Ce să postăm de Crăciun?

Dacă în Foaia de Crăciun de anul trecut v-am prezentat un îndrumar cu idei de cadouri (aici), păstrând acelaşi spirit, m-am gândit ca de data aceasta să încerc elaborarea unui foarte scurt ghid de sărbători: Ce să postăm şi ce să nu postăm pe reţelele sociale de Crăciun? Pentru aceasta însă, ar trebui să ne întoarcem la originea sărbătorii şi să vedem de ce a fost caracterizată Naşterea cea Sfântă a Domnului: de opulenţă şi de obrăznicie sau de totală modestie şi de discreţie? Răspunsul îl ştim cu toţii, desigur, doar că se întâmplă să îl mai uităm.

Aşadar, putem să ne folosim de reţelele sociale pentru a ne arăta gratitudinea – căci cu toţii suntem înconjuraţi de persoane cărora trebuie să le fim recunoscători –, dar nu e recomandat ca acest act să se transforme într-unul de aroganţă în care, alături de fotografia unor bijuterii sau parfumuri de firmă, să postăm mesajul: „Îţi mulţumesc pentru preţiosul cadou, Iubi!”. De asemenea, e indicat să publicăm anunţuri cu colectele care se fac în această perioadă pentru cei sărmani, dar e contraindicat să publicăm imagini cu masa încărcată de toate felurile de mâncare tradiţională sau exotică pe care le vom servi de Crăciun. Cum să postezi un munte de cârnaţi care se prăvăleşte peste panetone şi sarmale, când ştii sigur că printre amicii de pe Facebook sunt şi unii pentru care obţinerea pâinii zilnice e o adevărată provocare!?!

Convins fiind că aţi priceput esenţa acestui mesaj, vă mai reţin cu un singur exemplu. Preabunilor, viaţa familiilor este presărată cu momente minunate şi unice – în special în aceast timp de har –, să nu cumva să le pierdem din cauza ecranelor tactile din dotare! Sunt absolut convins că, şi dacă ar fi avut smartphone, prima grijă a Sfântului Iosif nu ar fi fost să-şi fotografieze Fiul cel Întâi Născut şi să-l urce pe Instagram. Şi, apoi, dacă postăm chiar şi cele mai intime clipe ale familiei noastre pe reţelele sociale, nu înseamnă, oare, că o dezbrăcăm pe aceasta în văzul tuturor?

Purtători ai credinţei de tip „Adibas”

„De ce mă numiţi «Doamne, Doamne» şi nu faceţi ce vă spun? Oricine vine la mine şi ascultă cuvintele mele şi le îndeplineşte, vă voi arăta cu cine se aseamănă: este asemenea cu omul care, construind o casă, a săpat adânc şi a pus temelia pe stâncă. Venind inundaţia, şuvoiul s-a năpustit în casa aceea, dar nu a putut să o clatine pentru că fusese construită bine. Însă cine ascultă şi nu îndeplineşte este asemenea cu omul care a construit o casă pe pământ, fără temelie. Şuvoiul s-a năpustit asupra ei şi îndată s-a năruit. Iar prăbuşirea ei a fost mare” – Luca VI, 46-49.

Într-un comentariu făcut la aceeaşi pilda a celor două case (aici), părintele Ernest Munachi Ezeogu întreba de ce bancnotele sunt falsificate şi hârtia igienică nu. Şi tot dânsul răspundea spunând că falsificarea unui lucru idică faptul că acesta are valoare. Pornind de aici, să ne gândim la cât de preţioasă este credinţa autentică, cea care are ca temelie Cuvântul lui Dumnezeu, valorile predicate de Isus Hristos şi transpunerea acestora în fapte, căci „credinţa fără fapte este moartă” (Iacov II, 26).

Şi să ne mai gândim la ceva, la credinţa falsă a multora dintre noi. E musai să recunoaştem că bună parte dintre noi suntem creştini falsificatori şi că ne mândrim cu credinţa noastră neveritabilă, aşa cum fac şi cei/cele care poartă trening „Adibas” sau poşete contrafăcute. Pentru că, din nefericire, suntem purtători ai credinţei de tip „Adibas”, când aceasta ne este pusă la încercare, cedăm încă de la primele intemperii. Cedăm la fel de repede, precum cedează la prima ploaie treningurile şi poşetele contrafăcute.

Dacă însă am deţine o credinţă originală, autentică, cu adevărat valoroasă, atunci am fi asemenea omului care şi-a ridicat casa pe temelie de piatră. Atunci am fi fericiţii purtători ai unei credinţe mântuitoare, deoarece, dacă am crede cu adevărat în Hristos şi în jertfa sa răscumpărătoare, am putea să facem faţă tuturor urgiilor care s-ar porni asupra noastră, fără să ne clintim.

Aşadar, în faţa pildei celor două case, ar trebui să ne întrebăm: noi ce fel de credinţă purtăm, originală sau contrafăcută? Iar dacă în răspunsul nostru se găseşte cea de-a doua variantă, să nu disperăm, ci, dimpotrivă, să demolăm credinţa falsă din noi şi să construim una autentică, săpată adânc în stâncă.

