Cereți și (poate) vi se va da

Luca 11, 9-13

“Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” ne promite Isus astăzi. Destul de tare, nu? Atunci, Doamne, aș vrea numaidecât vreo 20 de kilograme de ciocolată, ar putea cere unii dintre noi. Sau noul Duster, și-ar dori alții. Sau un milion de euro, așa, pentru zile negre. Sau să trăiesc 150 de ani, ca să prind și următoarea eclipsă totală. Însă este această promisiune făcută de Isus una fără condiții? Este Dumnezeu o entitate genială în stare să ne îndeplinească orice capriciu?... Este adevărat că astăzi am auzit în evanghelie că “oricine cere primește, cine caută găseşte şi celui care bate i se va deschide”, însă dacă vom examina contextul acestor cuvinte, vom descoperi și condițiile împlinirii lor.

Prima condiție pentru împlinirea promisiunii “Cereți și veți primi” este să cerem lucruri bune: “Dacă voi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor ce i-l cer”. Așadar, ceea ce cerem trebuie să fie considerat bun și de Dumnezeu. Oricât de mult le-am dori, Dumnezeu nu ne va da lucruri rele sau dăunătoare. Relația noastră cu Dumnezeu nu este una amicală în care să-i putem cere orice și să și primim. Alta e relația pe care o avem cu Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru și ca orice părinte bun știe ce ne poate fi de folos și ce nu. Desigur, îi putem cere orice lui Dumnezeu, așa cum fac toți copiii, însă va trebui să avem încredere că El ne va da doar ce e bun pentru noi. Iar cel mai bun lucru pe care Dumnezeu ni-l poate da este, iată, Spiritul Sfânt!

A doua condiție ca să primim lucrurile bune pe care le cerem de la Dumnezeu este încrederea fiului care îi cere pâine părintelui său știind că pâine va primi și nu piatră. Ne trebuie deci această credință de copii: că Tatăl Ceresc este cel mai bun părinte și că ne va asculta. Iar bunătatea lui Dumnezeu, din fericire, nu depinde de gândurile și de faptele noastre, de cât de buni sau de cât de răi suntem noi.

Iar cea de-a treia condiție, atunci când ne rugăm, este să nu fim pasivi și să așteptăm ca totul să ne cadă în cap din cer, ci să fim activi, energici și hotărâți: să cerem, să căutăm, să batem la uși. Altfel, dacă nu cerem din toată inima, cum am putea primi? Și dacă nu depunem efort și nu suntem statornici în căutarea noastră, cum am putea găsi?... Mai ales când vorbim de lucrurile spirituale care nu ne sunt tocmai la îndemână.

Sunt și unii care consinderă că, dacă Dumnezeu ne știe deja nevoile, nu mai trebuie să-i cerem ajutorul și că – spre deosebire de rugăciunile de mulțumire sau de laudă, spre exemplu – rugăciunea de cerere ar fi inutilă. Vedem totuși că Isus ne încurajează să ne rugăm: “Cereţi şi vi se va da!”... Sau, dacă suntem confuzi și nu știm ce să cerem în rugăciuni, îl putem cere pe Dumnezeu cu însușirile sale. Spre exemplu, să cerem roadele Spiritului Sfânt de care Sfântul Apostol Pavel le vorbea galatenilor: dragostea, bucuria, pacea; blândețea, bunătatea, caritatea; credincioşia, răbdarea și înfrânarea poftelor (cf. Galateni 5, 22-23). Și “Tatăl vostru cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor ce i-l cer”.

În încheiere, vă invit să ne gândim cu toții la intenția de rugăciune cu care am venit astăzi la biserică. Tot timpul trebuie să avem o astfel de intenție, și la Sfânta Liturghie, și la Rozariu, și la Adorație... (Vă reamintesc că degeaba ne rugăm pentru cel mai performant tip de aspirator robot sau pentru noroc în dragoste, dacă acestea nu sunt considerate de Dumnezeu folositoare pentru sufletele noastre.) Să ne rugăm din toată inima pentru intențiile noastre bune, încrezători precum copii că le vom primi, fiindcă Isus ne promite că “oricine cere primește, cine caută găseşte şi celui care bate, i se va deschide”. Amin!

