Provocări de “Doamne ajută!”

Dacă am privi postările de pe Fb ca pe un joc din copilărie – “Adevăr și provocare” este numele lui –, am observa că mai toți prietenii virtuali aleg provocarea. Că ne place, că nu ne place, adevărul a devenit “rara avis” în mediul online. Și, deși nu sunt unul dintre cei care partikipă la jocurile naive de pe Fb, îndrăznesc totuși să vă ațâț pe dvs. să acceptați câteva provocări mai de “Doamne ajută!”. Așadar...

Rugați-vă împreună, toată familia. Cel puțin o dată pe zi. La cină, spre exemplu. “Tatăl nostru” e probabil cea mai potrivită rugăciune care poate fi rostită înainte de masă. Dacă vă jenați să acceptați această provocare, niciun bai, vă puteți ruga și singuri, dar va trebui să spuneți rugăciunea “Tatăl meu”.

Citiți întreg Noul Testament. 10 minute dedicate zilnic acestei provocări înseamnă parcurgerea a 6-7 capitole scripturistice. Cu perseverență, în vreo 40 de zile, vom ajunge la binecuvântarea Sfântului Ioan Evanghelistul din ultimul verset al Apocalipsei: “Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toți!”. Și să mai sperăm că la finalul acestor 40 de zile – poate chiar mai devreme – va fi și sfârșitul izolării noastre în casă.

Binecuvântați-vă unii pe alții rostind: “Dumnezeu să te binecuvânteze!”. O puteți face atunci când vă treziți, în loc de “Bună dimineața!”. La fel și înainte de culcare. Cuvintele binecuvântării pot fi însoțite și de însemnarea Sfintei Cruci pe frunte, cu degetul mare, spre exemplu. Unii pe alții.

Un apel telefonic pe zi. Făceți-vă o listă cu cei care nu ar rămâne indiferenți să vă audă, în special în această perioadă de încercare. 7-8-9-10 oameni dragi. Sunați-i pe fiecare în parte, câte unul în fiecare zi. Când ajungeți la finalul listei, repetați isprava. A, ceva important: pentru a iniția un apel telefonic, puteți folosi fix același dispozitiv cu care navigați pe rețelele sociale. Da, tehnologia de ultimă oră permite acest lucru.

Înainte de a pleca la cumpărături, întrebați-i pe seniorii vecini dacă au și ei nevoie de ceva. Dacă nu o vom face nici acum, atunci când? Nu uitați ca mai întâi să vă completați o declarație care să cuprindă: numele și prenumele, data nașterii, adresa locuinței, motivul și locul deplasării, data și semnătura. Apoi, la ieșirea din magazin, nu uitați să îi mulțumiți casierului. Puteți plusa și cu o binecuvântare, desigur.

Ultima. Nu dați “Like” decât dacă acceptați aceste provocări. În totalitate! În schimb, puteți da “Haha”, “Love”, “Wow” și chiar “Sad”. “Angry” să nu dați, că faceți riduri.

Loc de rugăciune

Multe, extrem de multe chestiuni au fost amorsate în aceste ultime săptămâni de către noul coronavirus. Însă, acest virus chinezesc care ne bântuie pare că a și dezamorsat ceva – eterna controversă a creștinilor: e musai să merg la biserică pentru a mă ruga sau o pot face doar de acasă? Înainte de era COVID-19 au existat așadar cel puțin două tipuri de creștini rugători: (1) cei care se rugau atât la biserică, cât și acasă, și (2) cei care nu se rugau deloc, dar care totuși ne spuneau că ei se roagă în intimitatea casei lor. Îmi și imaginez că o făceau într-o odăiță cu lumină difuză și cu miros de plante medicinale uscate pe ziar. Am vorbit de existența a cel puțin două tipuri de creștini, deoarece iau în calcul și o a treia categorie: cea care recunoaște sincer că nu se roagă. Nu vă mirați, că și ei tot creștini se autodefinesc.

Spuneam deci că noul coronavirus a dezamorsat, cel puțin pentru moment, această dispută a celui mai bun loc de rugăciune – biserică vs. acasă –, de vreme ce acum ne rugăm cu toții în izolarea propriilor cămine. Că ne place, că nu ne place, iată că Dumnezeu are propriile căi – poate prea originale pentru gusturile noastre –, cu care să înlăture motivele de ceartă dintre noi. Și cu toate acestea, de fiecare dată când intru în biserică, inexplicabil, simt ecoul rugăciunilor făcute de bunii creștini de acasă. Simt cum undele acestor rugăciuni mângâie Altarul și pereții bisericii, ca și atunci când duceam la bun sfârșit, împreună, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Iar când stau în Sfântul Altar și mă întorc spre naos, dacă închid ochii, pot să îi văd în rugăciune pe toți credincioșii parohiei așezați în băncuțe, pe fiecare după numele său și după locul în care obișnuia să se așeze înainte de epoca coronavirusului.

