Pătimirile Mântuitorului – gloria lui Dumnezeu

Text scripturistic: Ioan 18, 1-28.

Textul evanghelic propus astăzi spre meditare ne înfăţişează primele două momente ale pătimirii la care a fost supus Mântuitorul: primul – arestarea şi cel de-al doilea – Isus în faţa marelui preot dimpreună cu lepădările lui Petru. Spre deosebire de cei trei evanghelişti sinoptici – Matei, Marcu şi Luca – cei care înfăţişează scena Pătimirilor însoţită de o tristeţe fără margini, Sfântul evanghelist Ioan prezintă această scenă sub semnul slavei, al preamăririi Fiului lui Dumnezeu. În concepţia lui Ioan, pătimirile şi în special răstignirea pe cruce nu înseamnă atât de mult suferinţă extremă şi moarte dureroasă (aşa cum apare în cazul celor trei sinoptici), cât înseamnă – aşa cum spuneam – Înălţare pe Cruce întru preamărirea Fiului de către Tatăl.

Astfel, când Mântuitorul lumii este înălţat pe cruce, nu se împlineşte o acţiune umană, ci se împlineşte scriptura şi se descoperă gloria lui Dumnezeu („Văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura a zis: Mi-e sete!” – In 19, 28). Chiar în momentul aparent falimentar al morţii se naşte un nou popor ales, popor care este încredinţat Sfintei Fecioare Maria, cea care va fi numită, iată, pe bună dreptate, Maica Bisericii.

O altă diferenţă pe care o putem sesiza între evangheliile sinoptice şi cea după Ioan este scena predării. În timp ce, în sinoptice, Iuda este cel care îl predă pe Isus soldaţilor, în episodul asupra căruia ne aplecăm astăzi vedem că Isus este cel care se predă singur. Este interesant şi faptul că în Evanghelia după Ioan atât scena predării/arestării cât şi cea a îngropării se petrec în grădină. Astfel, evocând Edenul, Grădina Paradisului, evanghelistul ne indică faptul că Hristos a luat asupra sa şi a ispăşit păcatul protopărintelui Adam pentru a-i reda omului frumuseţea originară.

Privind la începutul supliciului la care a fost supus Domnul şi cunoscându-i deja deznodământul, una dintre întrebările pertinente care ne vin în minte în acest moment ar putea fi următoarea: Oare Dumnezeu să fi poruncit toate aceste lucruri pe care duşmanii i le-au făcut lui Isus? Cu siguranţă, nu. Dumnezeu nu poate porunci păcatul sau răul. Ceea ce a avut de îndurat Isus reprezintă fundamentul misterului nelegiuirii lumii. E drept, Isus a ascultat de Tatăl, dar în sensul că iertându-şi duşmanii, s-a conformat voinţei Tatălui, care nu doreşte moartea păcătosului, ci ca acesta să se convertească şi să fie viu. Isus a acceptat ca duşmanii săi care îl duceau să îl răstignească să trăiască cu toţii, iertându-i: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”. Să iertăm şi noi, numai aşa vom putea fi numiţi fiii Tatălui Ceresc, cel care face să cadă ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Iată un alt mister profund al milei lui Dumnezeu!

În încheierea acestei meditaţii vă invit să ne gândim puţin şi la insistentul cocoş, cel care l-a făcut pe Petru să se ruşineze de nestatornicia sa. Şi noi, aşişderea lui Petru, ne considerăm adesea ca fiind nişte virtuoşi ai credinţei, când, de fapt, nu ştim cum să ne mai sustragem de la îndatoririle şi de la exigenţele pe care Biserica şi Evanghelia ni le propun. Cum ar fi ca acel cocoş să ne amintească prin cântatul său, precum odinioară lui Petru, de ipocrizia  şi de lepădările noastre? Să ne amintească de fraţii mai mici ai lui Isus, de sărmanii acestei lumi pe care îi trădăm zilnic, sau de zecile de mii de martiri care mor anual pentru credinţă şi pe care nu-i ştim sau pe care nu vrem să-i recunoaştem.

Să-i cerem, aşadar, acestui cocoş să nu-şi întrerupă cântatul şi să denunţe toate păcatele şi toate lepădările noastre zilnice!

Surse:

- Cristian Bădiliţă, Evanghelia după Ioan, 2015, Editura Vremea, Bucureşti

- http://www.predici.cnet.ro/

Spălarea picioarelor

Text scripturistic: Ioan 13, 1-17.

Spălarea picioarelor - Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, Ciofliceni (Snagov, IF)

Este posibil, preabuni cititori, ca prin episodul scripturistic propus astăzi spre meditare, acela al spălării păcioarelor ucenicilor, să găsim şi cheia care să îl deschidă pe cel al ungerii Domnului cu mir de mare preţ. Însă pentru a putea pătrunde şi mai bine sublimul gest făcut de Mântuitorul, trebuie să facem câteva lămuriri în ceea ce priveşte mersul pe jos, cel mai obişnuit mijloc de transport în Palestina de acum 2000 de ani.

