Despre pomelnice, descântece, dezlegări și alte dedicații

Nu sunt preot de foarte mulți ani, dar ce mi-au văzut ochii în câteva pomelnice primite în biserică... Mai că n-ai crede că au fost scrise de creștini. Pentru început, să vi-l prezint pe cel mai epocal dintre toate. Era unul despre dușmani. Despre o dușmancă, mai exact. I se ura, printre altele, să-i crape țâțele și să-i curgă laptele. Așa urări bune nu mai văzusem de ani buni, de când citisem un studiu etnografic al soacră-mii care consemnase descântecul de deochi al ultimei bătrâne din sat care îl mai știa. Cam de pe-acolo veneau urările cu pricina. Pe bune? Chiar credeți că Dumnezeu este un fel de gealat gata să ne îndeplinească cele mai murdare treburi?

Multe intenții de rugăciune înscrise în pomelnice fac referire la dezlegarea cununiilor. Că, vezi Doamne, Maricica tot înaintează în vârstă, dar nu se mai mărită. În concluzie, i-a legat cineva cununiile. Știți ce sunt cununiile, nu? Acelea, da, care se pun pe cap mirilor la cununia religioasă pentru a evidenția statutul regal al soților și al familiei. E ca și când Maricica ar fi avut și ea o pereche de cununii în șifonier sau cine știe pe unde și, pe când nu era atentă, cineva – vreo vrăjitoare, cel mai probabil – i le-a legat cu o sfoară sau cu mai știu eu ce. Și tocmai de aia nu se mai marită biata de ea. Really? Păi, sau suntem creștini sau ce suntem? Și dacă tot doriți să vă dezlegăm cununiile, aduceți-le la biserică, așa legate cum sunt, că știm câțiva cercetași care se pricep la noduri.

Și până la urmă, de unde toată insistența asta că toți trebuie să ne căsătorim? Gura lumii să fie cauza? Dacă așa e, Sfântul Pavel știe să o închidă cel mai bine: “Aşa că cel ce îşi mărită fata bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face” (I Corinteni 7, 38). Nu știați că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi? Că unii se nasc cu vocația de a se căsători, iar alții nu? A nu se înțelege că toți cei care nu se nasc cu vocația de a se căsători trebuie să intre în mănăstire. Pot să-și păstreze foarte bine castitatea și ca laici. Sau, dacă tot insistă, se pot căsători pentru ca, mai apoi, să aibă de ce/cine să divorțeze.

Să revenim la pomelnice. Ce ar trebui să scriem pe ele? Este suficient să scriem numele de botez ale celor pentru care vrem să ne rugăm. În ceea ce privește intenția pentru care ne rugăm, ar trebui să avem convingerea că Dumnezeu o știe. Ba chiar mai bine decât noi. Iar dacă suntem minți înguste și ne îndoim că Dumnezeu ar avea această capacitate, putem să adăugăm scurt: pentru interviul de angajare, pentru convertire, pentru sănătate etc. Dar nu e nevoie să detaliem diagnosticul dat de doctor, mai ales că există probabilitatea ca Dumnezeu să ne fi stabilit un altul. Deci numele – prenumele, mai exact – sunt suficiente.

Preotul, dacă este onest, le va pomeni ÎN TAINĂ la Proscomidie – partea pregătitoare a Sfintei Liturghii. Iar dacă nu este onest..., va vedea el. La fel ca în cazul Sfântului Maslu, nici în cadrul Sfintei Liturghii nu există o ectenie anume pentru citirea cu voce tare a pomelnicelor. Însă, din nefericire, există parohii – deloc puține – care au introdus un program amplu de dedicații, fix în toiul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Preabunilor, oricât de mult ne-ar gâdila urechile auzul propriilor nume în cadrul Sfintei Liturghii, biserica nu trebuie transformată într-un fel de club de manele, cum nici preotul nu trebuie să se facă lăutar. Nu aveți nevoie de confirmarea audio a faptului că preotul își face treaba, Dumnezeu vă știe intențiile și vă primește jertfele, chiar dacă preotul ar putea uita de ele.

Încă un amănunt, extrem de important: preotul nu poate suplini rugăciunile noastre. Nu mergem la preot pentru că noi nu avem timp să ne rugăm. Mergem pentru că vrem ca preotul să ni se alăture în rugăciune. Așadar, preotul nu suplinește rugăciunile, ci le plinește!