În taberele de vară, când am stat împreună

La grea încercare m-au pus prietenii atunci când mi-au cerut să aştern câteva rânduri despre taberele de vară organizate de Asociaţia Cercetaşilor Români Uniţi. Parcă nu aş vrea să răscolesc aceste amintiri, parcă aş nu aş vrea să spun că ceva s-a sfârşit, parcă le-aş mai lăsa puţin la dospit, la fel ca pe prescurile făcute de Maria, în penultima zi de tabără. Şi totuşi, preabuni prieteni ai cercetaşilor, vă suntem datori cu câteva rânduri.

Prima tabără de la Ruginoasa – Valea Păscoaiei, Munţii Lotrului, VL – a fost cea a puilor de lup şi a lupişorilor şi a început imediat ce ne-am întors din Polonia, de la Ziua Mondială a Tineretului. Am avut la dispoziţie o singură zi – 2 august – pentru a duce logistica în tabără şi pentru a construi puntea peste Păscoaia. Cei care ne-au sprijinit în acest sens şi cărora li se cuvin mulţumiri au fost domnii: Octavian din Brezoi şi Vasile din Bucureşti. Pe 3 august, un autocar îi aducea în tabără pe cei 30 de micuţi şi îi lăsa în grija lui Akela. Meniul zilelor petrecute alături de personajele din Cartea Junglei a fost extrem de variat: jocuri de tot felul, cântece acompaniate de chitară, explorări pe potecile munţilor, primirea în ceată a noilor veniţi, scenetele şi farsele din jurul focului de tabără, traseul Herbert, tirul cu arcul şi, bineînţeles, savuroasa mâncare făcută la ceaun.

Dintre clipele pline de har petrecute în tabăra puilor de lup şi a lupişorilor voi aminti doar două. Primul este Sfânta Liturghie din sărbătoarea Schimbării la Faţă, atunci când cadrul natural ne făcea să credem că ne aflăm şi noi pe Muntele Tabor, alături de cei trei apostoli şi de Mântuitor. Iar al doilea este revelaţia avută de Matei, mezinul lupişorilor, care privind la scânteile ce se ridicau, în noapte, din focul veghei către cer, a exclamat: „Gata, acum ştiu de unde apar stelele!”.

Tabăra de vară a cercetaşelor şi a cercetaşilor a urmat imediat după tabăra celor mici, între 7-14 august. Punctul de întâlnire a fost biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea, acolo unde cei 70 de tineri îmbrăcaţi în uniforme cercetăşeşti au reflectat la discreţia cu care Isus Domnul ne cere să împlinim fapta bună a fiecărei zile. Cravatele purtate de cercetaşi şi de cercetaşe dădeau de gol provenienţa acestora: Bucureşti, Râmnicu Vâlcea, Oradea, Focşani sau Brezoi. De data aceasta, autocarul pregătit să ne ducă în tabere s-a dovedit a fi mult prea mic. Însă, cu sprijinul câtorva părinţi din Râmnic care ne-au pus autoturismele la dispoziţie, la mai puţin de două ore după încheierea Sfintei Liturghii am reuşit să ne luăm în primire corturile.

Şase patrule ale cercetaşelor, altele patru ale cercetaşilor şi cele două metrize au ridicat numărul participanţilor la 80. Vă aşteptaţi probabil să amintesc câteva dintre activităţile sau momentele deosebite pe care le-am trăit, dar cum aş putea să le cuprind pe toate?!? Am realizat diverse construcţii utile patrulelor, am învăţat să facem noduri, să gătim, să aprindem focul, să ne orientăm cu ajutorul busolei, să acordăm primul ajutor, să comunicăm cu ajutorul codului Morse, am deprins legile şi principiile cercetăşeşti, inspirându-ne din vieţile sfinţilor am învăţat ce înseamnă generozitatea, ne-am rugat împreună, am explorat munţii, am participat şi noi la olimpiadă, am înfruntat furtuna, dar mai ales ne-am susţinut reciproc şi... am stat împreună.

Iar dintre toate acestea, cele mai dragi momente au fost veghile făcute în jurul focului de tabără. Fie că au fost de tip poveste, anchetă, comedie muzicală, promisiune sau banchet, toate s-au încheiat ţinându-ne de mână şi cântând cu blândeţe – acompaniaţi de susurul apei – Doamna Cercetaşilor. A, şi a mai fost ceva drag metrizei, cel puţin, Marele Joc de după miezul nopţii. Încă aşteptăm o confirmare în acest sens şi din partea cercetaşelor trezite în viul nopţii.