Pentru a se deplasa, chiar şi pe distanţe lungi, oamenii antichităţii erau nevoiţi să-şi folosească propriile picioare. Gândiţi-vă numai la ce ar însemna acest lucru pentru omul modern. Cum ar fi să străbatem distanţa dintre marile oraşe ale ţării la pas? Nici măcar nu ne-am putea închipui ce dureri groaznice de picioare ne-ar provoca un astfel de efort. Dar să revenim în Palestina din timpul lui Isus. Remediul oferit de casele de odihnă împotriva unor astfel de dureri era îmbăierea picioarelor în apă caldă şi masajul acestora, muncă făcută de regulă de slugile casei. Poate că tocmai de aceea acest tip de hanuri care se aflau pe marginea drumurilor şi în care călătorii îşi puteau recupera energia se numesc astăzi restaurante, pentru că în ele se restaura energia drumeţilor extenuaţi. Iată, aşadar, care este contextul socio-cultural în care ucenicii au fost puşi în ipostaza de a le fi spălate picioarele de către Mântuitorul însuşi.

Să ni-l imaginăm pe Isus care se încinge cu un ştergar şi care se apleacă pe rând la picioarele ucenicilor săi. Să ni-l imaginăm cum ia în mâinile sale sfinte acele picioare pline de bătături care au străbătut alături de el, timp de trei ani, ţinuturile Palestinei. Oare se gândea Isus în acele momente în care se îngrija de revigorarea discipolilor săi şi la kilometri pe care picioarele acestora urmau să-i mai străbată pentru a vesti evanghelia?...

Din relatarea evanghelică vedem că Simon Petru a fost surprins şi s-a simţit stânjenit de gestul lui Isus de a-i spăla picioarele. Foarte probabil şi ceilalţi ucenici au reacţiaonat la fel. Şi la cum îl cunoaştem pe Petru, cu siguranţă ar fi vrut ca el să fie cel care să-i spele picioarele Domnului. La fel am fi vrut şi noi, să fim noi cei care-i spală picioarele lui Hristos şi nu invers, sunt convins de acest lucru. Însă, a spăla picioarele celorlalţi şi a ne lăsa spălaţi pe picioare sunt cele două feţe ale monedei pe care o numim viaţă creştină, spunea într-o predică părintele Ernest Munachi Ezeogu.

De fapt, dacă nu îl lăsăm pe Domnul să ne spele, să ne cureţe, mai întâi, ca să îi putem aparţine, atunci nu vom putea avea împuternicirea de a-i spăla pe fraţii săi mai mici. “Dacă nu le voi spăla, nu vei avea parte cu mine” (In 13, 8) i-a spus Domnul lui Petru. La fel ne spune şi nouă. Şi pentru ca acest lucru să se poată întâmpla, este nevoie ca şi noi să stăm în faţa Mântuitorului şi să ne lăsăm spălaţi. Numai în acest fel vom putea să mergem şi noi şi să le spălăm picioarele altora. De fapt, spălarea picioarelor, slujirea, celorlalţi este o obligaţie care ne este trasată în textul scripturistic asupra căruia medităm: “Dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat exemplu ca şi voi să faceţi aşa cum v-am făcut eu” (In 13, 15-16).

În concluzie, episodul spălării picioarelor ucenicilor de către însuşi Învăţătorul lor este celebrarea iubirii profunde pe care, după ce mai întâi am experimentat-o noi înşine, suntem datori să o ducem şi celorlalţi, pentru ca şi ei să-l cunoască şi să-l iubească pe Isus Hristos, Domnul nostru.

Sursă: http://www.predici.cnet.ro/

Duminica Floriilor - ziua examenului de conştiinţă

Text scripturistic: Ioan 12, 1-18.

Intrarea în Ierusalim - Mănăstirea Părinţilor Carmelitani Desculţi, Ciofliceni (Snagov, IF)

Mântuitorul era deplin conştient de faptul că va fi trădat, că va patimi, că va fi răstignit şi că va fi ucis, şi cu toate acestea el a mers de bunăvoie la Ierusalim, acceptând chiar şi triumful efemer compus din ramurile, din osanalele şi din hainele întinse în faţa sa, pe cale. Ca şi mulţimile din Ierusalim care l-au aclamat pe Isus, oamenii au reuşit să jertfească mai mereu ceva din ei şi din bunurile lor temporale pentru divinitate. Dar a jertfi totul de bunăvoie…, le-a fost imposibil oamenilor. De aşa ceva nu s-a mai auzit. Fiindcă numai iubirea totală se poate jertfi total. Iar iubirea totală nu poate fi decât Isus, deoarece doar el a fost capabil de o jertfă totală: de jertfa trupului, de cea a sufletului şi chiar de cea a dumnezeirii sale sfinte!

