog - Ostropel neavantajându-mă prea tare - acesta a fost singurul care îmi răsuna în minte. Şi, totuşi, am hotărât să nu las ca titlu al paginii mele online numai un pseudonim, ci să-mi asum cele scrise, fie bune, fie mai puţin bune. Dar nici la Popa-n Blugi nu puteam renunţa, prea mă ungea pe suflet!

Trecând peste acestea, vă invit să căutaţi originea blugilor. O să vedeţi că aceştia au apărut atunci când Levi Strauss căuta un material textil mai rezistent pentru confecţionarea de salopete necesare muncitorilor din minele de aur californiene. Aşadar, dacă ar fi după mine şi dacă aş vrea să mă alint, Popa-n Blugi s-ar putea traduce cu Popa-n Salopetă sau cu Popa-n Haine de Lucru.

„Like” dacă ai înţeles şi „comm” dacă nu

Heyyy, u, cf, ejti bn? Nu ştii cu cn vb? Cu tn, bro/fatha! Nu-i aşa că înţelegi tot ce ţi-am scris? Like dacă da şi comm dacă nu. FYI, sunt singur şi căutam pe cnv cu care să vb. Like şi intrăm pe chat, PM, of course. Dar vreau să o dăm pe chat doar dacă ejti sincer/-ă. K? Tnx! So, dc foloseşti genul acesta de limbaj: din lipsa timpului, de lene sau doar ca să fii cool? Sau poate că astfel poţi păcăli scrierea corectă? Ştii u care, cea cu cratime, cu semne de punctuaţie, cu diacritice, cea fără exces de puncte de suspensie şi fără emoticoane. Stai chill, şi eu folosesc uneori abrevierile internaute şi chiar e funny, însă nu atât de mult încât să le sângereze ochii celor care mă urmăresc pe fb sau pe blog.

Revin la: „Cu cn vb şi eu? Like: chat”. First time, e dureros să te văd cum tânjeşti ca o mâţă de apartament după puţină atenţie. OMG, eşti tânăr, frumos, spontan şi plin de energie! De ce să stai cocoţat toată ziua în mijlocul patului şi să laşi tableta să-ţi inducă starea letargico-depresivă de care te tot plângi? Convoacă-ţi prietenii şi ieşi afară! Comunicare nu se reduce nici pe departe numai la limbajul scris, iar limbajul scris nu se reduce nici el la cele 20-30 de prescurtări internaute. Nu poţi să spui totul folosindu-te doar de acestea. Iar dacă totuşi reuşeşti să spui chiar totul cu ajutorul emoticoanelor şi al abrevierilor, sorry, bro, dar înseamnă că ai foarte puţine de spus. Şi apoi, dacă plouă şi nu ai chef de ieşit cu prietenii, decât să scrii în smiley face-uri pe chat, nu mai bine citeşti o carte, ca mai apoi să poţi să scrii cu adevărat?

BTW, să ştii că aş fi putut trăi aproape la fel de bine şi fără să îţi atrag atenţia că modul în care scrii e unul incorect şi că deranjează, dar nu aşa fac prietenii. Şi nu pot accepta să văd, spre exemplu, cum o declaraţie de dragoste făcută fratelui se transformă într-o nenorocire precum: „T bezc fratemio!”. Habar nu ai câţi oameni ROFL când citesc asta. Sau: „Poop, fathaaa!”. LOL! Cum să îţi spun, ca să rămânem în limita decenţei cu limbajul, „poop” ăsta e sinonim cu „shit” ăla… Deci ce ai vrut să-i transmiţi fetei? Alta delicioasă: „Ejti frumyyyyyy, scumpika mea!”. Pe bune, ţi s-a spart borcanul cu „y”?

Şi din cauza altor onomatopee scrise de tine, aş putea să o ţin aşa la nesfârşit. Dar G2G şi oricum cred că deja ai înţeles ce am vrut să îţi transmit. Şi pentru că deja ştii regula: like dacă ai înţeles şi comm dacă ai nelămuriri. Iar acum, de încheiere, îţi transmit câte un rând de hearts, de smiley faces şi de hugs and kisses!