Încheierea taberelor ne-a luat prin surprindere. De fapt, niciodată nu putem fi pregătiţi pentru momentele de la final. Parcă şi atmosfera de la Liturghia cea Sfântă şi Dumnezeiască a fost mai tristă decât în precedentele dăţi. Chiar şi câţiva dintre părinţii veniţi să dea o mână de ajutor pot confirma cât de greu ne-am urnit din loc. Şi cu toate acestea, înainte de marea despărţire, tot am mai avut o rabufnire: careul de încheiere a taberelor. La acesta au fost evidenţiate cele mai meritorii patrule, apoi patru cercetaşe şi şase cercetaşi au primit Clasa a II-a, două cercetaşe au primit brevetele de liturgist şi de animator, dar şi mai important de menţionat e faptul că 11 cercetaşe şi şapte cercetaşi si-au depus promisiunile.

Nu pot încheia fără a le mulţumi tuturor oamenilor de bine care au contribuit la buna desfăşurare a acestor momente, în special creierelor, inimilor şi – atunci cînd a trebuit – muşchilor celor trei tabere: Ioana, Lucia şi Gelu. Dar mai ales e musai să le mulţumim tinerelor şi tinerilor fideli cercetăşiei, frumosului şi binelui. Preabunilor prieteni, vă mulţumim şi, cu ajutorul Doamnei nostre, vom continua să fim şi după tabără întotdeauna gata!

Flash-uri din Cracovia

Drumul spre Cracovia. 40 de suflete emoţionate. Emoţii legate şi de cazare. Vom avea internet, vom dormi în paturi? Aşteptări depăşite. Gazde minunate. Îngeri trimişi de Dumnezeu special pentru noi. Doar pentru noi.

Cracovia, oraşul luat cu asalt de tineri. Două milioane de tineri. Tot atâtea inimi bat pentru Dumnezeu în Cracovia. Şi ale noastre. Selfie-uri cu sute de steaguri. Cântece. Tramvaie. Unul special, cel al Sfântului Părinte. Celelalte numai şi numai ale tinerilor.

Pelerinajul Milostivirii. Sanctuarul Sfântului Ioan Paul II. Sanctuarul Divinei Milostiviri. Capela Sfintei Faustina. 25 de kilometri străbătuţi la pas într-o singură zi. Catehezele episcopilor noştri. O biserică doar pentru români. Spovezi. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.

Din nou Cracovia, de data aceasta mult mai aglomerată. Calea Sfintei Cruci, alături de Papa Francisc. Pe străzi, înghesuială de nedescris. Şi cu toate acestea, tinerii continuă să cânte. Şi cântă, şi tot cântă…

Ne luăm rămas bun de la Basilica Sfintei Fecioare Maria din centrul Cracoviei. Plecăm spre Campus Misericordiae. Din nou aglomeraţie. Aer fierbinte. Pe alocuri, furtunele din curţi îi răcoresc pe pelerini. După trei ore de mers pe jos, ne găsim loc într-un sector. Se organizează un comando care să aducă mâncare grupului. După alte două ore sosesc pachetele cu mâncare.

Pe scena din mijlocul campusului se cântă şi se rostesc rugăciuni. Miezul nopţii. Două milioane de suflete sau poate chiar mai multe dorm sub cerul senin al Poloniei.

Duminică dimineaţa. Soarele străluceşte ca niciodată. Sfânta Liturghie. Papa le cere tinerilor să fie ei înşişi, să nu se lase transformaţi de marketingul de masă. Suntem infinit mai mai valoroşi decât hainele pe care le purtăm şi decât telefoanele deştepte care ne ţin captivi în lumea virtuală. Ne întoarcem în Cracovia.

Mijloacele de transport nu pot face faţă valului imens de pelerini. După alte două ore de marş continuu, încercăm să ajungem la autocar cu un alt autobuz, apoi cu un alt tramvai. Încă puţin, dar va trebui să mergem din nou pe jos. Rucsacurile atârnă din ce în ce mai greu. Ne încurajăm, în 10 minute suntem la autocar…

Şi totuşi nu noi suntem cei care programăm vremea. Ploaie. De fapt, furtună în toată regula. Aproape că ne ia pe sus. Văzându-i pe copiii neajutoraţi în mijlocul torenţilor, încleştez pumnii şi strig: „De ce Doamne!?!”. Răspunsul mi l-a dat sora Paula. Pentru că harurile primite de la Bunul Dumnezeu - prin intermediul Sfintelor Sacramente, spre exemplu - au şi o parte vizibilă: uleiul, punerea mâinilor…, apa. Daca aş fi ştiut acest lucru, atunci aş fi strigat altceva în timpul furtunii, aş fi spus: „Scaldă-ne, Doamne, cu harurile tale, udă-ne până sub piele!”.

Îţi mulţumim, Doamne, pentru prieteniile noastre, pentru copilăria nostră, pentru seninul zilelor, pentru ploaie, pentru părinţii noştri, dar mai ales pentru milostivirea ta sfântă!