Vă propun ca astăzi să ne cercetăm pe noi înşine în lumina acestei jertfe totale a lui Hristos! Cât am jertfit din noi în acest post, pentru mărirea lui Dumnezeu, pentru mântuirea proprie şi pentru cea a aproapelui? Cât din ceea ce avem şi din ceea ce suntem am oferit? Cu câtă plăcere şi cu câtă bucurie am postit?... Cu câtă iubire am răspuns iubirii lui Dumnezeu?… „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Mt 6, 21), ne-a spus Isus. Aşadar, unde este comoara noastră?

Duminica aceasta, a Floriilor, este ziua examenului de conştiinţă înainte de măreaţa sărbătoare a Învierii. Nu mai avem decât o săptămână de parcurs până la Paşte, Săptămâna Sfântă a Pătimirilor mântuitoare. Dacă vom participa la slujbele, la deniile, din toată această săptămână, îl vom putea vedea pe Hristos aflându-se în cea mai cumplită suferinţă: de la lacrimile vărsate astăzi asupra Ierusalimului, de la sudoarea de sânge din grădina Măslinilor, de la crunta biciuire, de la scuiparea în faţă şi de la ruşinoasa pălmuire, de la îmbrăcarea cu haina de nebun şi de la batjocoritoarea încoronare cu spini, până la răstignirea şi moartea groaznică de pe cruce!

Ţinând cont de toate acestea, care ar trebui să fie atitudinea noastră în această săptămână? Ce aşteaptă Dumnezeu de la noi în aceste zile şi nu numai?... Ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi, în acest timp, este recunoştinţa. O recunoştinţă suficient de puternică încât să urâm orice fel de păcat, suficient de puternică încât să transformăm iubirea noastră pentru Dumnezeu în iubirea tuturor oamenilor, în special în cea a sărmanilor lui Dumnezeu.

Iar motivul pentru care este imperativ necesar ca să îi fim recunoscători lui Dumnezeu este că, prin exemplul său, ne-a învăţat un lucru minunat: să facem totul până la capăt, să dăm totul fără măsură şi să iubim fără nici o rezervă! Pentru că în viaţă, nu ai cum să primeşti totul, dacă nu te oferi cu totul; nu poţi să câştigi viaţa, dacă nu îţi oferi propria viaţă!… Nu ne putem bucura de Paşte dacă, în săptămâna aceasta sfântă, nu vom urca şi noi pe Golgota! Pentru că, în definitiv, singura cale sigură rămâne calea bobului de grâu care numai dacă moare poate aduce mai mult rod!

Să recapitulăm. Ne aflăm în duminica dinaintea Paştelui, în Duminica Floriilor, şi intrăm în Săptămâna cea mai Sfântă a anului bisericesc, pentru că celebrăm cele mai sfinte mistere ale mântuirii noastre: pătimirea, moartea şi Învierea Domnului Isus. Aşadar, care trebuie să fie atitudinea noastră de creştini sau ce ne cere astăzi Hristos?… El nu ne cere să îl întâmpinăm şi noi cu ramuri de palmieri, ci cere doar o inimă plină de iubire şi de recunoştinţă. El nu caută să intre astăzi în Ierusalim, ci în sufletele noastre. Să îl acceptăm ca pe Mântuitorul nostru. Oare nu a dus el pe cruce păcatele noastre? Să îl acceptăm ca pe Învingătorul morţii şi să rostim precum copiii din Ierusalim: “Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel!”.

Sursă: http://www.predici.cnet.ro/

Readucerea lui Lazăr la viaţă

Text scripturistic: Ioan 11, 1-45.

Dintre toate miracolele înfăptuite de Isus, învierea lui Lazăr este cea mai uimitoare pentru oamenii din timpul său. Credinţa tradiţională evreiască era aceea că sufletul unei persoane decedate rămânea oarecum împreună cu trupul timp de trei zile. După aceste trei zile, sufletul părăsea în sfârşit trupul, pentru a nu se mai întoarce niciodată, şi atunci începea descompunerea trupului. Când Marta obiectează la deschiderea mormântului şi spune: “Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile” (In 11, 39), ea exprimă părerea comună că este o situaţie fără speranţă. În mentalitatea tradiţională evreiască, a readuce la viaţă o persoană care era deja moartă de patru zile şi aflată în descompunere era un lucru incredibil.

Aici ar trebui să facem o primă precizare: învierea lui Lazăr ar trebui înţeleasă mai de grabă ca pe o readucere la viaţă, dacă ţinem cont de faptul că Lazăr va trebui să mai moară încă o dată pentru a putea învia la Judecată. Rememorând miracolele făcute de Isus, putem sesiza că prin acestea Domnul restabileşte ordinea sau sensul firesc al lucrurilor. Orbii, ca şi paraliticii sau leproşii vindecaţi şi-au recăpătat diversele funcţii ale corpului uman, funcţii de care se bucură toţi oamenii sănătoşi. Lazăr este şi el readus la viaţă – din iubire şi pentru mărirea lui Dumnezeu – deoarece moartea sa venise pe neaşteptate, împotriva naturii, am putea spune, dacă ne gândim la faptul că nu era prea mult înaintat în vârstă.