Leadership creștin

Luca 9, 44-50

Evanghelia ne prezintă astăzi un mare flagel al acestei lumi de care nici măcar ucenicii nu au fost scutiți: dorința de putere. Într-un binecunoscut cântec al celor de la Pasărea Colibri se spune: “Mi-e lehamite de marșuri, de tromboane și plocoane, / De blazoane, de canoane și fasoane, / Fiindcă banul și puterea sunt pericole morale, / Circul vieții ne-a impus salturi mortale. (...) / Ploaia care va veni, le va potopi pe toate, / Să-ncercăm să facem noi un oraș fără păcate”. Și este adevărat că puterea este un mare pericol moral. Totuși puterea – și banul la fel – nu este intrinsec rea. Dumnezeu însuşi se descrie pe sine, lui Avraam, ca fiind Cel Atotputernic. Însă, în timp ce omul abuzează de putere pentru a-i oprima pe cei slabi sau pentru a crea războaie, Dumnezeu se dezbracă de atotputernicie, se face om neputincios și se lasă spânzurat pe cruce...

Dar să vedem și cine sunt cei care fac abuz de putere. Să fie vorba doar de liderii politici ai lumii? De tirani? Ce bine ar fi fost să fie doar ei! Din păcate, cu toții suntem contaminați de acest flagel, cu toţii suntem ahtiați după putere. La şcoală, la serviciu, la volanul maşinii în trafic, în conflictele ideologice, în comunitățile religioase și chiar și în familie, vrem să ne impunem, să fim primii şi astfel intrăm în competiție cu ceilalți. Dar competiția aceasta pentru deținerea puterii e doar o cursă de ogari în care, chiar dacă ieşi învingător, tot ogar rămâi.

Și ce opune Isus aceastei dorințe de stăpânire? Slujirea, o putere pentru ceilalți și nu asupra lor: “Cine este cel mai mic între voi toţi, acela este mai mare” sau – la Marcu 10 și la Matei 20 – “Cine va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru”. Adevărata măreție este, așadar, să te faci tu mai mic decât ceilalți. Iată definiția leadershipului pe care ne-o propune Isus: slujirea! Iar la spălarea picioarelor ucenicilor săi, Domnul ne-a descoperit și instrumentele leadershipului de tip creștin: ligheanul și prosopul.

Am citit recent cum într-o mănăstire cisterciană din Franța, după mulți ani în care condusese comunitatea, abatele a decis că este momentul să-și dea demisia și să lase locul unui alt confrate. Mai mult, pentru a nu-i știrbi autoritatea noului stareț, a părăsit mănăstirea, mergând într-o alta ca simplu călugăr, pentru o perioadă îndelungată. După vârsta de 80 de ani, fostul abate a dorit să se întoarcă în mănăstirea în care își trăise cei mai frumoși ani, încă de la noviciat. Odată întors, i-a cerut starețului din acea vreme să îl lase să se ocupe de serviciul sanitar. Cel care condusese atâta timp mănăstirea voia ca el să fie cel care îngrijește și curăță băile și toaletele fraților și ale vizitatorilor.

Despre slujire, Sfântul Francisc obişnuia să spună: “Fericit este cel care iubeşte şi nu aşteaptă apoi să fie iubit; fericit este cel care slujeşte şi nu aşteaptă apoi să fie slujit”. Iar la ceremonialul promisiunii, atunci când cercetașii sunt întrebați ce avantaje așteaptă în schimbul angajamentului lor – de a-l sluji pe Dumnezeu, Biserica, Patria și Europa –, aceștia răspund ferm: niciunul! Și, într-adevăr, viaţa noastră trebuie să fie o continuă slujire dezinteresată, pentru că fericirea cerească se dobândeşte numai prin abnegație, adică prin dăruirea de sine. Amin!