Vacanţă cu cercetaşii în Brezoi

Zilele trecute, între 30 iunie şi 3 iulie, parohiile catolice din Brezoi – cea de rit roman şi cea de rit oriental –, cu sprijinul Asociaţiei Cercetaşii Români Uniţi, le-au oferit micuţilor din oraş momente de joacă, ateliere, cântece, iar joacă şi voie bună. Aceştia, indiferent de confesiune, au răspuns în numar neaşteptat de mare invitaţiei noastre şi ne-au surprins cu entuziasmul şi cu disponibilitatea lor. Pentru a nu-şi pierde din energie, copilaşii invitaţi au primit şi câte o gustare, la prânz, deşi ne-au lăsat impresia că sursa lor de vivacitate este inepuizabilă. Desigur, cel mai apreciat aliment a fost îngheţata.

Activităţile propuse de cele patru cercetaşe – Alexia, Diana, Lucia şi Maria – s-au desfăşurat în sala de cateheze şi în curtea parohiei, atâta timp cât acestea ne-au putut oferi suficient spaţiu. Iar când acestea au devenit neîncăpătoare, încolonaţi şi acompaniaţi de cântece şi de râsete cristaline, am luat cu asalt parcul central din Brezoi.

Duminică, după trei zile de joacă, am participat la aniversarea a cinci ani de la sfinţirea grupului statuar de la Proieni (pe DN 7, Râmnicu Vâlcea – Sibiu) unde i-am mulţumit Sfintei Fecioare, ocrotitoarea cercetaşilor, pentru clipele de har pe care le-am primit alături de copii. A urmat apoi participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie când, în biserica arhiplină, copiii i-au cântat Tatălui Ceresc cântecelul pregătit în zilele anterioare.

Reuşita acestei acţiuni a fost răsplătită de rugăminţile sincere şi insistente ale micuţilor de a reveni cât mai curând în mijlocul lor. Şi pentru că, din răspunsurile noastre, reieşea că ne vom întâlni abia în următoarea vacanţă de vară, Giani – micul nostru prieten –, ca să se asigure că nu vom lipsi, ne-a întrebat la ce oră ne vom vedea anul viitor!

Desigur, după mulţumirile aduse copiilor, se cuvine să le mulţumim, în mod deosebit, celor patru cercetaşe din Bucureşti care şi-au rupt din zilele de vacanţă pentru a organiza şi susţine activităţile amintite. Şi să nu credeţi că au scăpat doar cu atât! La sfârşitul lunii acesteia vor merge două săptămâni la Cracovia pentru a lua parte la Ziua Mondială a Tineretului – fie ca voluntare, fie ca participante –, iar în primele săptămâni ale lunii viitoare vor fi implicate activ în desfăşurarea taberelor cercetăşeşti de vară. Şi pentru a le cunoaşte mai bine,  în cele ce urmează, vă las în compania lor.

A trecut repede, mai repede decât aș fi crezut, dar în aceste patru zile am simțit fericirea de a face niște copii simpli să zâmbească, să râdă, să-și facă noi prieteni și, cel mai important, să învețe să fie mai buni unii cu alții. Sunt sigură că și pentru ei timpul a trecut la fel de repede. De fapt, aşa s-au şi trezit, în ultima zi petrecută împreună, întrebând: „Când ne mai vedem?”. Iniţial aveam alte așteptări. Credeam că vor fi agitați, greu de stăpânit, dar m-au uimit prin faptul că și atunci când eram obosită și stăteam puțin la umbră, ei își continuau jocul singuri, cu zâmbetele mereu prezente pe fețe. M-a impresionat faptul că, în fiecare zi, erau din ce în ce mai mulți copii care intrau în curtea bisericii pentru a se juca și a participa la activități. La sfârșit mi-a fost foarte greu să mă despart de ei. Mă obișnuisem să îi întâlnesc în fiecare zi, să îi învăț cântece cercetășești și să mă joc cu ei. Mă obișnuisem să mă simt de o vârstă cu ei. Dar, înainte să plecăm, le-am dat un premiu fiecăruia: o îmbrățișare și o promisiune – că ne vom mai vedea și anul viitor. Alexia.

Aceste patru zile, alături de Cercetașii Români Uniți, au fost zilele ce au deschis vacanța de vară pentru noi. A fost o experiență minunată atât pentru mine, cât și pentru cei mici. Pentru mine, aceasta a fost a doua ieșire cu cercetașele şi de aceea am avut emoții pentru noua experiență pe care urma să o am. Timpul petrecut cu cei mici, însă, mi-a demonstrat cât de frumos a fost să fim împreună câteva zile, jucându-ne jocurile cercetașești şi cântând. Am legat prietenii frumoase, am cunoscut alţi copii şi am petrecut câteva zile minunate împreună. În ultima zi, am participat la aniversarea a cinci ani de la sfințirea Grotei cu Sfânta Maria, din Brezoi. Mă bucur că am participat la acest eveniment alături de cercetașe şi aștept cu nerăbdare tabăra din vara aceasta! Diana.

Împreună cu cercetaşe de mare încredere din Asociaţia Cercetaşii Români Uniţi, am oferit copiilor din micul oraş Brezoi un început de vacanţă plin de cântece, jocuri şi activităţi creative. Tabăra cu copiii din Brezoi a durat numai patru zile şi, sinceră să fiu, nu mă aşteptam să fiu atât de entuziasmată de fericirea copiilor.

