Creație vs. evoluție

Geneză 1, 24 – 2, 3

Pornind de la lectura din Cartea Facerii, voi aduce în discuție dezbaterea ultimelor secole: creație vs. evoluție. Suntem urmașii lui Adam și ai Evei sau ne tragem din maimuțe? Sau poate – atenție, spoiler alert! – mai există o a treia opțiune?

În 1859, Charles Darwin a prezentat în Originea speciilor teoria sa evoluționistă: viața a început într-o supă primordială, considera el, și apoi a evoluat. Cele mai puternice specii au rezistat, cele mai slabe nu. Astfel, totul se reduce la hazard. Însă noi știm că Universul nu e rezutatul unei întâmplări, ci e ceva intenționat, minunat și făcut din iubire. A doua teorie, cea creaționistă, se bazează pe interpretarea simplistă, la propriu, a primelor capitole din Cartea Genezei, ca și când un martor ocular și-ar fi notat ce a făcut Dumnezeu în fiecare zi. Și mulți dintre creștini ar paria pe această a doua teorie.

Teoria numărul trei, cea asumată de Biserică, ne îndeamnă să nu privim zilele creației biblice ad litteram, ci mai curând ca pe o figură de stil, dar care ne poate dezvălui adevărul. Iar un prim adevăr al Facerii este acela că am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aici derivă demnitatea şi destinul nostru etern. Apoi, dacă luăm în considerare spusele Sfântului Petru – că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi (2 Petru 3, 8) –, am putea vorbi despre zilele creației și ca despre niște ere evolutive a căror cursivitate are sens și din punct de vedere științific: apariția Universului, apoi a Pământului, a plantelor, a animalelor din apă, din aer și de pe uscat și, în final, a omului. Și chiar dacă primele capitole ale Genezei sunt marcate de un limbaj figurat, acestea ne arată clar raportul lui Dumnezeu cu creația sa și implicit cu omul. Papa Benedict al XVI-lea – pe când era Arhiepiscop de München – spunea în acest sens despre Geneză că scopul ei nu este acela de a explica cum a apărut omul, ci de a afla cine este el și care este originea sa cea mai profundă.

Dar de ce nu apar și dinozaurii în Biblie, ar putea întreba unii mai curioși. Pentru că Geneza nu este un tratat de știință sau de biologie sau de istorie. Asta nu înseamnă, așa cum spuneam, că nu găsim în ea lucruri adevărate. Probabil că dacă ar fi fost scrisă în zilele noastre, Cartea Facerii ar fi vorbit și despre Big-Bang și despre expansiunea Universului, teorii care, apropo, au fost inițiate de fizicianul și preotul catolic belgian Georges Lemaître. Însă cărțile Vechiului Testament au fost scrise cu mii de ani în urmă, atunci când omenirea mai avea mult până să ajungă la cunoașterea științifică.

Credem, așadar, și în facerea lumii, dar și în evoluția ei conform unui scop superior. Iar credința într-o creație evolutivă ne poate oferi și acele răspunsuri la care știința e incapabilă să răspundă. Spre exemplu, dacă noi, persoanele umane, suntem rezultatul hazardului, atunci gândurile și deciziile noastre sunt și ele la fel, tot rezultatul întâmplării?... Pe de altă parte, dacă admitem că Dumnezeu este creatorul Universului, descoperind tot mai multe adevăruri științifice despre Univers, de fapt, înțelegem tot mai multe lucruri despre Dumnezeu. Știința este deci un dar care ne poate apropia de Dumnezeu.

În concluzie, creștinismul și știința sunt compatibile, dacă vom considera că Dumnezeu a creat evoluția și că adevărul – sacru sau științific – îi aparține doar lui. În plus, creștinismul și știința se completează reciproc pentru că Dumnezeu este al tuturor – și al teologilor, și al oamenilor de știință – și se folosește de toți pentru a ne face cunoscută iubirea sa creativă: de la complexitatea legilor Universului, până la trăirile aparent banale prin care trecem fiecare dintre noi. Închei cu cuvintele aceluiași papă, Benedict al XVI-lea, care spunea la începutul pontificatului său: “Nu suntem un produs întâmplător şi fără sens al evoluţiei. Fiecare dintre noi este rezultatul unui gând al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este dorit, fiecare dintre noi este iubit, fiecare dintre noi este necesar”. Amin!