În loc de încheiere. Iată-ne, așadar, pe toți, experimentând rugăciunea doar de acasă. Desigur, unii dintre noi în stil propriu, în stilul celor duși la biserică. Dar ca să fim chit, îmi doresc din toți rărunchii ca, la sfârșitul acestui timp extraordinar de izolare, și cei care spun că ei se roagă doar în casă să simtă emoția și bucuria rugăciunii făcute în cenacolul frângerii Pâinii și al coborârii Spiritului Sfânt. Iar acesta nu poate fi decât biserica de ziduri, cea pe care tronează semnul victoriei escatologice: Sfânta Cruce.

x

O veste bună în vremuri nebune

Bunavestire este prin excelență sărbătoarea asumării, sărbătoarea lui “Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) rostit cu toată răspunderea. Pentru Maria, asumarea maternității Fiului lui Dumnezeu a însemnat totodată și asumarea suferințelor care veneau la pachet cu vestea adusă de Arhanghelul Gabriel. Bineînțeles că bucuria nașterii lui Isus a fost una care a depășit granițele acestei lumi – și mamele ne pot confirma acest lucru –, însă fiat-ul Sfintei Fecioare nu a însemnat decât asumarea desfătării, ci și pe cea a durerii ce avea să urmeze. Condițiile mizere găsite în Betleem, unde avea să-l nască pe Mântuitorul lumii, apoi emigrarea într-o țară străină, dar mai ales condamnarea și executarea Fiului preaiubit, au fost și ele incluse în răspunsul afirmativ dat de Maria arhanghelului.

Cunoscând toate aceste lucruri, astăzi suntem invitați să ne întrebăm cât de mult sau cât de puțin ne-am asumat și noi identitatea creștină. Așadar, suntem noi creștini full-time – atât în bucurii, cât și în suferințe – sau mai curând ne trăim credința part-time, adică suntem credincioși doar atunci când și vremurile ne sunt favorabile? Spunem și noi în vremuri de încercare: “Fie mie după cuvântul tău!”, sau îi suntem fideli lui Dumnezeu și Bisericii sale sfinte doar atunci cand e senin în viețile noastre? 

Ar fi absurd, desigur, să credem că Dumnezeu iubește suferința. Spre exemplu, în timpul rugăciunii din Grădina Ghetsimani (Matei 26), putem vedea lămurit că Isus nu își dorește suferința – “Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la mine paharul acesta!” –, dar că și-o asumă – “Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia ta!”. Această perioadă critică, a pandemiei prin care trecem, trebuie privită ca pe o vinere a pătimirilor, deci cu speranța că va veni și timpul învierii și al mântuirii noastre, timp în care ne vom putea veseli fără nici o opreliște. Însă, înainte de a sălta și de ne bucura de viață, va trebui să ne asumăm și noi – precum a făcut și Sfânta Fecioară Maria – urcușul pe Golgota.

În concluzie, cine vrea să trăiască intens bucuria vieții și a învierii, va trebui să urce mai întâi pe Dealul Căpățânii. Nu există altă cale spre viaţă, decât aceea pe care însuşi Isus Hristos a mers. Dar, preabunilor, sus inimile, pentru că nouă ne va fi cu mult mai uşor să parcurgem acest drum, deoarece poteca a fost deja bătătorită!

De ce permite Dumnezeu acestă pandemie?

Tot ceea ce ni se întâmplă în aceste zile co-vidate confirmă un singur lucru: cât de răsfățați suntem și cât de mult ne-am obișnuit cu viața de huzur. Pe noi – europenii, în general – ne-a binecuvântat Dumnezeu cu vârf și îndesat. Cu adevărat că ni s-a turnat în sân o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf (Luca 6, 38). Dar am uitat să oferim, să fim milostivi, singura clauză care însoțea pachetul full option cu care ne-am desfătat de zeci de ani pe bătrânul continent. În schimb, am siluit libertatea și viața bună, considerându-le pe acestea ca fiind sub stâpânirea noastră și nu în administrare, așa cum ar fi trebuit. Se cerea deci să fim economi fideli peste avuția primită de la Dumnezeu (Luca 12, 42-44), dar ne-am urcat ca găina în vârful grămezii și am risipit după bunul plac, asemenea slugii necredincioase (v. 45).

