Familia

Știm (de miercurea trecută) că Dumnezeu nu ne-a creat ca să trăim singuri, ci ca ființe comunitare. Adam și Eva au fost creați parteneri. Isus însuși s-a născut într-o familie concretă. Așadar, familia este cu adevărat un loc special și are o valoare deosebită. De aceea și Biserica vede familia ca fiind o instituție de ordin dumnezeiesc, prima și cea mai importantă comunitate naturală, locul în care apare viața umană și unde se dezvoltă primele relații interumane. În familie se învață cele mai importante lucruri ale societății: respectul reciproc, dreptatea, dialogul și mai ales iubirea.

În atmosfera pozitivă a familiei, fiecare membru este important și susținut. Însă tot aici se poate experimenta și ce înseamnă responsabilitatea și obligațiile față de ceilalți membri. Faptul că oamenii învață în familie ce este cu adevărat solidaritatea, pe de o parte, dar și responsabilitatea, pe alta, este un câștig pentru întreaga societate. Pentru că cine e solidar și responsabil în cele mici, la fel va fi și în cele mari. Unde se poate învăța afecțiunea și grija față de cei bolnavi, sau bătrâni, sau întristați, mai bine decât în familie? Și unde sunt înțeleși și sprijiniți mai bine oamenii care întâmpină dificultăți de orice fel? De asta spunem că familia aduce cea mai importantă contribuție la umanizarea societății. Tot în familie sunt transmise valori fundamentale precum cele religioase, spirituale, culturale, etnice sau sociale.

În ceea ce privește nașterea copiilor, cât de mulți ar trebui să aibă o familie? Trebuie acceptați toți copiii care ne sunt dăruiți de Dumnezeu. Totuși, asta nu înseamnă ca soții să nu țină cont, în acest sens, de sănătatea lor, de condiția lor economică și socială, sau de cea sufletească. Decizia privind nașterea copiilor este o problemă doar a soților și trebuie să implice responsabilitatea acestora. Iar căsătoria celor care nu pot primi acest dar al nașterii este la fel de valoroasă, deoarece procreația nu este singurul scop al căsătoriei. În acest caz, soții se pot îngriji de creșterea și educarea altor copii sau pot adopta. Rodnicia unei căsătorii nu înseamnă doar nașterea propriilor copii, ci și deschiderea către alți copii sau către alte persoane aflate în singurătate.

Părinților le revine dreptul suprem și obligația de a-i educa ei înșiși pe proprii copii și de a alege în ceea ce privește educația școlară a acestora. Doar statele totalitare le iau părinților acest drept. Să ne amintim de comunism – un pericol la fel de mare și astăzi ca în urmă cu 100 de ani –, unde școlile confesionale, de pildă, au fost desființate. Sau unde manualele erau structurate conform idealurilor partidului unic. Așadar, pe lângă educația primită de la părinți, pentru o formare cât mai bună a copiilor, mai e nevoie și de implicarea onestă a altor instanțe precum: școala, parohia, asociațiile pentru tineri sau cele sportive etc. Și să nu uităm și de implicarea celor mai în vârstă, a bunicilor, în acest proces educațional al celor mici. Bunicii, datorită bogatei lor experiențe de viață, îi pot susține pe tineri și le pot transmite acestora valori și tradiții deosebit de valoroase.

Înainte de a vorbi despre familie, trebuia să vorbim despre căsătorie. Căsătoria este comunitatea formată din bărbat și femeie. Punct. A te căsători cu cineva înseamnă a te dărui cu totul, în toate situațiile: fericite sau nefericite, în timp de boală ca și în timp de sănătate. Fiind sacrament al Bisericii, căsătoria este un mare semn de mântuire a lui Dumnezeu. Însă, din nefericire, trăim într-o societate în care fidelitatea soților sau unitatea și indisolubilitatea căsătoriei sunt considerate valori perimate. Și un “ajutor” în acest sens este dat de mijloacele moderne de comunicare și adesea chiar și de diverse organizaţii internaţionale “bine intenționate”.