Ştim că această readucere la viaţă nu este singura relatată de Sfânta Scriptură. Mai cunoaştem alte şase asemenea învieri pe care doresc să le amintim în cele ce urmează:

- primele două sunt relatate în VT: readucerea la viaţă a fiului văduvei din Sarepta de către profetul Ilie şi învierea copilului somanitei, săvărşită de profetul Elisei;

- alte două readuceri la viaţă făcute de Mântuitorul sunt: învierea fiicei lui Iair şi învierea tânărului din Nain;

- iar din Faptele Apostolilor mai cunoaştem alte două învieri: cea a lui Tabita, săvârşită de Petru, şi cea a tânărului căzut de la înălţime, săvârşită de Pavel.

Învierea lui Lazăr se diferenţiază însă de toate acestea prin faptul că cel readus la viaţă era un prieten iubit al lui Isus, şi nu doar un oarecare, dar mai ales pentru că avem de-a face cu o înviere incontestabilă a unui trup care zăcuse timp de patru zile în mormânt şi care probabil intrese deja în putrefacţie.

Sensul acestui miracol este, desigur, manifestarea gloriei lui Dumnezeu. Dar moartea şi învierea lui Lazăr ne apropie şi de momentul culminant al Evangheliei după Ioan: de pătimirile, de moartea, de îngroparea, dar şi de Învierea Mântuitorului. Putem spune, aşadar, că Lazăr îl prefigureză pe Hristos însuşi. Iar pentru primii creştini, relatarea învierii lui Lazăr făcea chiar mai mult decât să indice Învierea lui Isus. Pentru ei acest miracol constituia o provocare la a nu renunţa niciodată la speranţă, chiar şi în situaţiile disperate în care se aflau ei ca indivizi, ca Biserică sau ca naţiune. Nu este niciodată prea târziu pentru Dumnezeu să readucă la viaţă şi să reînsufleţească o persoană, o Biserică sau chiar o naţiune.

Isus l-a înviat pe Lazăr fiindcă acesta l-a primit deseori în casa sa din Betania şi pentru că împreună cu surorile sale l-au tratat cum nu se poate mai bine şi pentru aceasta – spune Sfântul Evanghelist Ioan – Isus l-a iubit… Să-l primim şi noi pe Isus Domnul cu iubire în sufletele noastre! Prin acelaşi evanghelist, Domnul ne transmite şi nouă, tuturor: “Eu sunt pâinea vieţii… Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6, 48 şi 54).

Surse:

- Cristian Bădiliţă, Evanghelia după Ioan, 2015, Editura Vremea, Bucureşti

- http://www.predici.cnet.ro/

Sfârşitul de săptămână, începutul isprăvilor noastre

Suntem tineri, suntem elevi, suntem studenţi, suntem cercetaşi, suntem fii şi fiice, suntem surori şi fraţi, suntem creştini şi faptele noastre sunt credinţa noastră. Iubim binele şi frumosul, iubim muntele şi natura, iubim pădurea şi animalele, îi iubim pe oameni (pe toţi!) şi îl iubim pe Tatăl Ceresc. Şi el ne iubeşte, bineînţeles. Ne plac întâlnirile noastre, ne plac discuţiile senine, ne plac drumeţiile, ne plac fotografiile de grup, ne place şi să imortalizăm momente în cuvinte, ne place să fim atenţi la nevoile celor din jur, ne place când ne rugăm şi, mai ales, ne place Sfânta Liturghie. Iar toate acestea sunt ingredientele unui sfârşit de săptămână de neuitat, dar şi ale unui alt început al isprăvilor noastre. Vreţi să ştiţi mai multe despre el? Atunci, preabunilor,va trebui să mai rămâneţi puţin cu noi.

Stabilisem încă de săptămâna trecută că sâmbătă vom face o explorare cu cercetaşii la Cascada Scoruşu din Mălaia, probabil cea mai mare cascadă din România. Am fi putut să renunţăm la acest plan din cauza ploilor care nu s-au oprit până în noaptea dinaintea plecării noastre. Dar noi nu ne-am îndoit câtuşi de puţin că vremea bună ne va însoţi pe traseul montan. Poate doar câţiva dintre părinţi. Şi încrederea ne-a fost răsplătită pe măsură, căci sâmbătă razele Fratelui Soare au străbătut prin ramurile înmugurite al pădurii până pe potecă.