Concret, suntem generațiile care au primit har peste har: pace, libertăți de tot felul, stabilitate, confort, hrană și resurse din belșug, descoperiri tehnologice etc., etc. Însă, în loc să îi fim mulțumitori lui Dumnezeu pentru toate acestea, singura noastră preocupare a fost cum să le pervertim. Astfel, am transformat pacea în frici și în angoase, libertatea în libertinaj, stabilitatea în nestatornicie, confortul a devenit risipă și huzur, mâncării i-am pus foiță de aur, de resurse am abuzat până la epuizare, iar tehnologia a devenit noul nostru dumnezeu. Și cu toate acestea, încă ne mai considerăm întreptățiți să ridicăm pumnii spre cer și să întrebăm: de ce Dumnezeu permite această plagă a virusului chinezesc și, mai ales, de ce nu mai putem trăi ca până acum, după bunul nostru plac?

Răspunsul este unul simplu și fără echivoc: Dumnezeu nu este sursa răului, ci dimpotrivă este bun şi blând şi plin de îndurare cu toți cei ce îl cheamă (Psalmul 85, 4 / 86, 5). Și, deși este atotputernic, Dumnezeu nu poate și nu vrea să încalce libertatea omului, nici măcar atunci când, pe timp de epidemie, acesta ar trebui să stea izolat în casă și nu să iasă afară, ca să devină sursă de răspândire a temutului virus încoronat. Altfel spus, în situații precum cea expusă, deși multora li s-ar părea absurd, Dumnezeu pune mai mult preț pe libertatea omului, decât pe răspândirea epidemiei. Deci nu în direcția cerului ar trebui să-l căutăm pe vinovatul de serviciu al acestor zile, ci pe băncuțele din fața blocului, și pe alei, și în general pe afară, acolo unde răsfățații acestei lumi profită de darul libertății pentru a-l sfida pe Dumnezeu și creația sa.

În concluzie, noi nu suntem cobaii, ci colaboratorii planului dumnezeiesc, și este de datoria noastră să ne ridicăm la această demnitate. Dumnezeu vrea și poate să ne salveze, dar nu o va face dacă nu vom contribui și noi la acest plan, dacă nu vom dori și noi să fim salvați. “Şi aceasta este încrederea pe care o avem în el, că, dacă cerem ceva după voinţa lui, el ne ascultă” (1 Ioan 5, 14). Iar voința Domnului e ca noi să fim mântuiți de păcat și de osânda lui, dar nu ca niște fii răsfățați, ci ca unii încercați și perfect conștienți de credința noastră. De aceea, rugăciunile noastre, în aceste zile, nu ar trebui să se rezume doar la înlăturarea acestei pandemii, ci ele ar trebui să mai cuprindă și următoarea intenție: Doamne, știu că tu ești mântuitorul meu, descoperă-mi, te rog, planul tău și arată-mi care este lecția cu care să rămân la sfârșitul acestei încercări!

Dumnezeu dă, dar noi ce facem?

Astăzi, când la Dumnezeiasca Liturghie am fost doar jumătate dintre cei de duminica trecută, a fost destul de diferit. Stânjenitor chiar. Oare cum va fi atunci când nimeni nu va mai putea participa la ceremoniile religioase?... Vom vedea, se pare că Dumnezeu vrea să ne descopere și această inedită situație. Evident, nu am fost hirotonit pentru a sluji cu biserica goală și nici nu mi-am putut închipui o astfel de situație, dar dacă e musai, o voi face cu toți frații și cu toate surorile comunității noastre în inimă. Știu că și ei mi se vor alătura, de acasă sau de la serviciu și nu din market sau din cinema. “Dacă ar fi să ne întrebăm pentru ce există preotul, atunci ar trebui să răspundem: pentru Euharistie!” – îmi spunea PF Cardinal Lucian în fericita zi a hirotonirii mele. Așadar, lucrul cu adevărat important și demn de reținut și consolant este următorul: cât timp preoții vor fi preoți, Sfintele Liturghii și rugăciunile nu se vor opri, ba dimpotrivă, vor fi celebrate zilnic, cu și mai mare fervoare! Și nu doar la Râmnic, ci și în țară, și în toată lumea, independent de poziția cârtitorilor. Desigur, înainte de a ne împreuna mâinile pentru rugăciune, le vom spăla, bine, bine, cu săpun, măcar vreo 20 de secunde.

