Dumnezeu ne caută

Luca 15, 1-10

“Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” – iată contextul în care Mântuitorul spune cele două pilde asemănătoare: a oii rătăcite și a banului de argint pierdut. Iar după acestea două urmează pilda fiului risipitor. Scopul acestor trei pilde este să scoată în evidență inima bună a lui Dumnezeu și efortul său neîncetat de a ne căuta pe fiecare.

În cazul parabolei oii rătăcite, suntem surprinși să-l vedem pe păstor că își lasă 99 de oi, pentru a pleca după una pierdută. Ce păstor responsabil și-ar lăsa 99 de oi singure, pentru a o cauta pe una care s-a rătăcit? Și de ce se bucură acest păstor atât de mult pentru găsirea acelei oi? Oare nu e firesc ca animalele să se mai și piardă? Îmi amintesc că, într-o drumeție în Buila-Vânturarița, l-am întrebat pe un cioban dacă sunt urși în zonă. Și mi-a răspuns că sunt, pentru că tocmai ce găsise o capră ucisă de un urs, dar că oricum capra era una dintre acelea care părăseau turma, deci nu o considera ca fiind o pierdere.

La fel de mare vedem că e și bucuria femeii care și-a găsit banul de argint. Și noi am mai pierdut bani sau lucruri importante și am răsuflat ușurați, și ne-am bucurat, atunci când le-am găsit. Dar nu putem spune că și noi am făcut petrecere după ce ne-am găsit telefonul pierdut. Așadar, nu este și reacția acelei femei una exagerată? Nu, dacă suntem conștienți de faptul că banul pierdut suntem fiecare dintre noi. Doar că noi avem imprimat în ființa noastră nu chipul regilor și al liderilor pământului, precum monedele, ci chipul lui Dumnezeu, împăratul Cerului. Iar lucrul acesta ne face extrem de valoroși. Și de aceea Dumnezeu se bucură de găsirea noastră, împreună cu toți sfinții săi.

Să nu ne amăgim crezând că ne putem număra cu banii de argint care nu s-au pierdut. Cu toții suntem bani pierduți, dacă ținem cont de o interpretare simbolică în care cei zece bani de argint sunt toate ființele raționale create de Dumnezeu, adică cele nouă cete îngerești, plus omenirea, cea de-a zecea. Și acei oameni care se se vor lăsa găsiți de Dumnezeu, adică cei care se vor pocăi, vor fi puși împreună cu cetele îngerilor. Însă cei care se ascund de bună voie și deplin conștienți în negura păcatelor, vor fi pierduți pentru totdeauna, pentru că ei înșiși nu au dorit să fie găsiți de Dumnezeu.

Concluzia acestor parabole este aceea că Dumnezeu ne caută neîncetat. Și e o mare bucurie să știm că nu suntem niciodată abandonați, că Dumnezeu nu își abandonează niciodată căutarea, așa cum fac salvatorii în anumite situații, atunci când consideră că șansele de supraviețuire ale celor căutați sunt nule. Dumnezeu ne caută, până când ne găsește. Să ne imaginăm neliniștea prin care am trece dacă ne-am pierde portofelul cu toate actele, cu cartea de identitate, cu permisul de conducere, cu carduri, cu tot. Am anunța imediat pe Facebook pierderea portofelului și i-am ruga și pe prieteni să ne distribuie postarea, sperând că îl vom găsi. V-am cerut acest exercițiu de imaginație pentru a înțelege mai bine mobilizarea întregului Cer în căutarea noastră, pentru că noi suntem cu mult mai presus decât o oaie rătăcită sau un bănuț de argint sau un portofel cu acte. Suntem cei pentru care Isus a lăsat Cerul, ca să ne caute. Să-l lăsăm deci pe Isus să ne găsească și, mai mult, așa cum spunea Sfânta Tereza a Pruncului Isus, să îi oferim inimile noastre ca tabernacol, împărtășindu-ne cu vrednicie la fiecare Sfântă Liturghie. Amin.

