Readucerea lui Lazăr la viaţă

Text scripturistic: Ioan 11, 1-45.

Dintre toate miracolele înfăptuite de Isus, învierea lui Lazăr este cea mai uimitoare pentru oamenii din timpul său. Credinţa tradiţională evreiască era aceea că sufletul unei persoane decedate rămânea oarecum împreună cu trupul timp de trei zile. După aceste trei zile, sufletul părăsea în sfârşit trupul, pentru a nu se mai întoarce niciodată, şi atunci începea descompunerea trupului. Când Marta obiectează la deschiderea mormântului şi spune: “Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile” (In 11, 39), ea exprimă părerea comună că este o situaţie fără speranţă. În mentalitatea tradiţională evreiască, a readuce la viaţă o persoană care era deja moartă de patru zile şi aflată în descompunere era un lucru incredibil.

Aici ar trebui să facem o primă precizare: învierea lui Lazăr ar trebui înţeleasă mai de grabă ca pe o readucere la viaţă, dacă ţinem cont de faptul că Lazăr va trebui să mai moară încă o dată pentru a putea învia la Judecată. Rememorând miracolele făcute de Isus, putem sesiza că prin acestea Domnul restabileşte ordinea sau sensul firesc al lucrurilor. Orbii, ca şi paraliticii sau leproşii vindecaţi şi-au recăpătat diversele funcţii ale corpului uman, funcţii de care se bucură toţi oamenii sănătoşi. Lazăr este şi el readus la viaţă – din iubire şi pentru mărirea lui Dumnezeu – deoarece moartea sa venise pe neaşteptate, împotriva naturii, am putea spune, dacă ne gândim la faptul că nu era prea mult înaintat în vârstă.

Ştim că această readucere la viaţă nu este singura relatată de Sfânta Scriptură. Mai cunoaştem alte şase asemenea învieri pe care doresc să le amintim în cele ce urmează:

- primele două sunt relatate în VT: readucerea la viaţă a fiului văduvei din Sarepta de către profetul Ilie şi învierea copilului somanitei, săvărşită de profetul Elisei;

- alte două readuceri la viaţă făcute de Mântuitorul sunt: învierea fiicei lui Iair şi învierea tânărului din Nain;

- iar din Faptele Apostolilor mai cunoaştem alte două învieri: cea a lui Tabita, săvârşită de Petru, şi cea a tânărului căzut de la înălţime, săvârşită de Pavel.

Învierea lui Lazăr se diferenţiază însă de toate acestea prin faptul că cel readus la viaţă era un prieten iubit al lui Isus, şi nu doar un oarecare, dar mai ales pentru că avem de-a face cu o înviere incontestabilă a unui trup care zăcuse timp de patru zile în mormânt şi care probabil intrese deja în putrefacţie.

Sensul acestui miracol este, desigur, manifestarea gloriei lui Dumnezeu. Dar moartea şi învierea lui Lazăr ne apropie şi de momentul culminant al Evangheliei după Ioan: de pătimirile, de moartea, de îngroparea, dar şi de Învierea Mântuitorului. Putem spune, aşadar, că Lazăr îl prefigureză pe Hristos însuşi. Iar pentru primii creştini, relatarea învierii lui Lazăr făcea chiar mai mult decât să indice Învierea lui Isus. Pentru ei acest miracol constituia o provocare la a nu renunţa niciodată la speranţă, chiar şi în situaţiile disperate în care se aflau ei ca indivizi, ca Biserică sau ca naţiune. Nu este niciodată prea târziu pentru Dumnezeu să readucă la viaţă şi să reînsufleţească o persoană, o Biserică sau chiar o naţiune.

Isus l-a înviat pe Lazăr fiindcă acesta l-a primit deseori în casa sa din Betania şi pentru că împreună cu surorile sale l-au tratat cum nu se poate mai bine şi pentru aceasta – spune Sfântul Evanghelist Ioan – Isus l-a iubit… Să-l primim şi noi pe Isus Domnul cu iubire în sufletele noastre! Prin acelaşi evanghelist, Domnul ne transmite şi nouă, tuturor: “Eu sunt pâinea vieţii… Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6, 48 şi 54).

Surse:

- Cristian Bădiliţă, Evanghelia după Ioan, 2015, Editura Vremea, Bucureşti

- http://www.predici.cnet.ro/