Să ne amintim în aceste momente de cumpănă și de cuvintele Sfântului Pavel care ne îndeamnă să însuflețim și mai mult harul lui Dumnezeu pe care l-am primit, pentru că Dumnezeu nu ne-a dat duhul fricii, spune apostolul, ci pe cel al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii (2 Timotei 1, 6-7). Încredințați, așadar, de cuvintele Sfintei Scripturi, să fim puternici și să nu-l ispitim pe Dumnezeu cerându-i să ne facă ceea ce noi înșine am putea face. Spre exemplu, dacă ne știm vulnerabili în fața noului virus, am putea să evităm spațiile aglomerate singuri, fără să cerem vreun ajutor divin în acest sens. Iar despre spiritul iubirii, ce să vă spun... Ar trebui să-l scoatem mai des de la naftalină. Și am fi avut ocazia chiar zilele trecute, atunci când s-a cerut închiderea granițelor în fața celor care își căutau refugiu acasă. Ce ticăloșie! Nu în vremuri de încercare ar trebui să fim altruiști? Iar cu spiritul înțelepciunii ce-am făcut? Nu ni s-a dat ca să luăm bun de mâncat tot ce ne pică în cioc. Deși nu ne-am gândi, vom răspunde la drepta judecată și pentru fiecare știre falsă pe care am crezut-o deși părea de necrezut, dar mai ales pentru acele știri pe care le-am distribuit fără să le fi verificat veridicitatea.

“Fericit este omul care rabdă ispita, căci, dupa ce a fost gasit bun, va primi cununa vieții pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-l iubesc.” – Iacov 1, 12.

Până la Dumnezeu, ne ajută sfinții

Când ne gândim la sfinți, nu ar trebui să ne gândim la strălucirea aureolelor și a veșmintelor lor din icoane, ci la faptul că ei își folosesc darurile primite – calitățile și pasiunile cu care au fost înzestrați – într-un mod care ne amintește de Dumnezeu și de iubirea sa. Trebuie să știm că deși toți cei care au ajuns în Rai sunt sfinți, noi îi numim așa doar pe cei care, prin viețile lor sfinte, au avut un impact de durată în viața Bisericii. Procesul prin care o persoană plecată din această viață devine unul din sfinții cinstiți de Biserică este unul extrem de complex și se numește canonizare. După canonizare, sfinților li se stabilește o zi a lor în calendar, zi în care sunt sărbătoriți de poporul creștin cu rugăciuni, cu imnuri, cu procesiuni pe străzi etc.

De ce sunt sfinții atât de iubiți? Pentru că ei ne inspiră, dar și pentru că ei ne sunt învățători, fie prin viața, fie prin scrierile lor. Sfinții mai sunt și prietenii noștri din Cer, cei cărora le putem cere să se roage pentru noi, la fel cum facem și cu prietenii noștri de pe Pământ. Atenție însă, creștinii nu se închină statuilor sau icoanelor sfinților, pentru că sfinții nu sunt dumnezei, deci reprezentările lor cu atât mai puțin ar putea fi! Nici măcar Maicii Domnului nu îi putem aduce cult de închinare sau de adorare. Singurul pe care îl adorăm și căruia i ne închinăm este Dumnezeu cel Întreit: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt. Sfinților și Fecioarei Maria le aducem un alt cult numit cinstire sau venerare. Am putea compara cinstirea adusă sfinților cu cea adusă persoanelor care ne sunt foarte dragi sau care au realizat lucruri extrem de importante pentru omenire, fie ca acestea mai sunt printre noi, fie că nu.

Iar atunci când sărutăm icoanele, nu o facem, așadar, pentru că le adorăm, ci o facem ca și când am săruta fotografia cuiva foarte drag care e plecat departe. La fel cum un iubit sărută fotografia iubitei sau cum o mamă pune pe piept fotografia copiilor ei plecați departe de casă. Când facem acest lucru, știm clar că poza nu e iubita care locuiește în alt oraș sau copilul plecat de acasă, pentru că noi sărutăm de fapt realitatea care stă dincolo de fotografie. Dar chiar și așa, fotografia, la fel și icoana, ne poate stârni imaginația și ne poate mișca inimile. De aceea creștinii cinstesc icoanele și statuile sfinților. Le cinstesc și nu li se închină, în sensul că nu le adoră sau idolatrizează. În concluzie, denumiri precum "icoane și moaște făcătoare de minuni" sau chiar "sfinți făcători de minuni" sunt incompatibile cu credința noastră, de vreme ce noi avem certitudinea că singurul capabil să înfăptuiască minuni este Dumnezeu.