Cui i s-a dat mult, mult i se va cere

Luca 12, 42-48

“Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”... Ce înseamnă aceste cuvinte auzite astăzi în Evanghelie? Le-am mai auzit desigur și cu alte ocazii, pentru că sunt printre acele sentințe biblice care au intrat în limbajul comun. Le găsim parafrazate chiar și în benzi desenate sau în filme celebre precum Spider-Man, atunci când unchiul lui Peter Parker îl atenționează pe acesta spunându-i: “Cu o putere mare, vine și o mare responsabilitate”. Și, într-adevăr, “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere” înseamnă că suntem responsabili pentru tot ceea ce am primit. Inteligența, timpul, bogăția, talentul, credința chiar, ne-au fost date pentru a-i ajuta pe ceilalți și, astfel, pentru a-l preamări pe Dumnezeu.

Contextul acestui paragraf este o pildă – care ne amintește de cea a talanților – prin care Isus ne pregătește pentru venirea sa neștiută. În această parabolă, Isus îl definește pe administratorul credincios și înțelept ca fiind cel care le dă mâncare oamenilor la timpul potrivit și care astfel îl înlocuiește cu brio pe adevăratul stăpân. Iar când stâpânul se va întoarce și îl va găsi pe acesta administrându-i bine resursele, “îl va pune peste toată avuţia sa”. Tot așa ni s-au încredințat și nouă diverse lucruri sau funcții sau carisme, iar Hristos se așteaptă ca pe toate acestea să le administrăm cu înțelepciune.

Mai apoi, Isus ni-l prezintă pe administratorul necredincios, cel care, în loc să-i hrănească pe oamenii lui Dumnezeu, îi maltratează, îi umilește şi trăieşte doar pentru propriile plăceri și propria lăcomie. Acest iconom infidel gestionează total greșit resursele stăpânului și, din această cauză, pedeapsa nu va întârzia: “sluga care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult”.

În final, Isus rezumă această pildă spunând: “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”. Însă cine sunt cei cărora li s-a încredințat mult? Să fie doar cei bogați sau doar cei cu coeficient ridicat de inteligență? Cu siguranță nu doar ei, pentru că tuturor ni s-a încredințat enorm. Spre exemplu, cu toții am primit din belșug harul lui Dumnezeu și la fel am primit și cuvântul său. Dar Dumnezeu ne-a mai oferit și alte daruri, pe lângă cele spirituale, diverse abilități, precum cele sportive sau artistice sau de comunicare. Totuși, nu doar sportivii, artiștii și influencerii sunt talentați sau dăruiți de Dumnezeu. La fel sunt și doctorii, și profesorii, și constructorii, și bucătarii, și corporatiștii, și IT-iștii, și scriitorii, ba chiar și preoții. Creați după chipul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi deține un minim de creativitate, de scânteie dumnezeiască, și conform evangheliei fiecare dintre noi este responsabil de administrarea acesteia.

Iar dacă nu dorim să ne numărăm printre cei infideli față de darurile pe care le-au primit – sau printre cei care s-au născut talente, dar care au murit speranțe, conform unui aforism celebru în lumea fotbalului –, să-i cerem lui Dumnezeu acea înțelepciune de a ști cum să ne folosim creativitatea, dimpreună cu toate celelalte daruri primite, conform voinței sale sfinte, în slujba aproapelui și a împărăției cerești. Amin!

 

Cereți și (poate) vi se va da

Luca 11, 9-13

“Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide” ne promite Isus astăzi. Destul de tare, nu? Atunci, Doamne, aș vrea numaidecât vreo 20 de kilograme de ciocolată, ar putea cere unii dintre noi. Sau noul Duster, și-ar dori alții. Sau un milion de euro, așa, pentru zile negre. Sau să trăiesc 150 de ani, ca să prind și următoarea eclipsă totală. Însă este această promisiune făcută de Isus una fără condiții? Este Dumnezeu o entitate genială în stare să ne îndeplinească orice capriciu?... Este adevărat că astăzi am auzit în evanghelie că “oricine cere primește, cine caută găseşte şi celui care bate i se va deschide”, însă dacă vom examina contextul acestor cuvinte, vom descoperi și condițiile împlinirii lor.