Unul din lucrurile care m-au bucurat foarte tare a fost numărul participanţilor care creştea în fiecare zi. Dacă în prima zi au venit în jur de 25 de copii, în a treia au fost savurate în parc 48 de îngheţate! Copiii au mers acasă şi au povestit despre tabără, apoi şi-au adus fraţii şi prietenii de la bloc ca să se distreze împreună. Mi-au amintit de copilăria mea, când, dimineaţa, îmi chemam afară vecinii şi ne jucam până se făcea prea târziu... Prea târziu pentru mamele noastre, căci pentru noi niciodată nu era prea târziu.

În zilele petrecute împreună am văzut mult entuziasm, o grămadă de zâmbete largi, prietenie adevărată, pură şi fericire simplă. Şi m-am bucurat şi eu, la fel de simplu ca ei, când mi-au spus: „Hai să mai cântăm o dată Tatăl Nostru!”. Lucia.

Patru zile. Doar patru zile la finalul cărora mă simțeam atât de obosită pe cât de fericită eram. Zile în care am cunoscut copii minunați care mi-au întrecut toate așteptările. Voi fi sinceră și voi recunoaște că îmi imaginasem că vor fi triști, plictisiți sau cu gândul la telefoane şi tablete. În schimb, ei au dat dovadă de entuziasm, inventivitate și foooarte multă energie. A fost pur și simplu minunat și abia aștept să îi reîntâlnesc. Maria.

Datorită Dianei, puteţi viziona aici mai multe imagini ale acestor momente.

Explorare şi depunere de promisiuni pe Masivul Cozia

Sâmbătă, 11 iunie, 18 cercetaşi din grupurile Episcop Vasile Aftenie din Bucureşti şi Sfântul Francisc din Râmnicu Vâlcea s-au întâlnit în centrul Călimăneştiului pentru a lua cu asalt Masivul Cozia. Şi cum prin natura lor cercetaşii sunt dornici să cerceteze locuri noi, s-a stabilit ca urcuşul să fie făcut prin Jiblea Veche şi nu pe consacratele trasee care pornesc din Păuşa sau de la Mănăstirea Turnu. Cei care şi-au mobilizat patrulele pentru această explorare au fost Carol, şeful vulturilor, şi Nicoară, şeful girafelor. Grija puilor de lup şi a lupişorilor i-a revenit Alexiei.

Urcuşul a început aşadar la prânz, atunci când trupa de cercetaşi a trecut podul de peste Olt, cel care desparte Călimăneştiul de Jiblea. Ca întotdeauna, Luca - mezinul nostru de numai 7 ani - ne zorea să ne afundăm în pădure şi să lăsăm fără remuşcări oraşul în urma noastră. Au urmat aproape şapte ore de drumeţie în care am străbătut poteci răcoroase, câmpuri de ferigi sau poieni înmiresmate. Am cunoscut oameni fericiţi să trăiască în frăţie cu natura şi cu Dumnezeu, munteni de la care am învăţat ce înseamnă generozitatea de a împărţi, spre exemplu, un castron de căpşuni la atâtea guri pofticioase. Dar mai ales, pe Cozia, am consolidat prietenii.

Examenul final al urcuşului pe Cozia a fost, desigur, porţiunea „La Cabluri”, acolo unde poteca devine atât de abruptă încât cu greu o poţi parcurge fără să te ajuţi de firele întinse pe lungimea ei. Desigur că destoinicii cercetaşi au luat în piept şi acest obstacol, sprijinindu-se şi încurajându-se reciproc.

Pe seară, după ce am parcurs cei 18 km în care diferenţa de nivel depăşeşte 1350 m, am ajuns la cabana dintre cele două vărfuri: Ciuha Mică (1629 m) şi Ciuha Mare sau Vârful Cozia (1668 m). Aici, Anişoara, cabaniera, ne-a aşteptat cu o ciorbă fierbinte de pui care să ne revigoreze, deoarece programul zilei încă nu se încheiase. Am montat corturile, am adunat buşteni pentru foc şi am participat la veghea de promisiune propusă de Alexandru, de Cristi şi de George, cei care a doua zi aveau să îşi depună angajamentul cercetăşesc.

Peste noapte, după ce ne păsuise mai toată ziua, sora Ploaie ne-a pus la încercare, dar fără vreun rezultat, impermeabilitatea corturilor. Ne-am trezit devreme, înconjuraţi de ceaţa care urca din văile munţilor spre a ne oferi cadrul perfect pentru ceea ce avea să urmeze: Promisiunea. Am participat cu toţii, în careu, la depunerea promisiunii celor trei şi ne-am retrăit propriile angajamente:

- Ce doreşti?

- Să devin Cercetaş.

- De ce?

- Pentru a învăţa să-l servesc cât mai bine pe Dumnezeu şi pe aproapele.

-Ce avantaj material aştepţi?

-Niciunul.

- Care este prima obligaţie a Cercetaşului?

- Fapta bună a fiecărei zile.