Cei care ne-am bucurat de vreme şi de poteci am fost mai bine de 40 de cercetaşi şi cercetaşe din Bucureşti, Piteşti, Brezoi şi Râmnic. Puţine sunt lucrurile din această viaţă care să ne poată umple inimile de mai mult bine decât cravata de cercetaş, bocancii din picioare, rucsacurile din spate, potecile munţilor, podeţele de peste râuri, cântecele sau jocurile noastre din pădure. Iar atunci când se întâmplă ca vreo soră cercetaşă sau vreun frate cercetaş să îşi depună şi promisiunea – aşa cum a fost cazul şi sâmbăta –, nu poţi să te abţii şi să nu guşti şi tu, din nou, din emoţia acestui moment sublim şi să nu îţi reînnoieşti făgăduinţa dată: „Promit cu ajutorul harului divin şi angajând propria mea onoare că îl voi servi cât mai bine pe Dumnezeu, Biserica şi Patria. Promit că îmi voi ajuta aproapele în orice împrejurare şi că voi respecta legea cercetăşească”.

Duminică e ziua Domnului, e ziua Tatălui din Cer şi noi ştim ai cui fii şi ale cărui fiice suntem. Am mers la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi am fost împreună încă o dată în acest sfârşit de săptămână. După binecuvântarea de încheiere a preotului am mai rămas puţin în biserică pentru a pune la punct ultimele detalii ale proiectului Dăruind vei Dobândi 2.0, cel pe care l-am început în urmă cu două duminici. Este vorba de o acţiune a tinerilor care fac parte din Asociaţia Cercetaşii RomâniUniţi (Grupul „Sfântul Francisc” din Râmnicu Vâlcea) şi a celor din Consiliul Judeţean al Elevilor Vâlcea. Aceştia, sprijiniţi de Parohia Greco-Catolică „Sfânta Rita” din Râmnic şi-au luat angajamentul să ofere o masă caldă unui număr de aproximativ 20 de oameni care locuiesc pe străzile oraşului nostru, în fiecare duminică şi în fiecare joi din Postul Mare.

Motto-ul acestei acţiuni este capitolul 58 din cartea lui Isaia – recomandare de lectură pentru această perioadă –, cel care vorbeşte despre postul plăcut Domnului şi din care spicuim: „Oare nu acesta este postul pe care l-am ales? (…) Împarte pâinea ta cu cel flămând, adu-i în casa ta pe săracii fără adăpost, când vezi un om gol, îmbracă-l!”. Iar cei care s-au ocupat de prepararea mâncării şi de servirea ei, de această dată, au fost musafirii noştri, cercetaşele şi cercetaşii din Bucureşti. Acestora şi tuturor tinerilor implicaţi în proiect le mulţumim pentru altruismul dovedit şi pentru trudă, mare va fi răsplata lor.

Astfel s-a încheiat această săptămână, la fel se va încheia şi următoarea. Şi fiecare sfârşit de săptămână va fi pentru noi tot aşa: un început.

Dăruind vei Dobândi 2.0

După acţiunea din Postul Crăciunului, cea în care 40 de familii din Râmnic au primit hrană, dulciuri, jucării şi haine, aceiaşi tineri elevi şi cercetaşi au pus la cale pentru perioada Postului Mare un nou proiect: Dăruind vei Dobândi 2.0. De data aceasta tinerii şi-au propus ca de două ori pe săptămână - în fiecare duminică şi joi a postului - să ofere o masă caldă prietenilor noştri în nevoie, în special celor ce au drept acoperiş cerul care nu este chiar în fiecare noapte înstelat. Protagoniştii acestei acţiuni sunt din nou membrii Asociaţiei Cercetaşii Români Uniţi şi cei ai Consiliul Județean al Elevilor Vâlcea, sprijiniţi de Parohia Greco-Catolică „Sfânta Rita” din Râmnicu Vâlcea.

Cu acest scop, duminică, 26 februarie, după ce au participat la Sfânta Liturghie, şase cercetaşe şi-au dat întâlnire pentru a pregăti prima masă a acestui proiect. Meniul zilei a fost: cartofi cu pulpe de pui la cuptor şi salată de varză, o pâine şi desert. Prăjitura a fost pregătită anterior de alte două tinere cercetaşe. Porţiile pregătite cu multă voie bună au ajuns la 10 destinatari voioşi şi ei şi încântaţi peste măsură de această surpriză. Am schimbat câteva vorbe cu aceştia, ne-am cunoscut mai bine şi ne-am promis să ne revedem în fiecare duminică şi joi, la ora 17:00, în faţa bisericii „Sfânta Rita”. Porţiile rămase au ajuns la alte trei familii în nevoie. Şi în faţa acestora tinerii noştri voluntari şi-au luat angajamentul că vor reveni de două ori pe săptămână cu mâncare caldă.

Ce urmează? Urmează ca în toate duminicile şi joile din Postul Mare alţi voluntari elevi şi cercetaşi din Râmnic să pregătească masa prietenilor în nevoie. Şi ar mai urma ceva: să stabilim o zi în care părinţii voluntarilor să meargă la Centrul de Transfuzii Sanguine din Râmnicu Vâlcea pentru a dona sânge. Beneficiile nobile ale acestui gest vor fi următoarele: posibilitatea salvării de vieţi omeneşti în primul rând, bineînţeles, dar şi procurarea alimentelor necesare proiectului Dăruind vei Dobândi 2.0 cu ajutorul tichetelor de masă primite. Însă cu detalii despre această acţiune vom reveni într-o proximă postare.