Invitaţie la ZMT Cracovia 2016

Salutare tuturor şi lăudat să fie Isus Hristos! Preabunii mei prieteni, astăzi vă adresez invitaţia la un eveniment mai tare decât orice festival, fie el chiar şi Untold, credeţi-mă pe cuvânt! Mă refer, desigur, la Ziua Mondială a Tineretului (ZMT) ce se va desfăşura între 20-31 iulie în Cracovia şi în alte locaţii (dieceze/episcopii) din Polonia. Vedem aşadar că, de fapt, evenimentul se întinde pe durata mai multor zile. Nu avem cum să anticipăm clipele de har şi emoţiile care se vor împărtăşi între tinerii veniţi din toate colţurile lumii la ZMT, dar cei care am participat la Întâlnirea Naţională a Tineretului Catolic (INTC) de la Cluj-Napoca, din vara anului trecut, am putea să ne facem cât de cât o idee. Spun cât de cât, deoarece e destul de greu să comparăm un eveniment la care au participat 2.500 de tineri din România cu un altul la care se preconizează că vor lua parte cca. 2.000.000 de tineri de pe întreg mapamondul!

Tema ZMT Cracovia 2016, aleasă de Sfântul Părinte Papa Francisc, este cea de-a cincea fericire propusă de Mântuitorul în predica sa de pe munte: „Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire” - Matei V, 7. Dintre foarte multele momente importante ale acestui eveniment amintim: Sfânta Liturghie de deschidere, catehezele ţinute de episcopi din întreaga lume în diferite limbi, ceremonia de primire a Papei (joi, 28 iulie), Calea Crucii (vineri, 29 iulie), veghea cu Sfântul Părinte, festivalul tinerilor pe durata mai multor zile (programe artistice, religioase şi culturale), concerte, expoziţii, teatru, evenimente sportive, workshop-uri etc., iar în ultima zi, duminica, 31 iulie, Sfânta Liturghie de încheiere, celebrată de Sfântul Părinte Papa Francisc. Mai multe detalii despre programul ZMT veţi găsi accesând site-ul din România dedicat evenimentului: www.zmtromania.ro.

Ce mai trebuie să ştiţi, pentru început, despre ZMT 2016? În primul rând, că puteţi participa dacă aveţi între 14-30 de ani. Minorii vor avea nevoie de acceptul părinţilor şi vor fi însoţiţi de preoţi sau de alte persoane implicate în viaţa Bisericii. Înscrierile se pot face pînă la sfărşitul lunii mai şi, pentru aceasta, dacă faceţi parte din Eparhia „Sfântul Vasile cel Mare” de Bucureşti, vă invit să mă contactaţi. Dacă însă nu sunteţi din eparhia noastră, nu este nici o problemă, puteţi să vă adresaţi preotului paroh sau departamentelor care se ocupă cu pastoraţia tinerilor din eparhia/dieceza dvs. Înscrierile vor fi centralizate prin intermediul site-ului oficial al ZMT. Cazările vor fi făcute la familii, în săli parohiale, în şcoli sau campusuri universitare şi în săli de sport. Desigur, toate acestea vor fi dotate cu apă, duşuri şi toalete. În noaptea 30-31 iulie, toţi participanţii vor dormi sub cerul liber, într-o zonă special amenajată, numită „Campus Misericordie”, locul unde se va desfăşura veghea şi Sfânta Liturghie de închidere a evenimentului cu Papa Francisc. De aceea, toţi participanţii vor trebui să aibă la ei sac de dormit şi izopren.

Ar mai fi de discutat şi un ultim aspect - de fapt, cel mai delicat – şi anume costul acestei experienţe. Fără să vă panicaţi prea tare, trebuie să ştiţi că taxa de participare este de 220€ şi că ea include cazările şi mesele pe parcursul celor unsprezece zile, dar şi transportul între locaţiile diferitelor evenimente şi rucsacul pelerinului. Taxei menţionate i se vor adăuga: costul transportului din România, costul asigurărilor medicale şi costul însemnelor de grup. Aceste costuri suplimentare nu au fost încă stabilite şi, eventual, cu sprijinul unor oameni de bine, sperăm să le diminuăm cât se poate de mult. Aşadar, dacă tragem o linie, am putea conchide că suma necesară unui tânăr participant la ZMT Cracovia 2016 este echivalentă cu preţul unui smartphone cu performanţe medii spre modeste. Desigur, ştim că nu vorbim de o sumă pe care orice tânăr şi-ar putea-o permite, însă, cu mici sacrificii şi renunţări, în lunile rămase până la încheierea înscrierilor, aceasta poate fi strânsă în bună parte. Aş mai adăuga şi faptul că nu se prevede ca vreuna dintre următoarele Zile Mondiale ale Tineretului să se desfăşoare atât de aproape de ţara noastră, deci cel puţin costul transportului nu va putea fi mai mic, în viitorul apropiat sau mediu.