Cunoscând toate acestea, am putea spune că nu mai avem nevoie de rugăciunile făcute sfinților, pentru că ne putem ruga direct lui Dumnezeu sau uneia dintre persoanele Sfintei Treimi. Așa este, dar rugăciunea mai este legată și de relație, de corelație, mai bine spus. Iar Biserica, la îndemnul Mântuitorului, ne încurajează să apelăm la rugăciunile prietenilor de pe Pământ sau din Ceruri, nu doar pentru a da mai multă putere rugăciunilor pe care le facem, ci și pentru a ne conecta și pentru a ne uni unii cu alții mai profund și, în același timp, cu Dumnezeu.

Să dăm Crăciunului ce este al Crăciunului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu

Cum să nu iubești frenezia zilelor de Crăciun!?! Un du-te-vino nesfârșit. Coloane întinse de mașini cu nas de ren legat de grila față, cărucioare pline moț care șerpuiesc prin parcările arhipline, chipuri senine care aleargă pe holurile centrelor comerciale, îmbrățișări patetice, tamponări între plase cu toartele tensionate la maxim, șlagăre de Crăciun pe toate posturile de radio, reclame acompaniate de clinchetul clopoțeilor etc. etc. Și ce-ar fi toate acestea fără feluritele felicitări electronice de pe rețelele de socializare?

Și ce-ar mai fi dacă-ar fi Crăciun în fiecare lună? Sunt convins că multora dintre noi le-ar surâde această idee. Ce ne-ar putea opri să scriem Crăciun în ziua a 25-a a fiecărei file a calendarului? În contextul sociocultural curent, absolut nimic! Nu am avea neoie decât de puțin marketing. Căci ce altceva este Crăciunul, decât abilitatea de a-i convinge pe mușterii să-și cheltuiască până și banii pe care nu îi au? Deja văd cum ar putea fi creionat un astfel de plan de marketing: între 1-15 ale fiecărei luni o campanie publicitară care să convingă pe toată lumea că pe 25 vom sărbători o valoare generală, precum familia, iar între 15-25 o accentuare a acestei campanii prin inducerea ideii că fericirea celor dragi poate fi ambalată cu hârtie și cu fundă. Ultimele cinci zile ale lunii ar trebui lăsate totuși pentru găsirea surselor de finanțarea a dezmățului abia isprăvit, că, de pe întâi, o vom lua de la capăt.

O astfel de idee este plauzibilă și nu m-ar deranja câtuși de puțin, însă cu condiția să-i găsim Nașterii Domnului o altă dată, una în afara planului de marketing și a campaniei publicitare de care vă vorbeam. Pe 30 decembrie, spre exemplu. Și ce bine i-ar prinde praznicului creștin dacă l-am decala cu vreo cinci zile. Altfel spus, dacă îmi permiteți să parafrazez un verset din capitolul 22 al Evangheliei după Matei, să dăm Crăciunului ce este al Crăciunului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Pentru că de prea multă vreme Crăciunul nu mai este o victimă, așa cum ne-a făcut Dr. Seuss să credem, ci a devenit el însuși un Grinch, un hoțoman, care a prădat până și puținul de care Isus s-ar fi putut bucura în adăpostul oilor din Betleem.

În trilogia despre viața Mântuitorului, Papa Emerit Benedict al XVI-lea menționa că oricum 25 decembrie nu este chiar data nașterii lui Isus. Mai mult, în primele secole, creștinii serbau ziua de naștere a Domnului pe 6 ianuarie și abia din secolul al IV-lea aceasta a început să fie serbată pe 25 decembrie. De aceea tot insist să lasăm Crăciunul pe 25, dar să mutăm Nașterea Domnului cu câteva zile. E clar pentru toată lumea că acestea două nu mai pot coabita. Nu poți împăca gratuitatea cu banul și nici sacrul cu profanul. Aceasta este prima soluție pe care o propun pentru a scoate sărbătoarea creștină a modestiei de sub zodia materialismului.