Credința în timpul furtunii

Luca 8, 22-25

Miercurea trecută am vorbit despre punerea în practică a cuvântului lui Dumnezeu, ca fiind fundamentul credinței: “Oricine aude cuvintele mele şi le face – spune Isus – se aseamănă cu omul care și-a construit casă cu temelia pe stâncă”.  Iar textul scripturistic de astăzi tot despre credință ne vorbește și despre folosirea ei.

Știm că, în cultura vechilor evrei, marea și apele adânci simbolizau sălașul duhurilor potrivnice, iar furtunile ar fi fost haosul creat de aceste duhuri rele. Precum ucenicii, poate că am strigat și noi în mijlocul unor astfel de furtuni prin care am trecut, agățându-ne de ultima speranță: “Doamne, pierim!”. [Să remarcăm totuși că ucenicii au acționat just: în momentele de criză au știut să apeleze la Isus.] Întrebând: “Unde vă este credința?”, Isus nu le reproșa ucenicilor și nici nouă nu ne reproșează absența credinței, ci faptul că nu o folosim. La fel le spunem și noi celor care par că nu se concentrează sau că nu sunt atenți: “Unde vă este capul?”. Dar asta nu înseamnă neapărat că nu mai au capul atașat de trup, nu?

Suntem adesea un talmeș-balmeș, un amalgam de credință și de îndoială, și asta ne impută Isus, că în cele mai dificile momente ale vieții, atunci când ni se pare că Dumnezeu este absent sau că doarme, ne lăsăm dominați de îndoială, de dubii. Iar îndoiala este tot un fel de a nu pune în practică Cuvântul lui Dumnezeu, care ne cere să credem și să ne abandonăm cu totul. La puțin timp după această furtună, în același capitol 8 al lui Luca, atunci când Iair află de moartea fiicei sale, Isus îi cere: “Crede numai şi va fi tămăduită”. Și așa a și fost, Iair a crezut și fetița sa a fost înviată. Iată, deci, care este puterea credinței care este folosită și nu ținută la sertar ca o diplomă de care poate că ne mândrim, dar care în sine ne este inutilă.

Îmi vine în minte o istorioară care a circulat acum câteva săptămâni prin meandrele WhatsApp-ului. Este vorba de o fetiță care călătorea singură cu avionul. S-a urcat ultima în aeronavă. Apoi, cu biletul în mână, și-a găsit locul. Zâmbind, și-a salutat vecinii din rând. Se putea observa că era o fetiță educată și încrezătoare. După ce s-a așezat, a început să citească dintr-o carte. Zborul nu a fost deloc unul plăcut. Trecând printr-o furtună, pasagerii au avut parte de turbulențe severe. Cu toții erau agitați, iar unii erau de-a dreptul panicați. Totuși, fetița răsfoia paginile cărții cu calm. Întrebată de o doamnă care stătea lângă ea cum poate fi atât de calmă, cum de nu îi este frică, fetița i-a răspuns: “Nu mă tem, pentru că cel care pilotează acest avion este tatăl meu”.

Pe parcursul călătoriei noastre prin această viață, vom trece și noi prin astfel de turbulențe sau, precum ucenicii, vom fi loviți de valuri puternice, din toate părțile. Vom simți cum pământul ne va fugi de sub picioare. Nu vom avea niciun punct de sprijin și asta ne va neliniști teribil. În mijlocul acestor crize, e absolut necesar să ne amintim două lucruri: [1] că Isus se află în aceeași barcă cu noi și, mai ales, [2] că pilotul care ne poartă în siguranță în călătoria prin această viață este Dumnezeu însuși, Tatăl nostru ceresc. Amin!

