Credința mută munții

Marcu 11, 22-26

Dacă am interpreta literal Biblia, ar trebui să ne întrebăm: de ce nu facem rugăciuni ca să mutăm munții cu credința și să construim rapid atât de doritele autostrăzi? Merg adesea pe Valea Oltului și văd pe șantierele autostrăzii în construcție o mulțime de utilaje grele. De ce mai este nevoie de toate acestea, dacă Isus ne spune că putem arunca munții în mare – eventual în Olt – cu ajutorul credinței? Deoarece această expresie nu trebuie înţeleasă în sensul propriu al cuvântului. Munții sunt simbolul dificultăţilor. Cu toții ne confruntăm în timpul vieţii cu dificultăţi, cu pierderi sau cu dureri ce apasă asupra noastră ca un munte. Doar credinţa ne poate oferi puterea de a le depăși. Azi, munţii reali nu ne mai stau în cale, indiferent spre ce punct de pe glob ne-am îndrepta. Am inventat maşini cu care putem muta roca sau cu care putem perfora tunele lungi de zeci de kilometri. Iar dacă nu putem să străpungem vreun munte, ne urcăm în avion și tot vom trece peste el. Așadar, suntem creați să fim mai puternici decât orice munte fizic. Dar nici munţii dificultăților nu ar trebui să mai poată sta în drumul nostru spre Cer. Și am cunoscut persoane credincioase care, în cuida dificultăților imense cu care se confruntă, nu și-au pierdut deloc seninătatea. Acesta este mesajul evangheliei de azi: nu există niciun fel de munte pe care un om cu credință să nu îl poată depăși.

Dar ce este credința? Ca să le explice elevilor acest lucru, un profesor a scos din buzunar un ceas mai pricopsit şi i s-a adresat unui băiat mai îndrăzneț: „Vrei să primești ceasul acesta?”. Având dubii în ceea ce privește intenția profesorului, elevul l-a refuzat. Profesorul l-a întrebat pe un altul: „Vrei să-l primești tu?”. Având aceleași dubii, și acesta a refuzat. La fel, profesorul s-a adresat mai multor elevi, dar fără rezultat. Până când naivul clasei, întrebat și el dacă vrea ceasul, i-a răspuns profesorului: „Sigur că da, vă mulţumesc!", a luat ceasul și și l-a pus la mână. Uimiți că naivul clasei a primit ceasul pe care ei l-au refuzat, ceilalți elevi s-au dezmeticit și au întrebat: „Şi poate păstra ceasul?”. „Bineînţeles!” – a răspuns profesorul – „Nu dau ceva ca apoi să iau înapoi, n-ar fi frumos din partea mea”. „Dacă am fi ştiut că vorbiţi serios, l-am fi luat noi” – au continuat elevii care crezuseră că totul fusese o înscenare... Așadar, ceasul a fost primit de singurul elev care a crezut total în ceea ce le-a spus profesorul.

Trebuie să recunoaștem că și noi suntem un amestec de credință și de îndoială. Contează doar de care dintre ele ne lăsăm dominați. Ce bine ar fi să fim și noi naivi, atunci când vine vorba de credința în promisiunile Domnului, și să nu ne mai îndoim, convinși că Dumnezeu nu se joacă niciodată cu noi şi că e firesc să primim tot ceea ce ni se promite în Evanghelii. Amin!