Însă ar mai fi încă o soluție, una care ține de alegerea fiecăruia dintre noi în parte. Așadar, ce vom alege să prăznuim luna aceasta, pe 25? Cui ne vom închina: dezmățului mercantil-consumerist și cumpărăturilor febrile sau unui Dumnezeu umil care ne îndeamnă la altruism și la cumpătare?

La fel ca acum 2000 de ani, Isus își căută sălaș în locuințele decente, acolo unde buna-cuviința este doamna casei. Nu se va lăsa nici de data aceasta impresionat de milioanele de luminițe care vor sta agățate pe gardurile monumentale sau pe streașinile vilelor și nici de cele din vitrinele orașului. Dacă și-ar fi dorit răsfăț și opulență, ar fi ales să se nască într-un palat din capitala imperiului și nu într-un cătun din Palestina. Și cum să mai distingem lumina blândă a Pruncului Sfânt, când noi înșine ne înconjurăm de tot felul de lumini stridente!? Iar dacă v-ați îmbrăcat deja casa cu plase de lumini, vă rog, nu le aprindeți și în Noaptea de Ajun, măcar! Nu aceasta este spiritul Nașterii Domnului. Aprindeți mai bine o lumânare și puneți-o pe masă. Așezați-vă cu toții în jurul ei, prindeți-vă de mâini și cântați colinde. Apoi priviți-vă unii pe alții și, în licăririle din ochi celorlalți, poate, poate, îl veți găsi pe Fiul cel Unul Născut, pe adevăratul sărbătorit al acestei luni.

Despre pomeni și ITP-uri

În sâmbăta dinaintea Floriilor, Biserica face pomenirea tuturor celor adormiţi, adică a celor care au trecut/plecat din această viaţă. Față de toți aceștia avem datoria de a ne ruga, pentru ca ei să se poată bucura cât mai curând de fericirea veşnică. Dar dacă între Iad şi Paradis “s-a întărit prăpastie mare”, deci imposibil de trecut – conform Evangheliei bogatului nemilostiv şi a sărmanului Lazăr (Luca 16, 19-31) –, mai pot fi utile rugăciunile noastre pentru cei adormiţi? Da, dacă admitem că, în afară de cele două stări amintite, Raiul şi Iadul, ar mai exista şi o a treia numită Purgatoriu sau Tinda Raiului. Cea de-a doua este denumirea apreciată în mod special de teologii ortodocşi. În această a treia stare – atenţie: STARE, NU LOC! – cel care a murit aflându-se în harul lui Dumnezeu – adică împăcat atât cu Dumnezeu, cât şi cu oamenii –, dar imperfect purificat, va fi supus unei purificări, înainte de a-l vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Când o persoană trece la viaţa veşnică – din nou atenţie: trece în viaţa veşnică, nu în nefiinţă, aşa cum auzim frecvent în discursurile comemorative! – nu mai poate face nimic pentru a-şi schimba starea. Noi, cei care încă trăim în această viaţă, în schimb, îi putem fi de ajutor. Şi acest lucru este posibil datorită faptului că Dumnezeu, în înţelepciunea sa, pe lângă exemplul de viaţă al răposatului, mai ţine cont şi de prețuirea/aprecierea celor care l-au cunoscut. De unde şi dictonul latin: “De mortuis nihil nisi bene!”. Prin postul, rugăciunile şi faptele noastre bune, dar MAI ALES PRIN CELEBRAREA SFINTEI LITURGHII, noi putem ajuta sufletele care se află în Purgatoriu sau, aşa cum îi mai spuneam, în Pridvorul/Tinda Raiului. Iar acest lucru este posibil deoarece şi noi, dar şi cei repauzaţi, facem parte din aceeaşi comuniune a Bisericii Sfinte a lui Dumnezeu. Aşadar, iubirea noastră poate ajunge chiar şi în lumea de dincolo.