Prima condiție pentru împlinirea promisiunii “Cereți și veți primi” este să cerem lucruri bune: “Dacă voi ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor ce i-l cer”. Așadar, ceea ce cerem trebuie să fie considerat bun și de Dumnezeu. Oricât de mult le-am dori, Dumnezeu nu ne va da lucruri rele sau dăunătoare. Relația noastră cu Dumnezeu nu este una amicală în care să-i putem cere orice și să și primim. Alta e relația pe care o avem cu Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl nostru și ca orice părinte bun știe ce ne poate fi de folos și ce nu. Desigur, îi putem cere orice lui Dumnezeu, așa cum fac toți copiii, însă va trebui să avem încredere că El ne va da doar ce e bun pentru noi. Iar cel mai bun lucru pe care Dumnezeu ni-l poate da este, iată, Spiritul Sfânt!

A doua condiție ca să primim lucrurile bune pe care le cerem de la Dumnezeu este încrederea fiului care îi cere pâine părintelui său știind că pâine va primi și nu piatră. Ne trebuie deci această credință de copii: că Tatăl Ceresc este cel mai bun părinte și că ne va asculta. Iar bunătatea lui Dumnezeu, din fericire, nu depinde de gândurile și de faptele noastre, de cât de buni sau de cât de răi suntem noi.

Iar cea de-a treia condiție, atunci când ne rugăm, este să nu fim pasivi și să așteptăm ca totul să ne cadă în cap din cer, ci să fim activi, energici și hotărâți: să cerem, să căutăm, să batem la uși. Altfel, dacă nu cerem din toată inima, cum am putea primi? Și dacă nu depunem efort și nu suntem statornici în căutarea noastră, cum am putea găsi?... Mai ales când vorbim de lucrurile spirituale care nu ne sunt tocmai la îndemână.

Sunt și unii care consinderă că, dacă Dumnezeu ne știe deja nevoile, nu mai trebuie să-i cerem ajutorul și că – spre deosebire de rugăciunile de mulțumire sau de laudă, spre exemplu – rugăciunea de cerere ar fi inutilă. Vedem totuși că Isus ne încurajează să ne rugăm: “Cereţi şi vi se va da!”... Sau, dacă suntem confuzi și nu știm ce să cerem în rugăciuni, îl putem cere pe Dumnezeu cu însușirile sale. Spre exemplu, să cerem roadele Spiritului Sfânt de care Sfântul Apostol Pavel le vorbea galatenilor: dragostea, bucuria, pacea; blândețea, bunătatea, caritatea; credincioşia, răbdarea și înfrânarea poftelor (cf. Galateni 5, 22-23). Și “Tatăl vostru cel din ceruri va da Spiritul Sfânt celor ce i-l cer”.

În încheiere, vă invit să ne gândim cu toții la intenția de rugăciune cu care am venit astăzi la biserică. Tot timpul trebuie să avem o astfel de intenție, și la Sfânta Liturghie, și la Rozariu, și la Adorație... (Vă reamintesc că degeaba ne rugăm pentru cel mai performant tip de aspirator robot sau pentru noroc în dragoste, dacă acestea nu sunt considerate de Dumnezeu folositoare pentru sufletele noastre.) Să ne rugăm din toată inima pentru intențiile noastre bune, încrezători precum copii că le vom primi, fiindcă Isus ne promite că “oricine cere primește, cine caută găseşte şi celui care bate, i se va deschide”. Amin!

Leadership creștin

Luca 9, 44-50

Evanghelia ne prezintă astăzi un mare flagel al acestei lumi de care nici măcar ucenicii nu au fost scutiți: dorința de putere. Într-un binecunoscut cântec al celor de la Pasărea Colibri se spune: “Mi-e lehamite de marșuri, de tromboane și plocoane, / De blazoane, de canoane și fasoane, / Fiindcă banul și puterea sunt pericole morale, / Circul vieții ne-a impus salturi mortale. (...) / Ploaia care va veni, le va potopi pe toate, / Să-ncercăm să facem noi un oraș fără păcate”. Și este adevărat că puterea este un mare pericol moral. Totuși puterea – și banul la fel – nu este intrinsec rea. Dumnezeu însuşi se descrie pe sine, lui Avraam, ca fiind Cel Atotputernic. Însă, în timp ce omul abuzează de putere pentru a-i oprima pe cei slabi sau pentru a crea războaie, Dumnezeu se dezbracă de atotputernicie, se face om neputincios și se lasă spânzurat pe cruce...