Închei amintindu-vă de renunţarea la diferitele capricii personale pe care Postul Mare ne invită să o facem şi vă îndemn ca preţul acestor capricii sau pofte de orice fel să-l convertiţi în sublima experienţă a ZMT!

Nu canoanele, ci iubirea face unirea

Duminică, în bisericile de rit bizantin, s-a citit Evanghelia vindecării celor 10 leproşi; cea în care majoritatea leproşilor însănătoşiţi – 9 din 10 – nu s-au mai întors ca să-i mulţumească Domnului pentru minunea vindecării lor. Spuneam cu altă ocazie că unul dintre motivele pentru care cei nouă nu s-au întors să-i mulţumească Domnului, ar putea fi şi faptul că erau preocupaţi mai degrabă de împlinirea dispoziţiilor religioase, a canoanelor, decât de Isus. Erau atât de nerăbdători să primească din mâna preoţilor documentul care să le ateste vindecarea, încât uitaseră de datoria de bun simţ elementar pe care o aveau, aceea de a mulţumi binefăcătorului lor. Şi neaflându-se sub lege, adică nefiind supus prescripţiilor religioase ale evreilor, poate că tocmai de aceea samariteanul a fost singurul care s-a întors să-i mulţumească Domnului. Apoi, prezenţa lui în mijlocul „aleşilor” probabil că le-ar fi cauzat acestora neplăceri. Cum puteau ei să se înfăţişeze în faţa preoţilor alături de un străin de credinţă!?!

Mai spuneam şi că suferinţa îi uneşte pe oameni şi că înlătură prejudecăţile dintre ei. Cât timp au fost bolnavi, evreii au putut să convieţuiască cu samariteanul. Când însă s-au văzut vindecaţi, nu s-a mai putut! Iar acest fapt ne duce cu gândul şi la preoţii ortodocşi, la cei catolici dar şi la pastorii protestanţi care, în temniţele bolşevice, împărţind aceeaşi suferinţă, au putut să se roage împreună. Astăzi, însă, când preoţii sunt în libertate, nu o mai pot face, deoarece canoanele religiei interzic rugăciunile interconfesionale! Spre exemplu, acum vreo 10 ani, ne puteam ruga cu preoţii şi cu creştinii ortodocşi pentru unitate şi în Râmnic, dar apoi s-au dat nişte „canoane” care să înterzică acest lucru şi a rămas să ne întâlnim şi să ne rugăm numai noi, preoţii şi credincioşii catolici. Şi, probabil, foarte puţini creştini-ortodocşi scăpaţi din supraveghere. Iată, aşadar, chiar şi religia poate să-l despartă pe om de Dumnezeu!

Pentru a depăşi această situaţie, poate că ar fi util să ne reamintim de începuturile Bisericii. Ce le cerea Mântuitorul ucenicilor săi, cei care aveau să devină şi primi creştini? Să îşi iubească mai puţin propria viaţă şi propriile convingeri, să se abandoneze şi, mai ales, să caute să facă voia Tatălui Ceresc şi nu voia personală. Mai mult, simţind pericolul dezbinării – atunci când printre apostoli s-a iscat zânzania care dintre ei să fie mai mare –, Isus s-a rugat: „Tată Sfânt, păstrează-i pe cei pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca și noi” (Ioan XVII, 11). Dar, din nefericire, aceasta nu s-a păstrat prea mult timp după înălţarea Domnului la Cer, deoarece au început bătăliile dintre creştini. Aşadar, în loc să se roage pentru unitatea lor, conform voinţei lui Hristos – al cărui nume creştinii îl poartă şi se mândresc cu el – „ucenicii” au început să irosească timp şi energie în disputele teologice. Astfel au început să se ia la trântă pentru te miri ce: pentru expresii şi formule de doctrină, pentru setea de glorie, pentru partizanatul politic, chiar şi pentru drojdia din prescuri!

