Credința mută munții

Marcu 11, 22-26

Dacă am interpreta literal Biblia, ar trebui să ne întrebăm: de ce nu facem rugăciuni ca să mutăm munții cu credința și să construim rapid atât de doritele autostrăzi? Merg adesea pe Valea Oltului și văd pe șantierele autostrăzii în construcție o mulțime de utilaje grele. De ce mai este nevoie de toate acestea, dacă Isus ne spune că putem arunca munții în mare – eventual în Olt – cu ajutorul credinței? Deoarece această expresie nu trebuie înţeleasă în sensul propriu al cuvântului. Munții sunt simbolul dificultăţilor. Cu toții ne confruntăm în timpul vieţii cu dificultăţi, cu pierderi sau cu dureri ce apasă asupra noastră ca un munte. Doar credinţa ne poate oferi puterea de a le depăși. Azi, munţii reali nu ne mai stau în cale, indiferent spre ce punct de pe glob ne-am îndrepta. Am inventat maşini cu care putem muta roca sau cu care putem perfora tunele lungi de zeci de kilometri. Iar dacă nu putem să străpungem vreun munte, ne urcăm în avion și tot vom trece peste el. Așadar, suntem creați să fim mai puternici decât orice munte fizic. Dar nici munţii dificultăților nu ar trebui să mai poată sta în drumul nostru spre Cer. Și am cunoscut persoane credincioase care, în cuida dificultăților imense cu care se confruntă, nu și-au pierdut deloc seninătatea. Acesta este mesajul evangheliei de azi: nu există niciun fel de munte pe care un om cu credință să nu îl poată depăși.

Dar ce este credința? Ca să le explice elevilor acest lucru, un profesor a scos din buzunar un ceas mai pricopsit şi i s-a adresat unui băiat mai îndrăzneț: „Vrei să primești ceasul acesta?”. Având dubii în ceea ce privește intenția profesorului, elevul l-a refuzat. Profesorul l-a întrebat pe un altul: „Vrei să-l primești tu?”. Având aceleași dubii, și acesta a refuzat. La fel, profesorul s-a adresat mai multor elevi, dar fără rezultat. Până când naivul clasei, întrebat și el dacă vrea ceasul, i-a răspuns profesorului: „Sigur că da, vă mulţumesc!", a luat ceasul și și l-a pus la mână. Uimiți că naivul clasei a primit ceasul pe care ei l-au refuzat, ceilalți elevi s-au dezmeticit și au întrebat: „Şi poate păstra ceasul?”. „Bineînţeles!” – a răspuns profesorul – „Nu dau ceva ca apoi să iau înapoi, n-ar fi frumos din partea mea”. „Dacă am fi ştiut că vorbiţi serios, l-am fi luat noi” – au continuat elevii care crezuseră că totul fusese o înscenare... Așadar, ceasul a fost primit de singurul elev care a crezut total în ceea ce le-a spus profesorul.

Trebuie să recunoaștem că și noi suntem un amestec de credință și de îndoială. Contează doar de care dintre ele ne lăsăm dominați. Ce bine ar fi să fim și noi naivi, atunci când vine vorba de credința în promisiunile Domnului, și să nu ne mai îndoim, convinși că Dumnezeu nu se joacă niciodată cu noi şi că e firesc să primim tot ceea ce ni se promite în Evanghelii. Amin!

Ce mâncăm vs. ce ne mănâncă

Marcu 7, 14-23

Vechii evrei aveau diverse restricții alimentare și cutume referitoare la servirea mesei. Știm din cartea Leviticului că anumite animale – peștii fără solzi, fructele de mare, porcul, iepurele etc. – erau considerate necurate. La fel, vedem că iudeii nu puteau mânca până când nu își spălau mâinile până la cot. Însă toate aceste restricții sunt de ordin exterior și nu de ordin interior, sufletesc. Pentru evrei conta ce și cum mâncai. Asta credeau ei că îi putea întina, că îi putea spurca. Totuși, din punct de vedere sufletesc, mâncarea nu îl poate întina pe om. Îi poate da uneori dureri de stomac sau grețuri, e adevărat, dar nu îi poate întina sufletul. Și fix asta vrea Isus: să nu ne întinăm sufletul! Pe Isus îl interesează, așadar, cine suntem noi, îl interesează persoana umană și nu tradițiile omenești privitoare la mâncare sau la orice altceva.

Putem interpreta cuvintele Mântuitorului: “Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce” și ca pe o pregătire a apostolilor pentru evanghelizarea neamurilor, care nu aveau restricțiile alimentare ale iudeilor. Însă ceea ce cred eu că vrea să ne spună Isus în acest text este să nu ne preocupăm atât de mult de ceea ce mâncăm, ci mai ales de ceea ce ne mănâncă pe noi din interior: gândurile rele, nerușinarea, viclenia, înșelăciunea, desfrânarea, adulterul, hoția, uciderea, invidia, mândria... Acestea sunt cele care ne mănâncă de vii. Pentru că prin săvârșirea acestora ne pierdem starea de har, sfințenia, și ne întinăm, devenim profani. Originea sfințeniei nu se află în gesturile exterioare, ci în interiorul nostru. Devenim sfinți înfrânându-ne pornile rele din noi și scutindu-i pe ceilalți de efectele acestora.

În acest text scripturistic nu este vorba nici despre a mânca sau nu carne miercurea sau vinerea, spre exemplu, ci e vorba de a nu mai fi ipocriți. Pentru că mulți nu mâncăm carne în zilele de post, în schimb mâncăm din aproapele nostru, pe care suntem invidioși și pe care îl vorbim de rău. Făcând asta, de fapt, ne mâncăm pe noi înșine. Propriul nostru ego este cel care ne devorează. De aceea, îngrijorător nu e ceea ce băgăm în noi, ne avertizează Isus, ci ceea ce creștem înăuntrul nostru. În concluzie, chiar și atunci când vine vorba de post, nu trebuie să ne preocupăm atât de mult de lista de alimente la care trebuie să renunțăm, ci să fim preocupați în special de ceea ce ne mânâncă de vii din interior. Amin!

Folclor tango

Acum mai bine de 200 de ani, iluminismul românesc - reprezentat de Școala Ardeleană născută în sânul Bisericii Greco-Catolice - lupta asiduu împotriva superstițiilor populare. Spre exemplu, marele filolog și istoric Gheorghe Șincai publica celebra "Învățătură firească spre surparea superstiției norodului".

Din nefericire, romantismul secolului al XIX-lea - având ca reprezentanți și mulți preoți pășuniști - și-a îndreptat atenția înspre tradițiile populare și folclor. Spun din nefericire, pentru că această mișcare a permis folclorului și superstițiilor sale să coabiteze și pe alocuri să subordoneze creștinismul din România.

Dacă nu mă credeți, întrebați 100 de creștini români verzi ce sărbătoresc de Sânziene. Chiar, fără să verificați pe Google, dvs. știți care este sărbătoarea creștină de pe 24 iunie?... Sau amintiți-vă de cum este profanată crucea de Bobotează, atunci când este azvârlită chiar de prelați ai Bisericii. Și mai gândiți-vă și la toate concertele folclorice ținute în biserici de interpreți cu cocarde tricolore în piept, în special în proximitatea celor mai mari praznice creștine...

Deci, da, pentru o viață creștină sănătoasă, consider că locul folclorului și al tradițiilor păgâno-populare este pe scenele bâlciurilor câmpenești și la Muzeul Satului, nicidecum în biserici. Și mai consider că folclorul reprezintă pentru credință, cam ce reprezintă și astrologia pentru astronomie.