Dar să vedem și cine sunt cei care fac abuz de putere. Să fie vorba doar de liderii politici ai lumii? De tirani? Ce bine ar fi fost să fie doar ei! Din păcate, cu toții suntem contaminați de acest flagel, cu toţii suntem ahtiați după putere. La şcoală, la serviciu, la volanul maşinii în trafic, în conflictele ideologice, în comunitățile religioase și chiar și în familie, vrem să ne impunem, să fim primii şi astfel intrăm în competiție cu ceilalți. Dar competiția aceasta pentru deținerea puterii e doar o cursă de ogari în care, chiar dacă ieşi învingător, tot ogar rămâi.

Și ce opune Isus aceastei dorințe de stăpânire? Slujirea, o putere pentru ceilalți și nu asupra lor: “Cine este cel mai mic între voi toţi, acela este mai mare” sau – la Marcu 10 și la Matei 20 – “Cine va vrea să fie mai mare între voi, să fie slujitorul vostru”. Adevărata măreție este, așadar, să te faci tu mai mic decât ceilalți. Iată definiția leadershipului pe care ne-o propune Isus: slujirea! Iar la spălarea picioarelor ucenicilor săi, Domnul ne-a descoperit și instrumentele leadershipului de tip creștin: ligheanul și prosopul.

Am citit recent cum într-o mănăstire cisterciană din Franța, după mulți ani în care condusese comunitatea, abatele a decis că este momentul să-și dea demisia și să lase locul unui alt confrate. Mai mult, pentru a nu-i știrbi autoritatea noului stareț, a părăsit mănăstirea, mergând într-o alta ca simplu călugăr, pentru o perioadă îndelungată. După vârsta de 80 de ani, fostul abate a dorit să se întoarcă în mănăstirea în care își trăise cei mai frumoși ani, încă de la noviciat. Odată întors, i-a cerut starețului din acea vreme să îl lase să se ocupe de serviciul sanitar. Cel care condusese atâta timp mănăstirea voia ca el să fie cel care îngrijește și curăță băile și toaletele fraților și ale vizitatorilor.

Despre slujire, Sfântul Francisc obişnuia să spună: “Fericit este cel care iubeşte şi nu aşteaptă apoi să fie iubit; fericit este cel care slujeşte şi nu aşteaptă apoi să fie slujit”. Iar la ceremonialul promisiunii, atunci când cercetașii sunt întrebați ce avantaje așteaptă în schimbul angajamentului lor – de a-l sluji pe Dumnezeu, Biserica, Patria și Europa –, aceștia răspund ferm: niciunul! Și, într-adevăr, viaţa noastră trebuie să fie o continuă slujire dezinteresată, pentru că fericirea cerească se dobândeşte numai prin abnegație, adică prin dăruirea de sine. Amin!

Credința în timpul furtunii

Luca 8, 22-25

Miercurea trecută am vorbit despre punerea în practică a cuvântului lui Dumnezeu, ca fiind fundamentul credinței: “Oricine aude cuvintele mele şi le face – spune Isus – se aseamănă cu omul care și-a construit casă cu temelia pe stâncă”.  Iar textul scripturistic de astăzi tot despre credință ne vorbește și despre folosirea ei.

Știm că, în cultura vechilor evrei, marea și apele adânci simbolizau sălașul duhurilor potrivnice, iar furtunile ar fi fost haosul creat de aceste duhuri rele. Precum ucenicii, poate că am strigat și noi în mijlocul unor astfel de furtuni prin care am trecut, agățându-ne de ultima speranță: “Doamne, pierim!”. [Să remarcăm totuși că ucenicii au acționat just: în momentele de criză au știut să apeleze la Isus.] Întrebând: “Unde vă este credința?”, Isus nu le reproșa ucenicilor și nici nouă nu ne reproșează absența credinței, ci faptul că nu o folosim. La fel le spunem și noi celor care par că nu se concentrează sau că nu sunt atenți: “Unde vă este capul?”. Dar asta nu înseamnă neapărat că nu mai au capul atașat de trup, nu?