În încheiere, le mulţumim tinerilor voluntari şi prietenilor care ne-au pus şi ne vor pune la dispoziţie alimentele necesare. Să vă ţină Dumnezeu râvna, preabunilor! Ne înclinăm!

Ce să postăm de Crăciun?

Dacă în Foaia de Crăciun de anul trecut v-am prezentat un îndrumar cu idei de cadouri (aici), păstrând acelaşi spirit, m-am gândit ca de data aceasta să încerc elaborarea unui foarte scurt ghid de sărbători: Ce să postăm şi ce să nu postăm pe reţelele sociale de Crăciun? Pentru aceasta însă, ar trebui să ne întoarcem la originea sărbătorii şi să vedem de ce a fost caracterizată Naşterea cea Sfântă a Domnului: de opulenţă şi de obrăznicie sau de totală modestie şi de discreţie? Răspunsul îl ştim cu toţii, desigur, doar că se întâmplă să îl mai uităm.

Aşadar, putem să ne folosim de reţelele sociale pentru a ne arăta gratitudinea – căci cu toţii suntem înconjuraţi de persoane cărora trebuie să le fim recunoscători –, dar nu e recomandat ca acest act să se transforme într-unul de aroganţă în care, alături de fotografia unor bijuterii sau parfumuri de firmă, să postăm mesajul: „Îţi mulţumesc pentru preţiosul cadou, Iubi!”. De asemenea, e indicat să publicăm anunţuri cu colectele care se fac în această perioadă pentru cei sărmani, dar e contraindicat să publicăm imagini cu masa încărcată de toate felurile de mâncare tradiţională sau exotică pe care le vom servi de Crăciun. Cum să postezi un munte de cârnaţi care se prăvăleşte peste panetone şi sarmale, când ştii sigur că printre amicii de pe Facebook sunt şi unii pentru care obţinerea pâinii zilnice e o adevărată provocare!?!

Convins fiind că aţi priceput esenţa acestui mesaj, vă mai reţin cu un singur exemplu. Preabunilor, viaţa familiilor este presărată cu momente minunate şi unice – în special în aceast timp de har –, să nu cumva să le pierdem din cauza ecranelor tactile din dotare! Sunt absolut convins că, şi dacă ar fi avut smartphone, prima grijă a Sfântului Iosif nu ar fi fost să-şi fotografieze Fiul cel Întâi Născut şi să-l urce pe Instagram. Şi, apoi, dacă postăm chiar şi cele mai intime clipe ale familiei noastre pe reţelele sociale, nu înseamnă, oare, că o dezbrăcăm pe aceasta în văzul tuturor?

Purtători ai credinţei de tip „Adibas”

„De ce mă numiţi «Doamne, Doamne» şi nu faceţi ce vă spun? Oricine vine la mine şi ascultă cuvintele mele şi le îndeplineşte, vă voi arăta cu cine se aseamănă: este asemenea cu omul care, construind o casă, a săpat adânc şi a pus temelia pe stâncă. Venind inundaţia, şuvoiul s-a năpustit în casa aceea, dar nu a putut să o clatine pentru că fusese construită bine. Însă cine ascultă şi nu îndeplineşte este asemenea cu omul care a construit o casă pe pământ, fără temelie. Şuvoiul s-a năpustit asupra ei şi îndată s-a năruit. Iar prăbuşirea ei a fost mare” – Luca VI, 46-49.

Într-un comentariu făcut la aceeaşi pilda a celor două case (aici), părintele Ernest Munachi Ezeogu întreba de ce bancnotele sunt falsificate şi hârtia igienică nu. Şi tot dânsul răspundea spunând că falsificarea unui lucru idică faptul că acesta are valoare. Pornind de aici, să ne gândim la cât de preţioasă este credinţa autentică, cea care are ca temelie Cuvântul lui Dumnezeu, valorile predicate de Isus Hristos şi transpunerea acestora în fapte, căci „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov II, 26).

Şi să ne mai gândim la ceva, la credinţa falsă a multora dintre noi. E musai să recunoaştem că bună parte dintre noi suntem creştini falsificatori şi că ne mândrim cu credinţa noastră neveritabilă, aşa cum fac şi cei/cele care poartă trening „Adibas” sau poşete contrafăcute. Pentru că, din nefericire, suntem purtători ai credinţei de tip „Adibas”, când aceasta ne este pusă la încercare, cedăm încă de la primele intemperii. Cedăm la fel de repede, precum cedează la prima ploaie treningurile şi poşetele contrafăcute.

Dacă însă am deţine o credinţă originală, autentică, cu adevărat valoroasă, atunci am fi asemenea omului care şi-a ridicat casa pe temelie de piatră. Atunci am fi fericiţii purtători ai unei credinţe mântuitoare, deoarece, dacă am crede cu adevărat în Hristos şi în jertfa sa răscumpărătoare, am putea să facem faţă tuturor urgiilor care s-ar porni asupra noastră, fără să ne clintim.