- Care sunt cele trei Virtuţi principale?

- Sinceritatea, Devotamentul şi Curăţia.

Etc.

Au urmat ceaiul fierbinte şi micul dejun, apoi coborârea pe traseul: Vârful Cozia - Mănăstirea Stănişoara - Căciulata. De aici a s-a făcut îmbarcarea în autocarul care avea să ne aducă la Râmnicu Vâlcea şi apoi, pentru cei din Grupul Episcop Vasile Aftenie, la Bucureşti. Ce au visat cercetaşii în timpul somnului de trei ore de pe autocar? Habar nu am, probabil următoarea aventură sau, şi mai probabil, tabăra de vară…

Mulţumită lui Gelu, povestea în imagini a celor povestite o puteţi găsi aici.

Camp cu cercetaşele la sanctuar

Aşa cum aţi fost informaţi pe Facebook, duminică, 29 mai, am participat împreună cu cercetaşele la pelerinajul făcut la capela Sfintei Fecioare a Săracilor din Pădurea Cărbunari, în apropierea Blajului, pelerinaj a cărei istorie începea în anul 1939. Şi cum noi nu ratăm nici o ocazie de a campa, după ce am vizitat Blajul şi impetuoasa sa catedrală, sâmbătă seara, am urcat cu acest scop la Sanctuarul Mariei. Nu am avut nevoie de busole pentru a găsi locaţia, deoarece cărarea umbrită din pădure era străjuită de cele 14 staţiuni ale Căii Crucii. Urmând, aşadar, pe poteca piezişă paşii Mântuitorului, am ajuns cu bine la Capela Fecioarei de la Cărbunari. Deoarece înseratul se grăbea să pună stăpânire pe poiana sanctuarului, ne-am grăbit să înstalăm corturile şi să adunăm câteva vreascuri pentru focul de tabără. Ne-am adunat apoi în jurul unui altar exterior şi după ce am cântat troparul Paştilor, „Hristos a înviat din morţi…”, am înfulecat, la lumina lanternelor frontale, merindele puse cu generozitate în rucsacuri de către părinţi.

Au urmat focul de tabără şi veghea din jurul acestuia. Alexia, Maria şi Gelu, organizatorii acestui moment, ne-au pus la încercare creativitatea şi ne-au purtat prin cântecele şi prin jocurile cercetăşeşti. Am încheiat veghea cu o discuţie despre Sfânta Fecioară, ocrotitoarea sanctuarului care ne-a găzduit şi, totodată, Doamna Cercetaşilor. În timpul acestei discuţii s-a subliniat discreţia şi abnegaţia care au caracterizat viaţa Născătoarei de Dumnezeu. Totodată, ne-am propus să fim atenţi - precum şi Maria a fost - la vocea lui Dumnezeu şi să nu ne lăsăm distraşi de vacarmul lumii în care trăim. Iar în acest sens, liniştea campului cercetăşesc chiar ne este un bun aliat. Am închaiat veghea ţinându-ne de mâini şi cântându-i rugăciunea de la sfârşitul zilei Doamnei Cercetaşilor. Ne-am retras aproape de miezul nopţii în corturi unde am lăsat ca liniştea să se aştearnă peste poiană…, atât cât am putut, desigur.

Duminică i-am aşteptat pe cei 2000 de pelerini veniţi din toate colţurile ţării la sanctuarul Sfintei Fecioare şi am participat cu toţii la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Apoi, înainte de a strânge corturile, ne-am bucurat de prezenţa printre noi a Preasfinţitului Mihai Frăţilă care, după ce ne-a salutat şi ne-a felicitat pentru activităţile noastre, ne-a invitat să ne rugăm împreună cu dânsul în capela închinată Sfintei Fecioare a Săracilor. Înainte de întoarcerea acasă, am mai făcut un mic popas de rugăciune la Catedrala Arhiepiscopală „Sfânta Treime”, cea în jurul căreia episcopii greco-catolici au ridicat Şcolile Blajului. Aşa cum e firesc, aceste două zile au trecut grăbite, mult mai grăbite decât ne-am fi dorit. Ne-am consolat însă cu gândul că vom petrece împreună mai mult timp, în tabăra de vară. Apropo, voi v-aţi înscris?

Filă de jurnal… cercetăşesc!