Suntem adesea un talmeș-balmeș, un amalgam de credință și de îndoială, și asta ne impută Isus, că în cele mai dificile momente ale vieții, atunci când ni se pare că Dumnezeu este absent sau că doarme, ne lăsăm dominați de îndoială, de dubii. Iar îndoiala este tot un fel de a nu pune în practică Cuvântul lui Dumnezeu, care ne cere să credem și să ne abandonăm cu totul. La puțin timp după această furtună, în același capitol 8 al lui Luca, atunci când Iair află de moartea fiicei sale, Isus îi cere: “Crede numai şi va fi tămăduită”. Și așa a și fost, Iair a crezut și fetița sa a fost înviată. Iată, deci, care este puterea credinței care este folosită și nu ținută la sertar ca o diplomă de care poate că ne mândrim, dar care în sine ne este inutilă.

Îmi vine în minte o istorioară care a circulat acum câteva săptămâni prin meandrele WhatsApp-ului. Este vorba de o fetiță care călătorea singură cu avionul. S-a urcat ultima în aeronavă. Apoi, cu biletul în mână, și-a găsit locul. Zâmbind, și-a salutat vecinii din rând. Se putea observa că era o fetiță educată și încrezătoare. După ce s-a așezat, a început să citească dintr-o carte. Zborul nu a fost deloc unul plăcut. Trecând printr-o furtună, pasagerii au avut parte de turbulențe severe. Cu toții erau agitați, iar unii erau de-a dreptul panicați. Totuși, fetița răsfoia paginile cărții cu calm. Întrebată de o doamnă care stătea lângă ea cum poate fi atât de calmă, cum de nu îi este frică, fetița i-a răspuns: “Nu mă tem, pentru că cel care pilotează acest avion este tatăl meu”.

Pe parcursul călătoriei noastre prin această viață, vom trece și noi prin astfel de turbulențe sau, precum ucenicii, vom fi loviți de valuri puternice, din toate părțile. Vom simți cum pământul ne va fugi de sub picioare. Nu vom avea niciun punct de sprijin și asta ne va neliniști teribil. În mijlocul acestor crize, e absolut necesar să ne amintim două lucruri: [1] că Isus se află în aceeași barcă cu noi și, mai ales, [2] că pilotul care ne poartă în siguranță în călătoria prin această viață este Dumnezeu însuși, Tatăl nostru ceresc. Amin!

Casa construită pe stâncă

Luca 6, 46 – 7, 1

Atunci când reiau acest pasaj scripturistic, al casei construite pe stâncă, îmi vine în minte simpatica poveste a celor trei purceluși: Nif-Nif, mezinul care și-a construit casa din paie, Nuf-Nuf, mijlociul care și-a construit casa din nuiele, și Naf-Naf, fratele cel mare care și-a construit o casă din piatră și cărămidă, pe temelie solidă, cu obloane și uși de stejar. Și pentru că la construcția casei sale a investit timp mult și efort susținut, doar Naf-Naf a scăpat cu viață după, să-i spunem, interacțiunea cu lupul cel rău din poveste.

Parabola caselor construite diferit este ultima parte a predicii lui Isus pe care Luca o redă în capitolul șase al evangheliei sale. Predica lui Isus se termină deci, însă de acum va trebui să fie pusă în practică de ucenici, adică inclusiv de noi: “Oricine vine la mine şi aude cuvintele mele şi le face, vă voi arăta cu cine se aseamănă...”, cu omul care și-a construit casă cu temelie pe stâncă. De aceea putem spune că temelia credinței noastre sunt faptele noastre, acțiunile noastre, modul în care nu doar auzim cuvântul Domnului, ci îl și aplicăm. Asta înseamnă să avem o credință solidă și nu una de formă, fără substanță. În acest sens și Sfântul Apostol Iacob a scris în epistola sa că fără fapte credința este moartă.

Iar când vorbim de acțiuni care să fie cu adevărat temelie a credinței noastre nu ne referim la iconițele electronice animate sau la mesajele siropoase ce se vor a fi spirituale, trimise pe rețelele de socializare; sau la invitațiile virtuale la cafeluță, care se încheie cu urări formale, precum uzitatul: “Doamne ajută!”; sau la nou-intratul și în vocabularul politicienilor noștri: “Așa să-mi ajute Dumnezeu!”. Pentru că iată: “De ce îmi ziceți Doamne, Doamne, dacă nu faceți ce vă spun eu?”. Sau în altă variantă, la Matei 7, 21: “Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu”. Repețiția “Doamne, Doamne!” demască patetismul multor creștini ai vremurilor noastre.