Aşadar, în faţa pildei celor două case, ar trebui să ne întrebăm: noi ce fel de credinţă purtăm, originală sau contrafăcută? Iar dacă în răspunsul nostru se găseşte cea de-a doua variantă, să nu disperăm, ci, dimpotrivă, să demolăm credinţa falsă din noi şi să construim una autentică, săpată adânc în stâncă.

În taberele de vară, când am stat împreună

La grea încercare m-au pus prietenii atunci când mi-au cerut să aştern câteva rânduri despre taberele de vară organizate de Asociaţia Cercetaşilor Români Uniţi. Parcă nu aş vrea să răscolesc aceste amintiri, parcă aş nu aş vrea să spun că ceva s-a sfârşit, parcă le-aş mai lăsa puţin la dospit, la fel ca pe prescurile făcute de Maria, în penultima zi de tabără. Şi totuşi, preabuni prieteni ai cercetaşilor, vă suntem datori cu câteva rânduri.

Prima tabără de la Ruginoasa – Valea Păscoaiei, Munţii Lotrului, VL – a fost cea a puilor de lup şi a lupişorilor şi a început imediat ce ne-am întors din Polonia, de la Ziua Mondială a Tineretului. Am avut la dispoziţie o singură zi – 2 august – pentru a duce logistica în tabără şi pentru a construi puntea peste Păscoaia. Cei care ne-au sprijinit în acest sens şi cărora li se cuvin mulţumiri au fost domnii: Octavian din Brezoi şi Vasile din Bucureşti. Pe 3 august, un autocar îi aducea în tabără pe cei 30 de micuţi şi îi lăsa în grija lui Akela. Meniul zilelor petrecute alături de personajele din Cartea Junglei a fost extrem de variat: jocuri de tot felul, cântece acompaniate de chitară, explorări pe potecile munţilor, primirea în ceată a noilor veniţi, scenetele şi farsele din jurul focului de tabără, traseul Herbert, tirul cu arcul şi, bineînţeles, savuroasa mâncare făcută la ceaun.

Dintre clipele pline de har petrecute în tabăra puilor de lup şi a lupişorilor voi aminti doar două. Primul este Sfânta Liturghie din sărbătoarea Schimbării la Faţă, atunci când cadrul natural ne făcea să credem că ne aflăm şi noi pe Muntele Tabor, alături de cei trei apostoli şi de Mântuitor. Iar al doilea este revelaţia avută de Matei, mezinul lupişorilor, care privind la scânteile ce se ridicau, în noapte, din focul veghei către cer, a exclamat: „Gata, acum ştiu de unde apar stelele!”.

Tabăra de vară a cercetaşelor şi a cercetaşilor a urmat imediat după tabăra celor mici, între 7-14 august. Punctul de întâlnire a fost biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea, acolo unde cei 70 de tineri îmbrăcaţi în uniforme cercetăşeşti au reflectat la discreţia cu care Isus Domnul ne cere să împlinim fapta bună a fiecărei zile. Cravatele purtate de cercetaşi şi de cercetaşe dădeau de gol provenienţa acestora: Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Oradea, Focşani sau Brezoi. De data aceasta, autocarul pregătit să ne ducă în tabere s-a dovedit a fi mult prea mic. Însă, cu sprijinul câtorva părinţi din Râmnic care ne-au pus autoturismele la dispoziţie, la mai puţin de două ore după încheierea Sfintei Liturghii am reuşit să ne luăm în primire corturile.

Şase patrule ale cercetaşelor, altele patru ale cercetaşilor şi cele două metrize au ridicat numărul participanţilor la 80. Vă aşteptaţi probabil să amintesc câteva dintre activităţile sau momentele deosebite pe care le-am trăit, dar cum aş putea să le cuprind pe toate?!? Am realizat diverse construcţii utile patrulelor, am învăţat să facem noduri, să gătim, să aprindem focul, să ne orientăm cu ajutorul busolei, să acordăm primul ajutor, să comunicăm cu ajutorul codului Morse, am deprins legile şi principiile cercetăşeşti, inspirându-ne din vieţile sfinţilor am învăţat ce înseamnă generozitatea, ne-am rugat împreună, am explorat munţii, am participat şi noi la olimpiadă, am înfruntat furtuna, dar mai ales ne-am susţinut reciproc şi... am stat împreună.

Iar dintre toate acestea, cele mai dragi momente au fost veghile făcute în jurul focului de tabără. Fie că au fost de tip poveste, anchetă, comedie muzicală, promisiune sau banchet, toate s-au încheiat ţinându-ne de mână şi cântând cu blândeţe – acompaniaţi de susurul apei – Doamna Cercetaşilor. A, şi a mai fost ceva drag metrizei, cel puţin, Marele Joc de după miezul nopţii. Încă aşteptăm o confirmare în acest sens şi din partea cercetaşelor trezite în viul nopţii.