Iată, preabuni cititori, cum au început să apară tot felul de biserici şi de bisericuţe care, pentru supremaţie, au purtat şi încă poartă războaie locale, regionale, naţionale, internaţionale, globale ş.a.m.d. Este adevărat că uneori se mai organizează diverse întâlniri interconfesionale – cum este şi această octavă de rugăciune pentru unitatea creştinilor –, dar după acestea, ne întoarcem cu toţii în propriile biserici sau catedrale şi ne vedem în continuare de canoanele noastre atât de dragi. Ne consolăm cu ideea că dacă tot nu se poate să ne unim aici, pe Pământ, dac-o fi să fie, într-o bună zi, să ne unim barem în Cer.

Însă lucrurile nu trebuie să rămână aşa. Începând chiar de astăzi, putem şi noi să învăţăm să ne rugăm unii pentru alţii, aşa cum făceau primii creştini: evrei pentru duşmanii romani sau pentru greci şi invers sau sclavi pentru stăpâni şi invers. Putem să ne tolerăm, să ne iertăm şi să renunţăm mai uşor la propriile opinii. Putem să ne abandonăm cu totul lui Dumnezeu şi să ne iubim mai puţin pe noi înşine. Putem să încetăm să mai facem voia noastră şi, precum am învăţat în Rugăciunea Domnească, să căutăm să împlinim voia Tatălui Ceresc, ai cărei fii suntem toţi prin botezul în numele Sfintei Treimi, prin credinţă şi prin har.

Şi să nu care cumva să ne amăgim crezând că Isus ar sta în ceruri şi privindu-ne ar putea spune: „Ostropel este preferatul meu, pentru că este catolic” sau „X e preferatul meu, pentru că e ortodox” sau mai ştiu eu ce confesiune am avea. Biserica lui Hristos este deja una, iar noi nu trebuie să aşteptăm consensul liderilor religioşi ai lumii, pentru a crede acest lucru. Pentru că unitatea adevărată este posibilă și în timpul nostru – la fel ca în timpul bisericii primare – atâta timp cât suntem conştienţi că toţi creştinii, indiferent de confesiune, sunt membre importante ale trupului unei singure Biserici al cărei singur cap este Hristos însuşi. Amin!

Tabăra de iarnă a cercetaşelor, clipe de har

Astăzi, la biserică, am fost abordat de mama unei cercetaşe: „Victor, spune-mi şi mie, te rog, cum a fost în tabără!”. „Păi, de ce nu o întrebi pe domnişoară cum a fost!?”, am întrebat-o surprins. „Am întrebat-o, dar îmi tot spune că până când nu mergi într-o tabără a cercetaşelor, e imposibil să înţelegi cum a fost cu adevărat”. Şi, da, aşa şi este. Cum aş putea să descriu în cuvinte trăirile taberei abia încheiate!?! Şi totuşi ne vom strădui să vă expunem în câteva cuvinte momentele pline de har de care ne-am bucurat în zilele trecute cu cercetaşele.

Tabăra s-a desfăşurat la Ciunget, în 20-23 decembrie, în nordul judeţului Vâlcea, într-un cadru montan de vis. Ne-am bucurat de compania a peste 40 de cercetaşe din Bucureşti, Râmnicu Vâlcea şi Focşani. Au participat cinci patrule: Căprioarele, Ratonii, Veveriţele, Viperele şi Vulpile. Toate, la fel de brave şi de altruiste. Cercetaşele au cântat şi au umplut văile munţilor cu veselia lor contagioasă, au participat la concursul de orientare cu indicii ascunse bine de şefi, au mers în explorarea care le-a oferit şi prima bulgăreală a iernii, au salvat-o pe Doamna Cercetaşelor în marele joc, dar, mai ales, şi-au creat şi consolidat frumoase prietenii. Spuneam că e imposibil să scrii şi să descrii emoţiile trăite în taberele cercetaşilor, însă fotografiile pe care le veţi găsi şi pe pagina Facebook a Asociaţiei Cercetaşilor Romani Uniţi (aici) vă pot ajuta să fiţi martori ai taberei noastre de iarnă.

Mai mult, mult mai mult, decât pot spune eu, au spus micuţele cercetaşe despre aceste zile. Cum poţi descrie senzaţia pe care o ai atunci când o domnişoară cercetaşă îţi spune: „Ştii, aici m-am simţit pentru prima oară în viaţa mea dorită de ceilalţi copii” şi te îmbrăţişează cu căldură? Sau cum poţi să te abţii şi să nu râzi cu inima atunci când o altă cercetaşă te întreabă franc: „Pe bune, tu chiar ştii engleza pe de rost”? Sau cum să nu vrei să fii copil atunci când vezi cum cercetaşele se bucură cu poftă de fiecare clipă petrecută împreună? Sau când vorbesc cu atâta naturaleţe despre generozitatea lui Dumnezeu care ni l-a trimis pe singurul său Fiu în staulul din Betleem?… Căci în aceste ultime zile am descoperit copii minunaţi care sunt gata întotdeauna să dea mărturie despre Dumnezeu şi despre frumuseţea vieţii trăite alături de Tatăl Ceresc.