Hristos a înviat! Preaiubiţilor, abia am ajuns la jumătatea ei şi luna mai deja se dovedeşte a fi una extrem de încărcată, dar şi bogată în rezultate. Încă nu am terminat înscrierile la ZMT Cracovia – suntem pe ultima sută de metri –, dar putem spune că grupul celor înscrişi, format aproape în totalitate din cercetaşi şi cercetaşe, este unul fantastic. Aţi reţinut că încă se mai fac înscrieri? Apoi, suntem în plin sezon de pregătire a taberelor de vară organizate de Asociaţia Cercetaşilor Români Uniţi. Sâmbătă, spre exemplu, împreună cu Gelu, cu Lucia şi cu Iulia am găsit locurile taberelor de fete şi de băieţi, pe Valea Păscoaiei, în Munţii Lotrului. E adevărat, ginisem locul cu vreo lună în urmă, dar pe atunci verdele nu explodase încă pe văile afluenţilor Lotrului. Sâmbătă însă… Hei, nu vă putem dezvălui totul, va fi surpriza noastră pentru cercetaşi. Şi totuşi, poate ne vom îndura şi vă vom arăta o fotografie. A, important, data taberelor: pentru pui de lup şi lupişori (7-12 ani) – 3-6 august, iar pentru cercetaşe şi cercetaşi (12-17 ani) – 7-14 august. Aşadar locul este, data este, de meniu s-a ocupat Alexia, rămâne numai să vă înscrieţi până la sfârşitul lunii iunie. Şi ar mai fi şi Pelerinajul Naţional de la Cărbunari-Blaj, din 28-29 mai. Sunt aşteptaţi acolo toţi cei care doresc să o cinstească pe Maria, Maica Sfântă a Îndurării. Desigur, cercetaşele vor fi prezente şi ele.

Şi cu toate acestea, ne-am făcut timp şi pentru drumeţii şi alte activităţi cercetăşeşti. Pe Dealul Capela, luna trecută, şi la Muzeul Satului Vâlcean, ieri. Jocurile, cântecele, primirea noilor membri în Grupul „Sfântul Francisc” din Râmnicu Vâlcea, zâmbetele şi îmbrăţişările au făcut parte din programul zilei. Oups! Şi Sfânta Liturghie, mai ales Sfânta Liturghie, cea care ne adună pe toţi, în fiecare duminică. Apropo de întâlnirile duminicale. Duminică, pe 22 mai, de ziua Sfintei Rita, la Dumnezeiasca Liturghie prilejuită de hramul bisericii din Râmnic, ne vom întâlni şi pentru a fi alături de colegii noştri mai mici: Martina, Maria, Antonia, Erika, Delia, Diana, Ioana şi George, cercetaşi şi ei, care vor primi prima Sfântă Împărtăşanie în mod conştient. Catehezele duminicale din ultimele două luni ne-au ajutat să ajungem în acest moment de har. Pfuai, şi mai e ceva legat de hram: tombolaaa! Pentru că am crescut ca Făt-Frumos – adică într-un an cât alţii în zece – şi pentru că toate ne-au rămas mici, noi, cercetaşii şi cercetaşele, vă pregătim o tombolă ale cărei fonduri vor fi folosite pentru completarea logisticii taberelor (corturi, ceaune, fierăstraie, busole, cordeline etc., etc.).

Închei aici pagina de jurnal cercetăşesc. Aş mai fi rămas puţin cu voi, preabunilor, dar oricât de multă plăcere mi-ar provoaca tovărăşia voastră, tot trebuie să mă apuc de treabă. Iar treaba mea, astăzi, este să-i exasperez pe părinţi cu mesaje, până când aceştia se conving că ZMT-ul este cel mai bun lucru care li se poate întâmpla fiilor şi fiicelor lor. La bună revedere!

Barbari contagioşi

Ce fel de specimene pot fi aceia care aseară, înaintea meciului, se maimuţăreau urlând după Cristi, fix în timpul minutului de reculegere ţinut în memoria unui mare om şi sportiv? Ce fel de naţiune i-a născut? Ce fel de specimene sunt şi cei care au făcut din scuipatul pe jos, pretutindeni, al cojilor de seminţe un sport naţional? Sau cei care îşi aruncă mizeria direct pe geamul maşinii? Şi ce fel de specimene sunt cei care îşi abuzează fizic sau mental propriii copii sau pe mamele acestora? Ce fel de specimene mai sunt şi liderii puşi, fără pic de jenă, numai pe căpătuială? Etc., etc. Dar, mai ales, ce specimene pot fi cei care văd într-un copil nenăscut doar o bucată de carne, numai bună de măcelarit? Şi de ce trăiesc atât de multe astfel de specimene printre noi?

Unde sunt oamenii frumoşi? Unde sunt cei educaţi? Unde sunt cei care iubesc viaţa? Unde sunt adevăraţii oameni de stat? Să-i fi avortat Romania ultimelor zeci de ani chiar pe toţi?

Ştiu, îmi veţi reproşa că nu fac nimic altceva decât să evidenţiez – şi eu ca mulţi alţii – situaţiile negative şi că, în consecinţă, nu sunt un bun patriot, pentru că Romania nu este doar un iad. Şi, slavă Domnului, aveţi dreptate! Romania nu e chiar un iad…, dar un purgatoriu tot e! Iar purgatoriul înseamnă şi el tot suferinţa iadului (minus veşnicia, ce-i drept). Recunoaşteţi totuşi că situaţiile expuse mai sus nu sunt excepţii, ba dimpotrivă! Câţi dintre voi nu vă întâlniţi frecvent cu ele? Mai ştiu şi că fiecare alege dacă să fie sau nu influenţat de ceea ce se întâmplă în jurul său. Însă, în timp ce ne izolăm în propriile balonaşe de săpun, copiii vin la spovadă să-şi marturisească vina de a fi fost abuzaţi sau pe cea de a suferi de nevroze şi de insomnii din cauza intensităţii conflictelor domestice.