Biserica a cinstit dintotdeauna amintirea celor adormiţi și a dorit ca aceștia, purificaţi, să ajungă cât mai repede la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Iată, de ce ni se recomandă să facem pomeni, rugăciuni/parastase şi celebrări euharistice în favoarea celor răposaţi! Dar atunci când spunem pomeni, nu ne referim la mesele întinse în curte sau în restaurante la care invităm rudele, vecini sau apropiații. Nu pomeni se numesc acestea, ci mai degrabă banchete. Dacă vrem ca aceste mese să fie cu adevărat pomeni, atunci e musai ca cei serviți la ele să fie nevoiași acestei lumi și nicidecum cei care își pot procura și singuri hrana. La fel, pomeni nu înseamnă nici numărul prosoapelor, al colacilor, al lumânărilor și nici măcar al bomboanelor de pe coliva pe care o pregătim. Pomană înseamnă ceea ce le oferim celor în nevoie, în memoria celor adormiți și pentru purificarea lor. Iar când vorbim de cei în nevoie, vorbim de cei flămânzi, de cei goi, de cei bolnavi, de cei care nu au acces la educație etc. Eu nu am întâlnit încă vreun amărât care să sufere din cauză că a primit prea puține lumânări de pomană sau că numărul bomboanelor din coliva mâncată era par sau impar.

Cât despre numărul obligatoriu de parastase care trebuie făcute, aflați că nu e chiar obligatoriu. Desigur, e recomandat să ne rugăm pentru cei adormiți și să facem cât mai multe parastase pentru ei, dar nu există norme privitoare la numărul și la deadline-ul acestora. Despre ITP-ul pomenilor și al parastaselor – trei zile, șapte zile, nouă zile, trei săptămâni, șase săptămâni, șase luni, un an, șapte ani etc. –, dacă vreți neapărat să vă complicați viața, le puteți întreba pe destoinicele țațe, că au ele grijă să vă încurce ițele. Molitfelnicul – cartea cu slujbe, cea despre care v-am mai spus – ne arată doar rânduiala parastaselor, nu și agenda pe șapte ani a familiei îndurerate. În concluzie, să rămânem la ceea ce este scris și nu la ceea ce e descris, că nu degeaba spuneau niște unii că “verba volant scripta manent”.

Despre pomelnice, descântece, dezlegări și alte dedicații

Nu sunt preot de foarte mulți ani, dar ce mi-au văzut ochii în câteva pomelnice primite în biserică... Mai că n-ai crede că au fost scrise de creștini. Pentru început, să vi-l prezint pe cel mai epocal dintre toate. Era unul despre dușmani. Despre o dușmancă, mai exact. I se ura, printre altele, să-i crape țâțele și să-i curgă laptele. Așa urări bune nu mai văzusem de ani buni, de când citisem un studiu etnografic al soacră-mii care consemnase descântecul de deochi al ultimei bătrâne din sat care îl mai știa. Cam de pe-acolo veneau urările cu pricina. Pe bune? Chiar credeți că Dumnezeu este un fel de gealat gata să ne îndeplinească cele mai murdare treburi?

Multe intenții de rugăciune înscrise în pomelnice fac referire la dezlegarea cununiilor. Că, vezi Doamne, Maricica tot înaintează în vârstă, dar nu se mai mărită. În concluzie, i-a legat cineva cununiile. Știți ce sunt cununiile, nu? Acelea, da, care se pun pe cap mirilor la cununia religioasă pentru a evidenția statutul regal al soților și al familiei. E ca și când Maricica ar fi avut și ea o pereche de cununii în șifonier sau cine știe pe unde și, pe când nu era atentă, cineva – vreo vrăjitoare, cel mai probabil – i le-a legat cu o sfoară sau cu mai știu eu ce. Și tocmai de aia nu se mai marită biata de ea. Really? Păi, sau suntem creștini sau ce suntem? Și dacă tot doriți să vă dezlegăm cununiile, aduceți-le la biserică, așa legate cum sunt, că știm câțiva cercetași care se pricep la noduri.

Și până la urmă, de unde toată insistența asta că toți trebuie să ne căsătorim? Gura lumii să fie cauza? Dacă așa e, Sfântul Pavel știe să o închidă cel mai bine: “Aşa că cel ce îşi mărită fata bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” (I Corinteni 7, 38). Nu știați că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi? Că unii se nasc cu vocația de a se căsători, iar alții nu? A nu se înțelege că toți cei care nu se nasc cu vocația de a se căsători trebuie să intre în mănăstire. Pot să-și păstreze foarte bine castitatea și ca laici. Sau, dacă tot insistă, se pot căsători pentru ca, mai apoi, să aibă de ce/cine să divorțeze.

