Persoana umană

Cu binecuvântarea PS Mihai, vom iniția la catedrală o serie de cateheze despre subiecte diverse din Magisteriul – adică din învățătura – Bisericii. În următoarele săptămâni, vom aborda câteva teme din Doctrina Socială a Bisericii (DSB). Nu trebuie să ne mirăm de faptul că Biserica are o astfel de învățătură socială, de vreme ce omul este o ființă socială și este deci dependent de comuniune, atât aici pe pământ, cât și în cer. În acest sens, DSB are două îndatoriri: să ne prezinte obligațiile evanghelice pe care le avem pentru a trăi bine și să reclame atunci când structurile sociale, politice sau economice se contrapun mesajului evanghelic. Principiile DSB se regăsesc în documente bisericești emise de-a lungul vremii. Iar primul document emis în acest sens este enciclica Rerum novarum (Drepturile și îndatoririle capitalului și muncii) a Papei Leon XIII, din 1891, în contextul industrializării, atunci când oamenii erau forțați să muncească din greu, în condiții și pentru salarii mizere. În acest sens, Papa Leon XIII spunea: “A-i reține muncitorului răsplata care i se cuvine este un păcat care striga la cer”.

Tema pe care o propun astăzi este omul sau persoana umană. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul nu este ceva, ci cineva unic și inegalabil de valoros. Spre deosebire de celelalte creaturi de pe pământ – de animale, spre exemplu –, persoana umană este singura capabilă de autocunoaștere, de libertate, de comuniune cu ceilalți, și de aceea omul este chemat să îi răspundă lui Dumnezeu prin credință. Omul este deci ființă socială, pentru că nu poate supraviețui și nu se poate dezvolta decât cu ajutorul altora. Și fundamental pentru această dimensiune socială a omului este faptul că am fost creați ca bărbat și femeie, cu demnitate egală. De ce bărbat și femeie? Pentru că, spun unii, după ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu a considerat că poate face mai mult decât atât și a făcut-o apoi pe Eva. Trecând peste această glumiță, să reținem că suntem creați egali în demnitate – indiferent de sex, culoarea pileii, capacități fizice sau mintale, statut social sau religie –, dar avem calități și slăbiciuni diferite și de aceea avem nevoie unii de ceilalți.

Știm din Geneză că, din cauza păcatului, pământul nu mai e tocmai un paradis. Și că omul este supus pericolelor cauzate de păcat. Noi înșine îi rănim pe alții prin modul nostru păcătos de a trăi. De aceea spunem că păcatul are și o dimensiune socială, pentru că îi afectează pe ceilalți, pentru că afectează comunitatea. Păcatul este un act personal, liber și conștient, dar el se extinde și în spațiul social. Deci fiecare păcat are două dimensiuni: personală și socială. Cel care ne eliberează de distrugerile cauzate de păcat și care a inaugurat civilizația iubirii este Mântuitorul. Însă pentru aceasta e nevoie de convertirea fiecăruia și de reconcilierea noastră cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Mai știm că omul are trup și suflet, două realități care nu pot fi separate una de cealaltă. Persoana este constituită de unitatea dintre trup și suflet. Ideologiile care pun în valoare doar una dintre aceste două componente, precum materialismul sau spiritualismul, sunt respinse de Biserică. Cu sufletul îl privim pe Dumnezeu și datorită lui suntem priviți și noi de Dumnezeu, de aceea sufletul este nemuritor. Dar nici trupul nu trebuie disprețuit în comparație cu sufletul, pentru că prin el suntem legați de pământ, suntem parte a naturii, și este destinat învierii din ziua de pe urmă. Suntem deci ființe materiale și spirituale, totodată, și suntem unici pentru că Dumnezeu vrea să fim irepetabili. Toți ne naștem originali, dar – avertiza Sfântul Carlo Acutis – mulți murim fotocopii.

Libertatea este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Iar scopul libertății este să facem doar ceea ce este cu adevărat bun. Când facem răul nu putem fi liberi, ci devenim robi ai păcatului. Apoi, deși spunem că toți oamenii sunt înzestrați cu demnitate egală, din cauza egoismului, a lăcomiei, a setei de putere, unii pot acționa asocial. Și astfel se ajunge la exploatarea omului de către om... Iar de aici rezultă și alte drepturi fundamentale al omului: dreptul la viață, la libertatea de opinie, dreptul de a câștiga prin muncă mijloacele de trai, de a întemeia o familie, dreptul la alegerea și practicarea liberă a religiei etc.

Un capitol al DSB adus tot mai des în discuție este bioetica. Aceasta este învățătura despre atitudinea corectă față de tot ceea ce este viu. Naziștii spre exemplu vorbeau despre viața nedemnă de a fi trăită, așa s-a ajuns la uciderea bolnavilor psihici din Reich și apoi la Holocaust. Printre chestiunile tratate de bioetică se află: valoarea oamenilor bolnavi, a celor nenăscuți sau cercetarea embrionilor umani. Referitor la avort, DSB a Bisericii afirmă că viața umană începe deodată cu fecundarea ovulului. Iar după fecundare, viața este absolut vrednică de protecție. Un embrion este deja un om întreg și se bucură de demnitatea proprie fiecărei persoane umane. Distrugerea embrionilor – în cazul FIV, de pildă – este considerată tot pruncucidere. Pentru că embrionii nu se dezvoltă pentru a deveni oameni, ci se dezvoltă în calitate de oameni. Avortul este condamnabil pentru că este uciderea intenționată a unui om nevinovat. Iar atât de invocatul drept al libertății de a alege al părintelui nu poate fi folosit împotriva dreptului la viață al copilului nenăscut.

În încheiere, să reținem că Biserica nu este un dușman al cercetării medicale, ci dimpotrivă este un prieten al vieții. Și să mai reținem că, făcut după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, omul nu se poate dezvolta personal decât împreună cu Dumnezeu. Amin.