Pătimirile Mântuitorului – gloria lui Dumnezeu

Text scripturistic: Ioan 18, 1-28.

Textul evanghelic propus astăzi spre meditare ne înfăţişează primele două momente ale pătimirii la care a fost supus Mântuitorul: primul – arestarea şi cel de-al doilea – Isus în faţa marelui preot dimpreună cu lepădările lui Petru. Spre deosebire de cei trei evanghelişti sinoptici – Matei, Marcu şi Luca – cei care înfăţişează scena Pătimirilor însoţită de o tristeţe fără margini, Sfântul evanghelist Ioan prezintă această scenă sub semnul slavei, al preamăririi Fiului lui Dumnezeu. În concepţia lui Ioan, pătimirile şi în special răstignirea pe cruce nu înseamnă atât de mult suferinţă extremă şi moarte dureroasă (aşa cum apare în cazul celor trei sinoptici), cât înseamnă – aşa cum spuneam – Înălţare pe Cruce întru preamărirea Fiului de către Tatăl.

Astfel, când Mântuitorul lumii este înălţat pe cruce, nu se împlineşte o acţiune umană, ci se împlineşte scriptura şi se descoperă gloria lui Dumnezeu („Văzând Isus că toate s-au împlinit, ca să se împlinească Scriptura a zis: Mi-e sete!” – In 19, 28). Chiar în momentul aparent falimentar al morţii se naşte un nou popor ales, popor care este încredinţat Sfintei Fecioare Maria, cea care va fi numită, iată, pe bună dreptate, Maica Bisericii.

O altă diferenţă pe care o putem sesiza între evangheliile sinoptice şi cea după Ioan este scena predării. În timp ce, în sinoptice, Iuda este cel care îl predă pe Isus soldaţilor, în episodul asupra căruia ne aplecăm astăzi vedem că Isus este cel care se predă singur. Este interesant şi faptul că în Evanghelia după Ioan atât scena predării/arestării cât şi cea a îngropării se petrec în grădină. Astfel, evocând Edenul, Grădina Paradisului, evanghelistul ne indică faptul că Hristos a luat asupra sa şi a ispăşit păcatul protopărintelui Adam pentru a-i reda omului frumuseţea originară.

Privind la începutul supliciului la care a fost supus Domnul şi cunoscându-i deja deznodământul, una dintre întrebările pertinente care ne vin în minte în acest moment ar putea fi următoarea: Oare Dumnezeu să fi poruncit toate aceste lucruri pe care duşmanii i le-au făcut lui Isus? Cu siguranţă, nu. Dumnezeu nu poate porunci păcatul sau răul. Ceea ce a avut de îndurat Isus reprezintă fundamentul misterului nelegiuirii lumii. E drept, Isus a ascultat de Tatăl, dar în sensul că iertându-şi duşmanii, s-a conformat voinţei Tatălui, care nu doreşte moartea păcătosului, ci ca acesta să se convertească şi să fie viu. Isus a acceptat ca duşmanii săi care îl duceau să îl răstignească să trăiască cu toţii, iertându-i: “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac!”. Să iertăm şi noi, numai aşa vom putea fi numiţi fiii Tatălui Ceresc, cel care face să cadă ploaia şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. Iată un alt mister profund al milei lui Dumnezeu!

În încheierea acestei meditaţii vă invit să ne gândim puţin şi la insistentul cocoş, cel care l-a făcut pe Petru să se ruşineze de nestatornicia sa. Şi noi, aşişderea lui Petru, ne considerăm adesea ca fiind nişte virtuoşi ai credinţei, când, de fapt, nu ştim cum să ne mai sustragem de la îndatoririle şi de la exigenţele pe care Biserica şi Evanghelia ni le propun. Cum ar fi ca acel cocoş să ne amintească prin cântatul său, precum odinioară lui Petru, de ipocrizia  şi de lepădările noastre? Să ne amintească de fraţii mai mici ai lui Isus, de sărmanii acestei lumi pe care îi trădăm zilnic, sau de zecile de mii de martiri care mor anual pentru credinţă şi pe care nu-i ştim sau pe care nu vrem să-i recunoaştem.

Să-i cerem, aşadar, acestui cocoş să nu-şi întrerupă cântatul şi să denunţe toate păcatele şi toate lepădările noastre zilnice!

Surse:

- Cristian Bădiliţă, Evanghelia după Ioan, 2015, Editura Vremea, Bucureşti

- http://www.predici.cnet.ro/