Înainte de a încheia, se cuvine să le mulţumim preafrumoaselor cercetaşe pentru lecţiile pe care ni le oferă la fiecare întâlnire, părinţilor acestora pentru că ne-au permis să ne bucurăm de compania micuţelor lor, gazdelor noastre pentru ospitalitate şi, în mod special, lui Dumnezeu pentru zilele de graţie pe care le-am trăit!

Idei de cadouri

Ştiu, şi voi vă aflaţi în plină cursă, în goana după cadourile perfecte, nu-i aşa? Şi sunt atât de multe persoane dragi cărora dorim să le facem bucurii, acum, înaintea Crăciunului… Soţia/soţul, copilaşii, nepoţeii, scumpii prieteni, colegii de serviciu – ha, nu ne vor mai prinde în offside, ca anul trecut! – mama, tata şi…, parcă, mai lipseşte cineva. Ah, şi mama-soacră, iar o uitasem! Mai ştiu şi că nu am ales tocmai cel mai potrivit moment ca să vă răpesc din timpul care pare că se contractă tot mai mult în această perioadă. Dar, dacă îmi veţi acorda puţintică atenţie, preaiubiţii mei prieteni, veţi avea numai de câştigat, deoarece mi-am propus să vă dau câteva idei originale de cadouri aflate la promoţie, desigur.

Înainte de aceasta, însă, ar trebui să stabilim împreună ce înseamnă Crăciunul. Învălmăşeala din shop-uri sau cea din trafic, jucăriile kitsch-oase cu luminiţe care parcă ne hipnotizează copiii, caltaboşul, şoricul sau cozonacul şi salata boeuf, moşul cu renii lui aerieni sau, poate, sexy-crăciuniţele din spoturile publicitare de sezon? Despre acestea toate şi despre multe altele adiacente lor, să fie vorba în această perioadă, sau despre altceva ar trebui să fie sărbătoarea pe care o avem în faţă? Categoric, despre cu totul altceva. „Căci pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci” – iată, răspunsul pe care condacul Naşterii Domnului nostru, Isus Hristos, ni-l oferă!

Şi atunci, dacă ştim că Dumnezeu s-a „ambalat” pe sine însuşi în acest dumnezeiesc dar – care este naşterea unui bebeluş – şi s-a oferit nouă cu toată gratuitatea, noi cum de mai bâjbâim încă în aflarea cadoului perfect!?!… În cazul în care nici acum nu aţi înţeles, voi simplifica: aşa cum Domnul s-a dăruit pe sine însuşi, făcându-se cadoul perfect, desăvărşit, pentru noi, prin naşterea sa sfântă, la fel şi noi suntem datori să ne oferim altora, măcar parţial, dacă nu putem în totalitate. Cum adică să ne oferim? În cele ce urmează, vă voi da câteva exemple de cum ne putem oferi şi, în acelaşi timp – pentru că uneori îmi respect promisiunile –, vă voi oferi şi ideile de cadouri despre care vă vorbeam la început.

Timpul. V-aţi gândit vreodată să oferiţi din timpul vostru celor dragi? Spre exemplu, copiilor. Zilnic, câte o oră în care să faceţi împreună ceea ce ei îşi doresc; iar eu sunt convins că nu-şi doresc să faceţi teme în această oră. Astfel, veţi putea cumula până la sfârşitul anului viitor – care este şi unul bisect – fix 366 de ore nepreţuite. Scrieţi, deci, pe un bileţel, ce conţine cadoul şi împachetaţi-l într-o cutiuţă sau într-un plic colorat. Sunt convins că va fi un dar de care micuţii vor fi încântaţi. Dar acest cadou, timpul, poate fi oferit şi prietenilor sau părinţilor. Chiar, ce-ar fi să le oferim părinţilor noştri mai mult timp decât vizitele din ce în ce mai rare şi mai scurte pe care le făceam până acum?

