Despre pomeni și ITP-uri

În sâmbăta dinaintea Floriilor, Biserica face pomenirea tuturor celor adormiţi, adică a celor care au trecut/plecat din această viaţă. Față de toți aceștia avem datoria de a ne ruga, pentru ca ei să se poată bucura cât mai curând de fericirea veşnică. Dar dacă între Iad şi Paradis “s-a întărit prăpastie mare”, deci imposibil de trecut – conform Evangheliei bogatului nemilostiv şi a sărmanului Lazăr (Luca 16, 19-31) –, mai pot fi utile rugăciunile noastre pentru cei adormiţi? Da, dacă admitem că, în afară de cele două stări amintite, Raiul şi Iadul, ar mai exista şi o a treia numită Purgatoriu sau Tinda Raiului. Cea de-a doua este denumirea apreciată în mod special de teologii ortodocşi. În această a treia stare – atenţie: STARE, NU LOC! – cel care a murit aflându-se în harul lui Dumnezeu – adică împăcat atât cu Dumnezeu, cât şi cu oamenii –, dar imperfect purificat, va fi supus unei purificări, înainte de a-l vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Când o persoană trece la viaţa veşnică – din nou atenţie: trece în viaţa veşnică, nu în nefiinţă, aşa cum auzim frecvent în discursurile comemorative! – nu mai poate face nimic pentru a-şi schimba starea. Noi, cei care încă trăim în această viaţă, în schimb, îi putem fi de ajutor. Şi acest lucru este posibil datorită faptului că Dumnezeu, în înţelepciunea sa, pe lângă exemplul de viaţă al răposatului, mai ţine cont şi de prețuirea/aprecierea celor care l-au cunoscut. De unde şi dictonul latin: “De mortuis nihil nisi bene!”. Prin postul, rugăciunile şi faptele noastre bune, dar MAI ALES PRIN CELEBRAREA SFINTEI LITURGHII, noi putem ajuta sufletele care se află în Purgatoriu sau, aşa cum îi mai spuneam, în Pridvorul/Tinda Raiului. Iar acest lucru este posibil deoarece şi noi, dar şi cei repauzaţi, facem parte din aceeaşi comuniune a Bisericii Sfinte a lui Dumnezeu. Aşadar, iubirea noastră poate ajunge chiar şi în lumea de dincolo.

Biserica a cinstit dintotdeauna amintirea celor adormiţi și a dorit ca aceștia, purificaţi, să ajungă cât mai repede la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Iată, de ce ni se recomandă să facem pomeni, rugăciuni/parastase şi celebrări euharistice în favoarea celor răposaţi! Dar atunci când spunem pomeni, nu ne referim la mesele întinse în curte sau în restaurante la care invităm rudele, vecini sau apropiații. Nu pomeni se numesc acestea, ci mai degrabă banchete. Dacă vrem ca aceste mese să fie cu adevărat pomeni, atunci e musai ca cei serviți la ele să fie nevoiași acestei lumi și nicidecum cei care își pot procura și singuri hrana. La fel, pomeni nu înseamnă nici numărul prosoapelor, al colacilor, al lumânărilor și nici măcar al bomboanelor de pe coliva pe care o pregătim. Pomană înseamnă ceea ce le oferim celor în nevoie, în memoria celor adormiți și pentru purificarea lor. Iar când vorbim de cei în nevoie, vorbim de cei flămânzi, de cei goi, de cei bolnavi, de cei care nu au acces la educație etc. Eu nu am întâlnit încă vreun amărât care să sufere din cauză că a primit prea puține lumânări de pomană sau că numărul bomboanelor din coliva mâncată era par sau impar.

Cât despre numărul obligatoriu de parastase care trebuie făcute, aflați că nu e chiar obligatoriu. Desigur, e recomandat să ne rugăm pentru cei adormiți și să facem cât mai multe parastase pentru ei, dar nu există norme privitoare la numărul și la deadline-ul acestora. Despre ITP-ul pomenilor și al parastaselor – trei zile, șapte zile, nouă zile, trei săptămâni, șase săptămâni, șase luni, un an, șapte ani etc. –, dacă vreți neapărat să vă complicați viața, le puteți întreba pe destoinicele țațe, că au ele grijă să vă încurce ițele. Molitfelnicul – cartea cu slujbe, cea despre care v-am mai spus – ne arată doar rânduiala parastaselor, nu și agenda pe șapte ani a familiei îndurerate. În concluzie, să rămânem la ceea ce este scris și nu la ceea ce e descris, că nu degeaba spuneau niște unii că “verba volant scripta manent”.