Încheierea taberelor ne-a luat prin surprindere. De fapt, niciodată nu putem fi pregătiţi pentru momentele de la final. Parcă şi atmosfera de la Liturghia cea Sfântă şi Dumnezeiască a fost mai tristă decât în precedentele dăţi. Chiar şi câţiva dintre părinţii veniţi să dea o mână de ajutor pot confirma cât de greu ne-am urnit din loc. Şi cu toate acestea, înainte de marea despărţire, tot am mai avut o rabufnire: careul de încheiere a taberelor. La acesta au fost evidenţiate cele mai meritorii patrule, apoi patru cercetaşe şi şase cercetaşi au primit Clasa a II-a, două cercetaşe au primit brevetele de liturgist şi de animator, dar şi mai important de menţionat e faptul că 11 cercetaşe şi şapte cercetaşi si-au depus promisiunile.

Nu pot încheia fără a le mulţumi tuturor oamenilor de bine care au contribuit la buna desfăşurare a acestor momente, în special creierelor, inimilor şi – atunci cînd a trebuit – muşchilor celor trei tabere: Ioana, Lucia şi Gelu. Dar mai ales e musai să le mulţumim tinerelor şi tinerilor fideli cercetăşiei, frumosului şi binelui. Preabunilor prieteni, vă mulţumim şi, cu ajutorul Doamnei nostre, vom continua să fim şi după tabără întotdeauna gata!

Flash-uri din Cracovia

Drumul spre Cracovia. 40 de suflete emoţionate. Emoţii legate şi de cazare. Vom avea internet, vom dormi în paturi? Aşteptări depăşite. Gazde minunate. Îngeri trimişi de Dumnezeu special pentru noi. Doar pentru noi.

Cracovia, oraşul luat cu asalt de tineri. Două milioane de tineri. Tot atâtea inimi bat pentru Dumnezeu în Cracovia. Şi ale noastre. Selfie-uri cu sute de steaguri. Cântece. Tramvaie. Unul special, cel al Sfântului Părinte. Celelalte numai şi numai ale tinerilor.

Pelerinajul Milostivirii. Sanctuarul Sfântului Ioan Paul II. Sanctuarul Divinei Milostiviri. Capela Sfintei Faustina. 25 de kilometri străbătuţi la pas într-o singură zi. Catehezele episcopilor noştri. O biserică doar pentru români. Spovezi. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Din nou Cracovia, de data aceasta mult mai aglomerată. Calea Sfintei Cruci, alături de Papa Francisc. Pe străzi, înghesuială de nedescris. Şi cu toate acestea, tinerii continuă să cânte. Şi cântă, şi tot cântă…

Ne luăm rămas bun de la Basilica Sfintei Fecioare Maria din centrul Cracoviei. Plecăm spre Campus Misericordiae. Din nou aglomeraţie. Aer fierbinte. Pe alocuri, furtunele din curţi îi răcoresc pe pelerini. După trei ore de mers pe jos, ne găsim loc într-un sector. Se organizează un comando care să aducă mâncare grupului. După alte două ore sosesc pachetele cu mâncare.

Pe scena din mijlocul campusului se cântă şi se rostesc rugăciuni. Miezul nopţii. Două milioane de suflete sau poate chiar mai multe dorm sub cerul senin al Poloniei.

Duminică dimineaţa. Soarele străluceşte ca niciodată. Sfânta Liturghie. Papa le cere tinerilor să fie ei înşişi, să nu se lase transformaţi de marketingul de masă. Suntem infinit mai mai valoroşi decât hainele pe care le purtăm şi decât telefoanele deştepte care ne ţin captivi în lumea virtuală. Ne întoarcem în Cracovia.

Mijloacele de transport nu pot face faţă valului imens de pelerini. După alte două ore de marş continuu, încercăm să ajungem la autocar cu un alt autobuz, apoi cu un alt tramvai. Încă puţin, dar va trebui să mergem din nou pe jos. Rucsacurile atârnă din ce în ce mai greu. Ne încurajăm, în 10 minute suntem la autocar…

Şi totuşi nu noi suntem cei care programăm vremea. Ploaie. De fapt, furtună în toată regula. Aproape că ne ia pe sus. Văzându-i pe copiii neajutoraţi în mijlocul torenţilor, încleştez pumnii şi strig: „De ce Doamne!?!”. Răspunsul mi l-a dat sora Paula. Pentru că harurile primite de la Bunul Dumnezeu - prin intermediul Sfintelor Sacramente, spre exemplu - au şi o parte vizibilă: uleiul, punerea mâinilor…, apa. Daca aş fi ştiut acest lucru, atunci aş fi strigat altceva în timpul furtunii, aş fi spus: „Scaldă-ne, Doamne, cu harurile tale, udă-ne până sub piele!”.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru prieteniile noastre, pentru copilăria nostră, pentru seninul zilelor, pentru ploaie, pentru părinţii noştri, dar mai ales pentru milostivirea ta sfântă!