Un alt cadou original poate fi rugăciunea. Să oferim celor dragi rugăciuni şi să le spunem acest lucru. Ba, mai mult, să-i invităm şi pe alţii să ni se alăture şi să contribuie şi ei la buchetul de rugăciuni pe care să-l oferim unei persoane sau unei cauze. Şi, la fel ca în cazul timpului, putem să scriem pe un bileţel acest dar şi să-l înmânăm, frumos ambalat. Ce-ar fi să-i oferim unui prieten drag un plic cu o iconiţă pe spatele căreia să-i scriem: „Bună! De acest Crăciun îţi ofer trei decade de Rozariu şi zece Tatăl nostru pe care deja le-am făcut la intenţia ta şi o Sfântă Liturghie la care am participat pentru tine”?

Dar mai putem găsi în noi, la promoţie, şi alte cadouri pe care le putem lega cu fundă roşie şi oferi de Crăciun: generozitatea, încurajarea, iertarea noastră etc. Toate acestea pot fi transformate în scurte şi emoţionante epistole. Eu chiar am primit o astfel de scrisoare, de încurajare, care m-a bucurat enorm şi pe care o păstrez ca pe unul dintre obiectele de preţ ale casei. Iar atunci când întâmpin dificultăţi în ceea ce mă străduiesc să fac, nu e nevoie decât să o mai citesc încă o dată, ca fervoarea să mă cuprindă din nou. Această scrisoare este, cu certitudine, unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodată. Practic, s-ar putea spune că nu a costat mai mult decăt o banală filă de caiet şi foarte puţină cerneală. Şi totuşi, pentru mine, valoarea acesteia este inestimabilă.

Iată, buni prieteni, numai câteva idei de cadouri originale. Dar sunt convins că şi voi aveţi altele asemenea. Ştiu că v-am reţinut cam mult din treabă, închei imediat, până nu ne prinde Crăciunul. Aşadar, cadourile le-am găsit, pe destinatari îi ştim… Singurul lucru care ne mai poate crea dificultăţi în goana după cadoul perfect rămâne căutarea ambalajului ideal. Să aveţi spor!

Bate Dumnezeu cu bota?

De câteva zile aud îngrozit diverşi creştini care pun evenimentele tragice din clubul bucureştean Colectiv pe seama dreptăţii dumnezeieşti. Cică toţi cei care ar fi suferit acolo au primit ceea ce li se cuvenea, adică pedeapsa păcatului lor, care este moartea. Răspunsul pe care trebuie să îl dăm acestor inşi este în primul rând unul scripturistic. Căci, dacă am parafraza cuvintele Mântuitorului din evanghelia zilei (Luca XIII, 1-9), le-am putea spune şi noi acestora: „Credeţi, oare, că aceşti tineri care au murit în respectivul club au fost mai  păcătoşi decât toţi tinerii din România sau decât toţi românii, fiindcă au suferit aceasta? Vă spun, nicidecum! Iar dacă nu vă convertiţi, cu toţii veţi pieri la fel”. Sau cei 118 oameni, cei mai mulţi dintre ei fiind copii, care au ars în biserica de lemn din Costeşti, Argeş, în 1930, credeţi că au fost ei mai păcătoşi decât noi toţi? Cum poate un creştin, care aude răspicat la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie că Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni, să facă asemenea afirmaţii!?!

Spun creştinii aceştia, despre care vă vorbeam, că morţii din Colectiv au primit ce au căutat, deoarece cântând piesa „The day we die” (ziua în care vom muri), singuri şi-au invocat sfârşitul. Dar oare au şi catadicsit aceşti înşi, închipuiţii profeţi ai pedepselor divine, să citească în totalitate versurile trupei Goodbye to gravity? Ştiu ei că pentru artiştii care au pierit în incendiu, ziua în care aceştia vor muri este aceea în care vor ceda şi nu vor mai fi liberi şi plini de viaţă? Poftiţi, dragi profeţi ai apocalipsei, convingeţi-vă singuri:

We're not numbers, we're free, we're so alive,

Cause the day we give in is the day we die!

Ba, aş merge chiar şi mai departe şi aş spune că acest mesaj poate fi predicat fără nici o reţinere de la amvoanele bisericilor. Ce e satanic în acest mesaj, ce nu este conform credinţei voastre? Sau, poate, aţi ajuns la concluzia că linia melodică este una… diabolică? Chiar este rock-ul duşmanul declarat al Bisericii? Şi în cazul acesta, dacă regret că ascult prea puţin rock, voi avea şi eu de suferit? Vă rog, profeţi ai apocalipsei, spuneţi-mi!

