La nunta soră-mii

Nunta soră-mii era evenimentul toamnei, dar nu doar pentru ea şi cumnată-miu, ci şi pentru banda de seminarişti din care făceam parte. De ce insistase soră-mea să-i aduc toţi nebunii pe cap? Păi, e logic: pentru că, pe de-o parte, voia să ne ofere motiv şi spaţiu pentru distracţie, căci îi rămăseserăm simpatici încă de când locuise în Râmnic, iar pe de altă parte, avea nevoie de măscărici pentru a-i distra şi pe mesenii invitaţi! Onoraţi de o asemenea invitaţie şi, mai ales, datorită faptului că eram scutiţi de taxele aferente nunţilor, vineri seara, ne-am urcat în personalul care avea să ne ducă spre anticipatul dezmăţ.

Cu poftă de viaţă şi mândri peste măsură, je, Grasu, Viţi, Iedi şi Buză - şi dacă a mai fost vreunul, să mă ierte că l-am omis - ne-am pogorât în gara din Osica. Nu o să detaliez aici despre prima seară în care frate-miu ne aducea vinul casei cu găleata, pentru a-l degusta şi nici nu vă voi spune după câte găleţi l-am etichetat. Dar asta aşa, ca să nu fiu acuzat că aş avea memorie de elefant în cel mai pur sens. Ştiu că pe domniile voastre vă intereseaza doar ziua nunţii. Şi să nu mă întrebaţi nici de rochia miresicii, nici de papionul mirelui, deoarece ele nu fac subiectul acestei confesiuni. Dragă soră-mea şi scumpul meu cumnăţel, sorry, dar aici altele vor fi personajele principale!

Dar să revenim la oile noastre. Din câte îmi amintesc, Viţi a fost singurul care a rămas de strajă, lângă găleată, şi nu a dormit în acea dimineaţă. Iar asta nu era vreo surpriză, putea s-o ţină aşa vreo două zile neîntrerupte!… Iar acum, să nu uităm cine eram şi de ce veniserăm! Ne-am aranjat cum se cuvine şi, după câţiva kilometri de luat în picioare praful comunal, a urmat un adevărat recital dat de noi, seminariştii, în biserică. Desigur că nici părintele nu s-a lăsat mai prejos, până nu a făcut gluma cu muşcatul pişcotului - de era să-şi muşte mirii limbile - nu s-a lăsat! Neştiind cele ce vor urma şi bănuind că acela ela punctul culminant al venirii noastre la nuntă, fireşte, soră-mea era extrem de încântată.

Până la lăsarea serii, lucrurile au evoluat în mod obişnuit: drumul de la biserică acasă, alt praf, pe altă cale, de luat în picioare; nuneasca din faţa cortului întins în drum, cu deja consacratele linguşeli lăutăreşti: „Ce mai soare luminos, ce mai ginere frumos! / Bagă mâna-n buzunar, hai, hai, ginere, hai! / Dă bacşiş la lăutar, hai, hai, ginere, hai!... / Nu e vorba de parale, dar e fala dumitale!” etc.; urcatul bradului pe casă şi furtul pantofilor miresicii; răscumpărarea pantofilor; apoi, într-un final, aşezarea la mesele întinse în cort.

Aici ne-am dat prima dată în spectacol. Nemulţumiţi că solistul nu fredona şi ta-da-dam, ta-da-dam, ta-da-da-da-da-da-da-dam-ul din refrenul Drumurilor noastre pe care-l dedicaserăm mirilor, am dat buzna pe scena improvizată şi să vezi bătaie pe microfon! Cine altul decât Viţi putea să iasă învingător! Nemulţumiţi, probabil din cauză că le mâncam pâinea, lăutarii au ameninţat că dacă nu-i lăsăm să-şi facă programul, vor pleca. Mâhniţi, ne-am aşezat la locurile noastre şi am început să planificăm furtul miresei. În timp ce ne organizam, un unchi de-al miresicii care stătea gură cască printre noi, nemaisuportând ritmul în care veneau sticlele cu vin în mijlocul nostru, s-a văzut, dintr-o dată, întins sub masă, unde a şi poposit pentru o perioadă. Planul era ca şi făcut! Şi, deoarece fuseserăm daţi la o parte de la recompensa încasată pe pantofii miresei, urma să ne răzbunăm şi să le-o luăm tuturor înainte, furând mireasa până la servirea sarmalelor. Vă daţi seama ce de mai de originalitate: mireasa furată de seminarişti!

Ne-am înţeles cu părintele să pornească motorul Daciei Break 1310 - care nu mai ştiu a cui era -, iar noi am mers să-i spunem soră-mii să ne urmeze la maşină pentru a-l convinge pe părinte să nu plece deoarece, chipurile, întârziaseră alergătorii cu sarmalele. Mireasa ne-a urmat fără a mai sta pe gânduri, însă pe la jumătatea drumului, am fost prinşi din urmă de ginere care se prinsese de schemă. De dat înapoi, nu mai puteam, că doar în joc era orgoliul nostru. Aşadar, i-am făcut semn lui Grasu să-l ţină pe mire până când reuşeam să o introducem pe mireasă cu toată rochia pe bancheta din spate. Dar Grasu meu, ce să vezi, mi l-a proiectat pe cumnată-miu – care era pe jumătatea lui – vreo doi metri mai în spate! Am sărit apoi în maşină, care în portbagaj, care peste mireasă, şi am demarat în trombă spre popasul turistic din afara satului. Aici a trebuit să-i dejucăm planurile mirelui care venise să-şi recupereze mireasa moca. Într-un final, l-am lăsat să o recupereze, dar pentru asta a trebuit să ne plătescă câte o baterie de busuioacă şi câte un pachet de cuie.

Încântaţi peste măsură de isprava de mai devreme, ne-am întors la nuntă şi am ieşit la joc. Aici ar mai fi de amintit hora de mână jucată cu exces de energie de Grasu, dar mai ales spectacolul dat de Viţi în mijlocul horei. Acesta legase hârtie creponată, din cea care împodobea cortul, la gâtul unui PET de doi litri din care servea vinul. Apoi, stând în interiorul horei, a început să i se adreseze recipientului ornamentat: „Zdreanţă ce eşti, te mozolişi cu toţi, infidelo! Ia uite, cu ăla dăduşi sub masă!… Da io încă te mai iubesc, fă, şi ştii de ce?… Că tot la mine te întorsăşi, hai să mai îmi dai o sărutare!”. Şi ducea PET-ul la gură spre deliciul celor prinşi în horă.

După toate acestea, mi-ar fi destul de greu să relatez şi care pe unde s-a aciuit spre dimineaţă. Îmi amintesc, totuşi, imaginea unuia dintre noi care dormea cu o mâţă în braţe… Panicat din cauză că îşi pierduse buletinul, probabil în timpul îndrăcitei hore în care se prinsese, Grasu a fost cel care ne-a trezit în cea de-a treia zi. După ce am făcut ochi, am mers la miri pentru a le ura cele specifice evenimentului abia încheiat şi, înarmaţi cu câte o sticlă de vin de căciulă, ne-am îndreptat morocănoşi spre gară. Dar până să ajungem în Piatra, unde trebuia să schimbăm trenul, am adormit din nou! Ne-am mai trezit după vreo două ore. Norocul nostru că era cap de linie şi trenul în care aţipisem fusese garat. Desigur că am pierdut prima legătură spre Vâlcea, însă, ţinând cont de starea în care ne aflam, aceasta era cea mai mică problemă pe care o aveam!