Să revenim la pomelnice. Ce ar trebui să scriem pe ele? Este suficient să scriem numele de botez ale celor pentru care vrem să ne rugăm. În ceea ce privește intenția pentru care ne rugăm, ar trebui să avem convingerea că Dumnezeu o știe. Ba chiar mai bine decât noi. Iar dacă suntem minți înguste și ne îndoim că Dumnezeu ar avea această capacitate, putem să adăugăm scurt: pentru interviul de angajare, pentru convertire, pentru sănătate etc. Dar nu e nevoie să detaliem diagnosticul dat de doctor, mai ales că există probabilitatea ca Dumnezeu să ne fi stabilit un altul. Deci numele – prenumele, mai exact – sunt suficiente.

Preotul, dacă este onest, le va pomeni ÎN TAINĂ la Proscomidie – partea pregătitoare a Sfintei Liturghii. Iar dacă nu este onest..., va vedea el. La fel ca în cazul Sfântului Maslu, nici în cadrul Sfintei Liturghii nu există o ectenie anume pentru citirea cu voce tare a pomelnicelor. Însă, din nefericire, există parohii – deloc puține – care au introdus un program amplu de dedicații, fix în toiul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Preabunilor, oricât de mult ne-ar gâdila urechile auzul propriilor nume în cadrul Sfintei Liturghii, biserica nu trebuie transformată într-un fel de club de manele, cum nici preotul nu trebuie să se facă lăutar. Nu aveți nevoie de confirmarea audio a faptului că preotul își face treaba, Dumnezeu vă știe intențiile și vă primește jertfele, chiar dacă preotul ar putea uita de ele.

Încă un amănunt, extrem de important: preotul nu poate suplini rugăciunile noastre. Nu mergem la preot pentru că noi nu avem timp să ne rugăm. Mergem pentru că vrem ca preotul să ni se alăture în rugăciune. Așadar, preotul nu suplinește rugăciunile, ci le plinește!

La mulţi ani, copilărie!

Nu ştiu cum şi nici de ce, dar de Ziua Copilului m-am trezit fredonând: „Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii…” – da, da, cântecul acela preluat de Guess Who - şi am ţinut-o aşa toată ziua. Lăsând deoparte critica epocii de tristă amintire, pionier fiind pe-atunci, chiar îmi doream cu fervoare să vină anul 2000 şi să las copilăria cu toate problemele ei în urmă. Atunci, ca mai toţi copiii necopţi, aş fi vrut să fiu cum sunt acum, iar acum..., ghiciţi ce? Păi, da, aş vrea să fiu cum eram atunci! Şi am o vagă bănuială că lucrurile nu s-au schimbat prea mult şi că tinerii, copiii anilor 2000, aşteaptă şi ei, la fel, cu nerăbdare să crească.

Şi de ce nu ar sări şi tinerii de azi peste copilărie, mă rog? Doar au aceleaşi motive pe care le-am avut şi eu. Cât să mai suporte şi ei viaţa aceasta îngrădită de părinţi şi de şcoală şi de toate regulile imposibile de pe lume? Gata cu dependenţa de toţi şi de toate! Să vină imediat timpul când tinerii vor hotărî singuri cum să se îmbrace şi ce să mănânce, când îşi vor face singuri programul şi când nu vor mai avea teme, când vor putea să stea pe-afară până în zori şi când vor putea să iubească cât vor şi pe cine vor ei; yupiii, să vină!!

Da, prieteni tineri, dar vor veni şi facturile, şi grija pentru ziua de mâine, şi ruptul de oase la serviciu, şi lupta exasperantă pentru o funcţie mai bună, şi surmenajul… Şi, mai apoi, ca o binecuvântare, vor veni şi copiii. Şi aşa, veţi lua o gură mare de oxigen şi veţi spune că tot efortul acesta şi toată graba nebună cu care aţi ars etapele tinereţii au meritat. Şi veţi avea dreptate, copiii chiar merită totul. Dar ştiţi ceva? Şi copiii voştri vor creşte şi, la rândul lor, vor vrea şi ei să hotârască singuri cum să se îmbrace, şi cât să stea pe-afară, şi pe cine să iubească. Vor vrea şi ei - micii piromani - să-şi dea foc copilăriei. Iar voi îi veţi privi aproape neputincioşi şi veţi fi stupefiaţi că propriile odrasle vă vor repeta greşeala de a fi ieşit înainte de vreme din copilărie.

Aşadar, preabunii mei prieteni, vă întreb – deloc retoric - din nou: de ce să nu vă bucuraţi de cel mai curat timp al vieţii, de ce să nu mai copilăriţi? Nu faceţi greşeala pe care şi eu am făcut-o, ci mai rămâneţi copii, mulţi ani de-acum, cât mai mulţi ani!