Prea mult seamănă aceste profeţii cu lecţia aceea, din manualul de religie, în care Dumnezeu îi rupe scara lui Vasilică pentru că a îndrăznit să se urce în pom, la un cuib de păsărele. Păi, asta e treaba lui Dumnezeu, să rupă scara copiilor, să dea foc cluburilor, să pună tot felul de substanţe nocive în alimente, să sape gropi în asfalt? Categoric, nu! Alţii sunt vinovaţii pentru toate acestea, iar băieţii trupei Goodbye to gravity ne invitau prin versurile lor să luptăm împotriva acestora şi să conştientizăm situaţia în care ne aflăm. Mesajul lor era unul împotriva sistemului corupt şi nicidecum unul pro-death. Şi nu pot încheia mai bine, decât redându-vă alte versuri ale aceluiaşi blamat pe nedrept cântec, „The way we die”:

Behold, a credo wavering

A sleight of hand is the dogma they preach,

Beneath, a conscience’s fading

To even out all your steady beliefs.

La întâlnirea tinerelor familii

Sâmbătă, 31 octombrie 2015, am participat la întâlnirea de toamnă a familiilor organizată de către Eparhia Greco-Catolică „Sf. Vasile cel Mare” de Bucureşti. Locaţia aleasă de organizatori a fost una mirifică, Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi din Ciofliceni, Snagov, judeţul Ilfov. Noi, cei din Râmnicu Vâlcea am pornit la drum încă de vineri seara, după încheierea programului de muncă şi după terminarea cursurilor şcolare, deoarece la această întâlnire au putut să meargă şi copiii. Deşi încheiam cu toţii o săptămână istovitoare şi deşi am ajuns la mănăstire destul de târziu, aproape de ora 22:00, bucuria de a petrece timpul împreună ne-a prelungit agapa până spre miezul nopţii.

Sâmbătă dimineaţa, după micul dejun, mănăstirea a început să vibreze sub paşii zecilor de tinere familii care ni s-au alăturat din Bucureşti şi din Ploieşti. Controlul holului larg de la parter a fost preluat de către micuţii care l-au transformat într-un vast teren de joacă. Lăsându-i pe copilaşi în grija animatorilor, noi ne-am retras în cel mai liniştit loc al mănăstirii fraţilor carmelitani, în serafica biserică împodobită cu mozaicurile părintelui Marko Ivan Rupnik SJ.

Aici, la ora 10:00, părintele Tarcisio Favaro OCD, într-o simpatică limbă română, ne-a vorbit despre importanţa rugăciunii făcute în familie. A urmat salutul de bun venit al Prea Sfinţitului Mihai Frăţilă care, mai apoi, ne-a vorbit şi despre experienţa dânsului de la sinodul dedicat familiei care s-a încheiat în urmă cu o săptămână, la Vatican. Înaintea prânzului s-au format 10 grupuri de discuţii în care s-au căutat răspunsuri referitoare la raportul dintre rugăciunea în familie şi viaţă. De menţionat şi faptul că printre concluziile acestor discuţii s-a amintit că poate mai mult decât îi învăţăm noi pe ei, micuţii familiei sunt cei care ne reînvaţă să ne rugăm cu seninatatea la care noi, cuprinşi de tumultul vieţii şi fără să ne dăm seama, am renunţat cu uşurinţă.

După prânz, încurajaţi şi de soarele tomnatic care ne-a răsfăţat cu căldura sa, ne-am alăturat preţ de câteva clipe copiilor ale căror glasuri au umplut cu voie bună curtea mănăstirii.

Bineînţeles că timpul pe care l-am avut la dispoziţie ne-a părut unul extrem de scurt, dar acesta nu a fost deloc un impediment în a cunoaşte alte tinere familii creştine şi în a ne crea noi prietenii. Şi încă ceva, toate aceste momente – fie că vorbim de discuţiile pe grupuri, de timpul petrecut cu cei mici, de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie animată de toţi cei prezenţi sau, pur şi simplu, de zâmbetele calde şi sincere primite de la oameni pe care până sâmbătă nu îi mai întâlnisem  –, deşi s-au succedat cu iuţeală, au creat amintiri dragi pe care le vom păstra în suflet, cel puţin până la următoarea noastră întâlnire.

Foto: Alexix Dimcev