Și atunci, care este voia Tatălui ceresc? Și care sunt faptele-temelie ale credinței noastre? Le vom descoperi dacă vom parcurge câteva versete anterioare din această predică a Mântuitorului: să le facem bine celor care ne urăsc și să ne rugăm pentru ei; să îi bine-cuvântăm pe cei care ne vorbesc rău; dacă cineva ne lovește peste față, să întoarcem și obrazul celălalt; dacă cineva ne fură haina, să îi dăm și cămașa; dacă cineva ne ia lucrurile, să nu le mai cerem înapoi etc...

Acestea toate ni se pot părea directive ilogice și așa și este, că ele nu sunt logice, ci supra-logice. Pentru că ele nu aparțin logicii umane, ci logicii lui Dumnezeu care s-a întrupat pentru a fi bătut, și răstignit, și ucis, și nu pentru a riposta. O astfel de atitudine i-logică, ne poate ajuta și pe noi să depășim puhoiul de crize din această lume și să ajungem la fericirea veșnică. Pe această temelie solidă a faptelor și-au edificat viața și credința fericiții episcopi martiri, ale căror chipuri ne veghează parcă de pe pereții catedralei noastre.

În încheiere, revin la povestea celor trei purceluși. Aceasta are mai multe versiuni, iar cea care îmi place mie este aceea în care Nif-Nif și Nuf-Nuf scapă de lup ca prin urechile acului și găsesc refugiu în casa trainică a fratelui mai mare, Naf-Naf. Trebuie să recunoaștem și noi, cu umilință, că aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în viețile noastre nu este statornică, ci este mai degrabă ca un foc de paie sau, cel mult, ca unul de nuiele. Și din această cauză, în mijlocul intemperiilor acestei vieți, atunci când credința noastră ar putea deveni tot mai îndoielnică, să ne amintim de casa trainică pe care au construit-o predecesorii noștri – care este credința Bisericii –, în care putem găsi adăpost sufletelor noastre. Amin!

Spațiu pentru creștinopați

Nu vreau să spun ca șoșoaca și alții asemenea sunt creația politicilor UE din ultimii ani, dar...

Dacă în Parlamentul European ar fi fost puse la loc de cinste o cruce sau o icoană, în mod sigur președinta de la sos - abia aleasă în funcția de deputat european - nu ar mai fi avut de ce să facă paradă cu dipticul ridicat astăzi deasupra capului, în plen.

De ce nu consider că ar fi exagerat ca în parlamentul UE să fie afișate simboluri creștine? Pentru că ar trebui să ne amintim cu toții că mai mult de trei sferturi din populația europeană cu drept de vot e creștină. Iar de crezul corifeilor UE nici nu mai amintesc.

De aia zic, atunci când UE - de dragul tuturor libertăților firești sau nefirești - s-a dezis de identitatea și de principiile creștine care au stat la baza formării ei, nu a facut nimic altceva decât să le creeze acest spațiu "creștinopaților" de extremă dreapta, precum europarlamentara cu botniță, sau urâciunea pustiirii, așa cum o mai alint eu pe doamna proaspăt re-re-divorțată.

Și de aia eu nu voi dramatiza ceea ce s-a întâmplat astăzi în Parlamentul European, precum văd că se face în bulă. Eu doar îmi voi pregăti popcornul pentru următoarele episoade. Șprițul e deja la rece.

Psalmul 22/23. Adaptare.

Telefonul este păstorul meu și, dacă am bateria încărcată, nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte pe rețele de socializare şi mă duce la reel-uri ce-mi par odihnitoare.

Îmi amorțește sufletul cu postări inutile şi mă povăţuieşte pe cărări strâmbe din pricina algoritmilor săi.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci telefonul mi-a paralizat simțul autoconservării.

Ecranul şi aplicațiile sale eu le mângâi.

El le arată poze cu ce pun pe masă potrivnicilor mei, îmi împuie capul cu toate inepțiile şi cronologia mea este plină cu acestea de dă pe afară.

