Explorare cercetăşească în Masivul Cozia

Pfuai, cât de mult am aşteptat venirea primăverii pentru a relua drumeţiile pe munte! Atât de mult, încât nici nu am mai luat în seamă cei câţiva fulgi reci de zăpadă care ar fi vrut să ne întoarcă din drum. Dar până la fulgi a mai fost ceva. A fost călătoria cu trenul care, pentru câţiva dintre cercetaşi, a fost o premieră! Aşadar, punctul de întâlnire a fost gara veşnic în renovare din Râmnicu Vâlcea. Aici, grijă mare la mersul printre liniile de tren, deoarece pasajul subteran al gării încă este închis, probabil, în aşteptarea campaniei electorale. Dar suntem cercetaşi, ne descurcăm în orice situaţie. E adevărat, mai uşor ne este în pădure şi pe stânci decât în jungla urbană, dar acceptăm orice fel de provocare cu zâmbetul pe buze, aşa spune şi a opta lege: cercetaşul surâde şi cântă la greu!

Sâmbătă, am parcurs cei 25 de kilometri dintre Rămnic şi Mănăstirea Turnu acompaniaţi de chitara Alexiei şi de vocile de cristal ale cercetaşelor. Cercetaşii au preferat discuţiile libere şi jocul cu cărţile. La Turnu, panică! Lapoviţa rece aproape ne-a tăiat respiraţia. Însă vremea se punea cu cine nu trebuie. Cercetaşii şi cercetaşele din Brezoi ni s-au alăturat şi ei, iar până la sosirea câtorva şefi din Bucureşti, am vizitat chiliile săpate în stâncă şi biserica mănăstirii. În bisericuţă ne-am rugat Tatălui Ceresc, apoi, în afara mănăstirii, la fluierul Luciei, am format primul careu al ieşirii noastre.

La prezentarea patrulelor – căprioarele, viperele şi girafele – am constatat prezenţa a aproape 30 de cercetaşe şi cercetaşi dornici să începem explorarea. Adăpostiţi de pădurea Masivului Cozia şi mobilizaţi de fli-flai-flo-urile fetelor şi de agi-urile băieţilor, am pornit pe poteca de cinci kilometri care duce la Mănăstirea Stănişoara. Pe traseu am găsit locuri superbe: popasul de la Troiţă, peisajele ameţitoare de pe stânci, grotele din stânci, covorul gros şi încă pufos al frunzelor, puntea suspinelor peste care am traversat pârâul rece etc.

După aproape două ore şi jumătate de explorare am ajuns la Stănişoara, unde ne-am refăcut proviziile de apă şi ne-am desfăcut pacheţelele cu mâncare aduse în rucsacuri. Ne-am rugat creştineşte ţinându-ne de mâini şi am înfulecat proviziile, imediat după ce s-a strigat din toţi rărunchii: Poftă, poftăăăă! Apoi ne-am urcat mai sus de mănăstire, pe un platou, unde, când printre razele de soare, când printre fulgii răzleţi, ne-am jucat de-a caii şi călăreţii, de-a samuraii şi de-a schiorii. Aşa cum spunea Erika, am văzut toate cele patru anotimpuri, într-o singură zi. După vreo două ore de joacă, am purces pe drumul de întoarcere.

Ajunşi din nou la Mănăstirea Turnu, am continuat cu jocurile, mai ales că soarele ne trimitea ultimele sale raze înainte de a se piti după crestele Munţilor Căpăţânii. A urmat apoi despărţirea de cercetaşii şi de cercetaşele din Brezoi, de Gelu şi de o parte din liderii de la Bucureşti şi, în aşteptarea trenului, George, Ioana şi Ruana ne-au predat o lecţie de vals vienez, iar Delia, nelăsându-se mai prejos, ne-a oferit pe peron un adevărat recital. Am ajuns în gara din Râmnicu Vâlcea după lăsarea întunericului şi, după un ultim „Agi!”, ne-am luat la revedere, promiţându-ne că ne vom revedea duminică, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Şi pentru că, mai tot timpul, cuvintele sunt insuficiente, puteţi răsfoi o galerie cu imagini din explorarea noastră aici.