Familia

Știm (de miercurea trecută) că Dumnezeu nu ne-a creat ca să trăim singuri, ci ca ființe comunitare. Adam și Eva au fost creați parteneri. Isus însuși s-a născut într-o familie concretă. Așadar, familia este cu adevărat un loc special și are o valoare deosebită. De aceea și Biserica vede familia ca fiind o instituție de ordin dumnezeiesc, prima și cea mai importantă comunitate naturală, locul în care apare viața umană și unde se dezvoltă primele relații interumane. În familie se învață cele mai importante lucruri ale societății: respectul reciproc, dreptatea, dialogul și mai ales iubirea.

În atmosfera pozitivă a familiei, fiecare membru este important și susținut. Însă tot aici se poate experimenta și ce înseamnă responsabilitatea și obligațiile față de ceilalți membri. Faptul că oamenii învață în familie ce este cu adevărat solidaritatea, pe de o parte, dar și responsabilitatea, pe alta, este un câștig pentru întreaga societate. Pentru că cine e solidar și responsabil în cele mici, la fel va fi și în cele mari. Unde se poate învăța afecțiunea și grija față de cei bolnavi, sau bătrâni, sau întristați, mai bine decât în familie? Și unde sunt înțeleși și sprijiniți mai bine oamenii care întâmpină dificultăți de orice fel? De asta spunem că familia aduce cea mai importantă contribuție la umanizarea societății. Tot în familie sunt transmise valori fundamentale precum cele religioase, spirituale, culturale, etnice sau sociale.

În ceea ce privește nașterea copiilor, cât de mulți ar trebui să aibă o familie? Trebuie acceptați toți copiii care ne sunt dăruiți de Dumnezeu. Totuși, asta nu înseamnă ca soții să nu țină cont, în acest sens, de sănătatea lor, de condiția lor economică și socială, sau de cea sufletească. Decizia privind nașterea copiilor este o problemă doar a soților și trebuie să implice responsabilitatea acestora. Iar căsătoria celor care nu pot primi acest dar al nașterii este la fel de valoroasă, deoarece procreația nu este singurul scop al căsătoriei. În acest caz, soții se pot îngriji de creșterea și educarea altor copii sau pot adopta. Rodnicia unei căsătorii nu înseamnă doar nașterea propriilor copii, ci și deschiderea către alți copii sau către alte persoane aflate în singurătate.

Părinților le revine dreptul suprem și obligația de a-i educa ei înșiși pe proprii copii și de a alege în ceea ce privește educația școlară a acestora. Doar statele totalitare le iau părinților acest drept. Să ne amintim de comunism – un pericol la fel de mare și astăzi ca în urmă cu 100 de ani –, unde școlile confesionale, de pildă, au fost desființate. Sau unde manualele erau structurate conform idealurilor partidului unic. Așadar, pe lângă educația primită de la părinți, pentru o formare cât mai bună a copiilor, mai e nevoie și de implicarea onestă a altor instanțe precum: școala, parohia, asociațiile pentru tineri sau cele sportive etc. Și să nu uităm și de implicarea celor mai în vârstă, a bunicilor, în acest proces educațional al celor mici. Bunicii, datorită bogatei lor experiențe de viață, îi pot susține pe tineri și le pot transmite acestora valori și tradiții deosebit de valoroase.

Înainte de a vorbi despre familie, trebuia să vorbim despre căsătorie. Căsătoria este comunitatea formată din bărbat și femeie. Punct. A te căsători cu cineva înseamnă a te dărui cu totul, în toate situațiile: fericite sau nefericite, în timp de boală ca și în timp de sănătate. Fiind sacrament al Bisericii, căsătoria este un mare semn de mântuire a lui Dumnezeu. Însă, din nefericire, trăim într-o societate în care fidelitatea soților sau unitatea și indisolubilitatea căsătoriei sunt considerate valori perimate. Și un “ajutor” în acest sens este dat de mijloacele moderne de comunicare și adesea chiar și de diverse organizaţii internaţionale “bine intenționate”.

Apropo de unitatea familiei. Cică un cuplu vârstnic a fost întrebat de un reporter: “Sunteţi căsătoriţi de mai bine de 50 de ani. Care este secretul armoniei din căsnicia dumneavoastră?”. Soţul, luând cu tandreţe mâna soţiei, a început să povestească: “Totul a început în luna de miere. Călăream spre cascada Niagara, când catârul soţiei s-a împiedicat. În ultima clipă ea a reuşit să se redreseze în şa şi am auzit-o murmurând: Unu. După o vreme catârul s-a împleticit din nou, soţia a reuşit să evite prăbuşirea în gol şi a murmurat: Doi. Ei, cum era de aşteptat, catârul s-a împiedicat din nou, soţia cu mare greutate a reuşit să se menţină călare, după care a descălecat şi rostind cu voce tare: Trei, a scos din rucsac un pistol şi a împuşcat animalul... Bineînţeles că mi-am exprimat indignarea faţă de aşa faptă, dar soţia s-a uitat lung la mine şi mi-a șoptit: Unu...”.

Dumnezeu are o cu totul altă imagine despre viaţa familiilor, decât cea prezentată de această anecdotă: nu trebuie să ne impunem  voința cu forța sau prin șantaj, nici măcar în fața copiilor. Dar nici invers. Dumnezeu vrea să ne concentrăm atenţia către nevoile celuilalt! Nu către ceea ce ar putea să-mi ofere mie cei din familie, ci către ce aş putea eu să fac pentru ei. Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne inspire tuturor iubire, generozitate în sacrificiu şi acceptarea planului său dumnezeiesc. Numai aşa putem construi în familiile noastre, încă de pe-acum, Împărăţia lui Dumnezeu. Amin!