Da, fericirea înșelătoare a vizionării unui tik-tok mă va însoţi în toate zilele vieţii mele şi nu voi mai locui în Casa Domnului, ci în metavers, până la sfârşitul zilelor mele.

Ce este Învierea?

Povestea vieții lui Isus – atât de semnificativă nouă, creștinilor – nu se încheie în vinerea răstignirii, ci merge mai departe, dincolo de mormântul peste care s-a așezat lespedea mare. Ne apropiem cu pași repezi de momentul în care, extaziați, vom cânta întreit: “Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând!”, dar cât de mult am și meditat la acest moment al Sfintei Învieri? Ce este, așadar, Învierea Domnului din morți?

În trilogia sa, Isus din Nazaret, Joseph Ratzinger – Papa Benedict al XVI-lea – spunea despre Învierea lui Hristos că este fundamentul credinței noastre și că tocmai de adevărul acestei mărturii depinde existența însăși a creștinismului. Și numai dacă acest moment al Învierii lui Isus este unul adevărat, putem admite că omul s-a înnoit și că soarta lui s-a schimbat. Sfântul Pavel dă mărturie despre o dublă interdependență, cea dintre Învierea lui Hristos și învierea noastră – devenită noua condiție a omului – și cea dintre Înviere și credința noastră: “Dacă se propovăduiește că Hristos a inviat din morti, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morților? Dacă nu este o inviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este și credința voastră.” (1 Corinteni 15, 12-14).

Vorbind despre Înviere, facem referire la un eveniment adevărat, la fel de adevărat ca răstignirea și moartea pe cruce, dar totodată și la unul cu totul diferit. Și spunem aceasta deoarece, prin Învierea sa, Isus nu s-a mai întors la aceeași viață supusă morții – precum s-a întâmplat în cazul fiicei lui Iair, sau al tânărului din Nain, sau al lui Lazăr –, ci la o realitate diferită a vieții, una care nu mai aparține acestei lumi. Învierea Domnului este, după cum spunea și Papa Benedict al XVI-lea, un salt calitativ, care deschide o nouă perspectivă a existenței noastre și un nou tip de relație om-Dumnezeu.

Revenind la cuvintele adresate de apostolul Pavel corintenilor – “Dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, și zadarnică este și credința voastră.” –, mai putem spune despre Învierea cea de a treia zi că este și miracolul convertirii neamurilor și al răspândirii Bisericii pe întreg mapamondul. Un miracol permanent care impresionează și care transformă lumea, iată, deja de 2.000 de ani. Dacă Învierea lui Isus ar fi o minciună, la fel ar fi și credința noastră. Însă, este de bun-simț să admitem că acestă lume și apogeul ei nu pot fi punctul culminant al existenței noastre. Bunul-simț ne spune că lumea aceasta nu este totul și că moartea nu este sfârșitul. Ceva mult mai important le va urma acestora. Toate imperiile lumii, cu toată gloria lor, și toate sistemele totalitariste, cu toată puterea lor tiranică, au dispărut în istorie. Dar nu și creștinismul. De aceea acest eveniment este atât de important pentru noi, pentru toată Biserica și pentru întreaga lume.

Învierea Mântuitorului mai este și o alegere pe care Paștele ne invită să o facem: este Isus un oarecare, sau este Fiul lui Dumnezeu, cel înviat din morți? Iar dacă răspunsul nostru este cea de-a doua opțiune, atunci avem datoria de a le mărturisi tuturor acest crez al creștinilor – că Isus este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, că s-a întrupat, că a fost răstignit, că a murit și că a fost îngropat, dar că a înviat a treia zi, pentru a noastră mântuire. Aceasta suntem datori să fim, vestitori ai Învierii Domnului, precum tânărul – știm despre el că era un înger – îmbrăcat în veșmânt alb, cel care le-a vestit purtătoarelor de mir: “Îl căutaţi pe Isus din Nazaret, care a fost răstignit. A înviat!” (cf. Marcu 16, 5-6). Așadar, ce vom face cu haina luminoasă a Botezului? O vom păstra pentru a fi mărturie și altora, sau o vom dezbrăca, precum un alt tânăr menționat tot de evanghelistul Marcu (14, 51-52), care l-a abandonat pe Isus în chiar noaptea arestării și a condamnării sale?

