Rămâi la noi, Doamne!

Textul evanghelic din Duminica a 5-a după Rusalii este luat din Matei, capitolul 8, versetele 28-34. Acţiunea prezentată în acest fragment scripturistic este demnă de un thriller al cinematografiei moderne. Mântuitorul, peregrinând prin ţinutul gadarenilor (teritoriul Iordaniei actuale), întâlneşte doi demonizaţi „foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea”. Hristos le permite diavolilor să între într-o turmă de porci, iar animalele se vor arunca în mare. După acest eveniment, toţi locuitorii au ieşit în întâmpinarea Domnului, însă nu pentru a-i mulţumi că i-a scăpat de primejdia în care se aflau ori de câte ori se întâlneau cu cei stăpâniţi de diavoli, ci dimpotrivă! Punctul culminant al thrillerului abia acum urmează: o întreagă cetate - dominată la rândul ei de patima banilor, a câştigului material -, contrar aşteptărilor, îi cere Domnului, binefăcătorului său şi al celor doi demonizaţi, să plece, „să treacă din hotarele lor”!!

Parcurgând acest text, îmi vine în minte un capitol din Fraţii Karamazov, acela în care marele inchizitor îl întreabă pe Mântuitorul: „De ce ai venit, să ne tulburi? Căci venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred că-ţi dai seama”, iar mai apoi, la sfârşitul monologului său, acesta îi cere lui Isus: „Du-te şi să nu mai vii… să nu mai vii… niciodată, niciodată!” Veţi spune, probabil: Vai, îngrozitor, eu nu l-aş alunga niciodată pe Domnul, dimpotrivă! Dar oare, aşa şi este? Oare nu spunem şi noi, precum gadarenii: Ce ne interesează pe noi de vindecările, de tainele tale, Isuse? Avem alte priorităţi, nu mai eşti de actualitate, avem alte preocupări, lasă-ne! Vă propun să ne examinăm sufletele. Nu cumva Hristos a devenit un obstacol în faţa stilului nostru de a trăi, nu cumva această viaţă modernă şi patimile ei cotidiene - de care, între noi fie vorba, suntem copleşiţi, chiar posedaţi - ne fac şi pe noi să-i cerem: pleacă de la mine, Doamne?

Când s-a întâmplat acest fapt, când l-am alungat pe Mântuitorul din viaţa noastră?… De fiecare dată când am plecat dimineaţa la serviciu prea preocupaţi pentru ca măcar să ne îndreptăm privirea către Cer; de fiecare dată când trecem pe lângă o troiţă sau biserică prea stingheriţi pentru a-l saluta şi pe Domnul; de fiecare dată când primim o favoare  şi suntem prea entuziasmaţi pentru a-i mai mulţumi Tatălui pentru cele dobândite; de fiecare dată când, stăpâniţi de apetit, mâncăm fără să ne mai rugăm (spre exemplu: cât de greu ne-ar fi ca într-un restaurant să ne facem semnul crucii înainte de a înfuleca?) etc etc etc.

Mai grav este faptul că, prin modul nostru de a trăi, îl alungăm pe Dumnezeu şi din vieţile copiilor noştri. Vor creşte fără să ştie că, mai presus de orice realizare tehnologică, există Dumnezeu-Creatorul. Şi aceasta se va întâmpla pentru că noi suntem prea extenuaţi după o săptămână încărcată de lucru şi nu mai avem energia necesară să-i ducem la biserică duminica. Însă întreb: unde ne putem odihni mai bine decât în faţa Sfintei Taine de pe altare, unde ne putem recăpăta energia mai eficient decât în bisericile în care vibrează ecoul sutelor, poate miilor de rugăciuni rostite? Unde mai întâlnim o asemenea vibraţie revigorantă? Cu siguranţă nu în pat şi nici în faţa televizorului… Niciodată nu este prea târziu să-l invităm pe Domnul în viaţa noastră, dar, înainte de a face această invitaţie, trebuie să ne aşteptăm şi la faptul că am putea fi exorcizaţi sau nevoiţi să aruncăm în mare toate patimile care ne stăpânesc.