Casa construită pe stâncă

Luca 6, 46 – 7, 1

Atunci când reiau acest pasaj scripturistic, al casei construite pe stâncă, îmi vine în minte simpatica poveste a celor trei purceluși: Nif-Nif, mezinul care și-a construit casa din paie, Nuf-Nuf, mijlociul care și-a construit casa din nuiele, și Naf-Naf, fratele cel mare care și-a construit o casă din piatră și cărămidă, pe temelie solidă, cu obloane și uși de stejar. Și pentru că la construcția casei sale a investit timp mult și efort susținut, doar Naf-Naf a scăpat cu viață după, să-i spunem, interacțiunea cu lupul cel rău din poveste.

Parabola caselor construite diferit este ultima parte a predicii lui Isus pe care Luca o redă în capitolul șase al evangheliei sale. Predica lui Isus se termină deci, însă de acum va trebui să fie pusă în practică de ucenici, adică inclusiv de noi: “Oricine vine la mine şi aude cuvintele mele şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă...”, cu omul care și-a construit casă cu temelie pe stâncă. De aceea putem spune că temelia credinței noastre sunt faptele noastre, acțiunile noastre, modul în care nu doar auzim cuvântul Domnului, ci îl și aplicăm. Asta înseamnă să avem o credință solidă și nu una de formă, fără substanță. În acest sens și Sfântul Apostol Iacob a scris în epistola sa că fără fapte credința este moartă.

Iar când vorbim de acțiuni care să fie cu adevărat temelie a credinței noastre nu ne referim la iconițele electronice animate sau la mesajele siropoase ce se vor a fi spirituale, trimise pe rețelele de socializare; sau la invitațiile virtuale la cafeluță, care se încheie cu urări formale, precum uzitatul: “Doamne ajută!”; sau la nou-intratul și în vocabularul politicienilor noștri: “Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Pentru că iată: “De ce îmi ziceți Doamne, Doamne, dacă nu faceți ce vă spun eu?”. Sau în altă variantă, la Matei 7, 21: “Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu”. Repețiția “Doamne, Doamne!” demască patetismul multor creștini ai vremurilor noastre.

Și atunci, care este voia Tatălui ceresc? Și care sunt faptele-temelie ale credinței noastre? Le vom descoperi dacă vom parcurge câteva versete anterioare din această predică a Mântuitorului: să le facem bine celor care ne urăsc și să ne rugăm pentru ei; să îi bine-cuvântăm pe cei care ne vorbesc rău; dacă cineva ne lovește peste față, să întoarcem și obrazul celălalt; dacă cineva ne fură haina, să îi dăm și cămașa; dacă cineva ne ia lucrurile, să nu le mai cerem înapoi etc...

Acestea toate ni se pot părea directive ilogice și așa și este, că ele nu sunt logice, ci supra-logice. Pentru că ele nu aparțin logicii umane, ci logicii lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru a fi bătut, și răstignit, și ucis, și nu pentru a riposta. O astfel de atitudine i-logică, ne poate ajuta și pe noi să depășim puhoiul de crize din această lume și să ajungem la fericirea veșnică. Pe această temelie solidă a faptelor și-au edificat viața și credința fericiții episcopi martiri, ale căror chipuri ne veghează parcă de pe pereții catedralei noastre.

În încheiere, revin la povestea celor trei purceluși. Aceasta are mai multe versiuni, iar cea care îmi place mie este aceea în care Nif-Nif și Nuf-Nuf scapă de lup ca prin urechile acului și găsesc refugiu în casa trainică a fratelui mai mare, Naf-Naf. Trebuie să recunoaștem și noi, cu umilință, că aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în viețile noastre nu este statornică, ci este mai degrabă ca un foc de paie sau, cel mult, ca unul de nuiele. Și din această cauză, în mijlocul intemperiilor acestei vieți, atunci când credința noastră ar putea deveni tot mai îndoielnică, să ne amintim de casa trainică pe care au construit-o predecesorii noștri – care este credința Bisericii –, în care putem găsi adăpost sufletelor noastre. Amin!