Care să fie şansa noastră de a scapa de ruşinea primitivismului şi de a ne putea ridica în sfârşit bărbiile din piepturi? Care? Tinerii? Tot ei? Din nou să preia aceştia rolul mesianic al naţiei? Foarte probabil. Dar nu, categoric nu, dacă tot noi le vom fi modele. Închei adresându-mă acestor încântători prieteni: vă mulţumim pentru candoarea voastră, tineri frumoşi, dar, vă rugăm, nu mai staţi atât de mult în preajma noastră! Nu mai staţi lângă noi, atâta timp cât noi vom continua să fim doar nişte barbari contagioşi!

Explorare cercetăşească în Masivul Cozia

Pfuai, cât de mult am aşteptat venirea primăverii pentru a relua drumeţiile pe munte! Atât de mult, încât nici nu am mai luat în seamă cei câţiva fulgi reci de zăpadă care ar fi vrut să ne întoarcă din drum. Dar până la fulgi a mai fost ceva. A fost călătoria cu trenul care, pentru câţiva dintre cercetaşi, a fost o premieră! Aşadar, punctul de întâlnire a fost gara veşnic în renovare din Râmnicu Vâlcea. Aici, grijă mare la mersul printre liniile de tren, deoarece pasajul subteran al gării încă este închis, probabil, în aşteptarea campaniei electorale. Dar suntem cercetaşi, ne descurcăm în orice situaţie. E adevărat, mai uşor ne este în pădure şi pe stânci decât în jungla urbană, dar acceptăm orice fel de provocare cu zâmbetul pe buze, aşa spune şi a opta lege: cercetaşul surâde şi cântă la greu!

Sâmbătă, am parcurs cei 25 de kilometri dintre Rămnic şi Mănăstirea Turnu acompaniaţi de chitara Alexiei şi de vocile de cristal ale cercetaşelor. Cercetaşii au preferat discuţiile libere şi jocul cu cărţile. La Turnu, panică! Lapoviţa rece aproape ne-a tăiat respiraţia. Însă vremea se punea cu cine nu trebuie. Cercetaşii şi cercetaşele din Brezoi ni s-au alăturat şi ei, iar până la sosirea câtorva şefi din Bucureşti, am vizitat chiliile săpate în stâncă şi biserica mănăstirii. În bisericuţă ne-am rugat Tatălui Ceresc, apoi, în afara mănăstirii, la fluierul Luciei, am format primul careu al ieşirii noastre.

La prezentarea patrulelor – căprioarele, viperele şi girafele – am constatat prezenţa a aproape 30 de cercetaşe şi cercetaşi dornici să începem explorarea. Adăpostiţi de pădurea Masivului Cozia şi mobilizaţi de fli-flai-flo-urile fetelor şi de agi-urile băieţilor, am pornit pe poteca de cinci kilometri care duce la Mănăstirea Stănişoara. Pe traseu am găsit locuri superbe: popasul de la Troiţă, peisajele ameţitoare de pe stânci, grotele din stânci, covorul gros şi încă pufos al frunzelor, puntea suspinelor peste care am traversat pârâul rece etc.

După aproape două ore şi jumătate de explorare am ajuns la Stănişoara, unde ne-am refăcut proviziile de apă şi ne-am desfăcut pacheţelele cu mâncare aduse în rucsacuri. Ne-am rugat creştineşte ţinându-ne de mâini şi am înfulecat proviziile, imediat după ce s-a strigat din toţi rărunchii: Poftă, poftăăăă! Apoi ne-am urcat mai sus de mănăstire, pe un platou, unde, când printre razele de soare, când printre fulgii răzleţi, ne-am jucat de-a caii şi călăreţii, de-a samuraii şi de-a schiorii. Aşa cum spunea Erika, am văzut toate cele patru anotimpuri, într-o singură zi. După vreo două ore de joacă, am purces pe drumul de întoarcere.

Ajunşi din nou la Mănăstirea Turnu, am continuat cu jocurile, mai ales că soarele ne trimitea ultimele sale raze înainte de a se piti după crestele Munţilor Căpăţânii. A urmat apoi despărţirea de cercetaşii şi de cercetaşele din Brezoi, de Gelu şi de o parte din liderii de la Bucureşti şi, în aşteptarea trenului, George, Ioana şi Ruana ne-au predat o lecţie de vals vienez, iar Delia, nelăsându-se mai prejos, ne-a oferit pe peron un adevărat recital. Am ajuns în gara din Râmnicu Vâlcea după lăsarea întunericului şi, după un ultim „Agi!”, ne-am luat la revedere, promiţându-ne că ne vom revedea duminică, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Şi pentru că, mai tot timpul, cuvintele sunt insuficiente, puteţi răsfoi o galerie cu imagini din explorarea noastră aici.