Ce este, deci, Învierea Domnului din morți?... Este și curajul mărturiei, și fundamentul credinței creștine, și forța Bisericii, și înnoirea noastră, și de asemenea însăși învierea noastră. Și de aceea vom exclama din nou cu toții, entuziasmați, în miez de noapte: “Hristos a înviat!”.

*Text publicat în "Foaia", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.

Post analog

Tot mai des le vorbesc tinerilor despre pericolele la care se expun atunci când petrec prea mult timp pe platformele de socializare sau pe jocurile video. De la deficitul de atenție și lipsa concentrării, până la întârzieri în dezvoltarea intelectuală și emoțională și la afecțiuni ale creierului; de la deficiențe de comunicare și tulburări de personalitate, până la depresie, dependență și agresivitate. Ca să nu mai amintim și de anumite aplicații – precum TikTokul – care au control total asupra telefonului și care, la rândul lor, sunt controlate de state totalitariste ce stochează datele utilizatorilor în servere tot mai mari, pentru a putea fi folosite ulterior, și putem bănui în ce scop.

De data aceasta vreau să mă adresez și celor mai mari – pentru că excesul de tehnologie afectează toate vârstele – și să le propun un post de la aceste aplicații. Nu doar pentru a scăpa de efectele sau de pericolele enumerate mai sus, ci mai ales pentru a ne procura suficient timp pe care să-l petrecem împreună cu Dumnezeu și pentru a-i descoperi voința sa sfântă. Desigur, unii vor spune că tocmai pe aceste rețele își găsesc miedul pentru suflet, făcând scrolling printre postările duhovnicilor virali. Dar fix aceasta este provocarea mea în Postul Mare: să deschidem mai mult Sfânta Scriptură și mai puțin ecranele digitale. Am convingerea că Dumnezeu preferă limbajul analogic, care este unul direct și accesibil tuturor, și nu pe cel digital.

Faptul că versetele Bibliei nu au fost scrise pentru like-uri este o dovadă în plus a preferinței lui Dumnezeu în ceea ce privește comunicarea. În schimb, textele spiritualiste cu iz estival – cele atât de distribuite și de redistribuite pe rețelele de socializare – se hrănesc cu reacțiile celor avizi după astfel de dulcegării, care să le valideze propria gândire. Amintesc doar de postarea falsă cu cele 15 recomandări atribuite Papei Francisc, care este reluată în toate posturile de peste an. Un creștin onest nu se va lăsa păcălit de cei care caută prin orice mijloace să devină virali și își va verifica întotdeauna informațiile, mai ales dacă vrea să le împărtășească și celorlalți. Eventual, semnalează și sursa acestora. Altfel, când nu știm ce distribuim, cel mai indicat e să postim de la a posta. În plus, capitolul șase al Evangheliei după Matei nu poate fi egalat de niciun comentariu, fie și al Papei, în ceea ce privește reflecția la milostenie, rugăciune și post. Cine dorește să se convingă de aceasta poate face scrolling în slow motion, între versetele 1-18 ale acestui capitol.

Iar dacă ne este greu să ținem post negru la platformele de socializare, să ne străduim măcar să filtrăm conținutul acestora. Bunul-simț rămâne cel mai bun instrument pe care îl avem la dispoziție, în acest sens. Să mai reținem doar că, dacă și-ar fi dorit popularitate, Isus și-ar fi amânat întruparea vreo 2000 de ani, până în era digitală.

Textul acesta este, așadar, o invitație la (re)descoperirea Cuvântului viu al lui Dumnezeu, în Sfânta Scriptură. O invitație la a așeza Biblia pe analog, în acest post, nu doar în biserici, ci și în propriile cămine. O invitație la a dezactiva toate notificările zilnice, tocmai pentru a putea distinge vocea clară a lui Dumnezeu și voia sa sfântă, în ceea ce ne privește. Pentru ca mai apoi, pornind de la această cunoaștere analogică a lui Dumnezeu, cu mintea limpede și cu ajutorul harului, să dobândim și noi începutul înțelepciunii și știința sfinților despre care vorbește Solomon, în pildele sale.

*Text publicat în "Foaia de Postul mare", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.