Apropo de unitatea familiei. Cică un cuplu vârstnic a fost întrebat de un reporter: “Sunteţi căsătoriţi de mai bine de 50 de ani. Care este secretul armoniei din căsnicia dumneavoastră?”. Soţul, luând cu tandreţe mâna soţiei, a început să povestească: “Totul a început în luna de miere. Călăream spre cascada Niagara, când catârul soţiei s-a împiedicat. În ultima clipă ea a reuşit să se redreseze în şa şi am auzit-o murmurând: Unu. După o vreme catârul s-a împleticit din nou, soţia a reuşit să evite prăbuşirea în gol şi a murmurat: Doi. Ei, cum era de aşteptat, catârul s-a împiedicat din nou, soţia cu mare greutate a reuşit să se menţină călare, după care a descălecat şi rostind cu voce tare: Trei, a scos din rucsac un pistol şi a împuşcat animalul... Bineînţeles că mi-am exprimat indignarea faţă de aşa faptă, dar soţia s-a uitat lung la mine şi mi-a șoptit: Unu...”.

Dumnezeu are o cu totul altă imagine despre viaţa familiilor, decât cea prezentată de această anecdotă: nu trebuie să ne impunem  voința cu forța sau prin șantaj, nici măcar în fața copiilor. Dar nici invers. Dumnezeu vrea să ne concentrăm atenţia către nevoile celuilalt! Nu către ceea ce ar putea să-mi ofere mie cei din familie, ci către ce aş putea eu să fac pentru ei. Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne inspire tuturor iubire, generozitate în sacrificiu şi acceptarea planului său dumnezeiesc. Numai aşa putem construi în familiile noastre, încă de pe-acum, Împărăţia lui Dumnezeu. Amin!

Persoana umană

Cu binecuvântarea PS Mihai, vom iniția la catedrală o serie de cateheze despre subiecte diverse din Magisteriul – adică din învățătura – Bisericii. În următoarele săptămâni, vom aborda câteva teme din Doctrina Socială a Bisericii (DSB). Nu trebuie să ne mirăm de faptul că Biserica are o astfel de învățătură socială, de vreme ce omul este o ființă socială și este deci dependent de comuniune, atât aici pe pământ, cât și în cer. În acest sens, DSB are două îndatoriri: să ne prezinte obligațiile evanghelice pe care le avem pentru a trăi bine și să reclame atunci când structurile sociale, politice sau economice se contrapun mesajului evanghelic. Principiile DSB se regăsesc în documente bisericești emise de-a lungul vremii. Iar primul document emis în acest sens este enciclica Rerum novarum (Drepturile și îndatoririle capitalului și muncii) a Papei Leon XIII, din 1891, în contextul industrializării, atunci când oamenii erau forțați să muncească din greu, în condiții și pentru salarii mizere. În acest sens, Papa Leon XIII spunea: “A-i reține muncitorului răsplata care i se cuvine este un păcat care striga la cer”.

Tema pe care o propun astăzi este omul sau persoana umană. Creat după chipul lui Dumnezeu, omul nu este ceva, ci cineva unic și inegalabil de valoros. Spre deosebire de celelalte creaturi de pe pământ – de animale, spre exemplu –, persoana umană este singura capabilă de autocunoaștere, de libertate, de comuniune cu ceilalți, și de aceea omul este chemat să îi răspundă lui Dumnezeu prin credință. Omul este deci ființă socială, pentru că nu poate supraviețui și nu se poate dezvolta decât cu ajutorul altora. Și fundamental pentru această dimensiune socială a omului este faptul că am fost creați ca bărbat și femeie, cu demnitate egală. De ce bărbat și femeie? Pentru că, spun unii, după ce l-a făcut pe Adam, Dumnezeu a considerat că poate face mai mult decât atât și a făcut-o apoi pe Eva. Trecând peste această glumiță, să reținem că suntem creați egali în demnitate – indiferent de sex, culoarea pileii, capacități fizice sau mintale, statut social sau religie –, dar avem calități și slăbiciuni diferite și de aceea avem nevoie unii de ceilalți.

Știm din Geneză că, din cauza păcatului, pământul nu mai e tocmai un paradis. Și că omul este supus pericolelor cauzate de păcat. Noi înșine îi rănim pe alții prin modul nostru păcătos de a trăi. De aceea spunem că păcatul are și o dimensiune socială, pentru că îi afectează pe ceilalți, pentru că afectează comunitatea. Păcatul este un act personal, liber și conștient, dar el se extinde și în spațiul social. Deci fiecare păcat are două dimensiuni: personală și socială. Cel care ne eliberează de distrugerile cauzate de păcat și care a inaugurat civilizația iubirii este Mântuitorul. Însă pentru aceasta e nevoie de convertirea fiecăruia și de reconcilierea noastră cu noi înșine, cu ceilalți și cu Dumnezeu.

Mai știm că omul are trup și suflet, două realități care nu pot fi separate una de cealaltă. Persoana este constituită de unitatea dintre trup și suflet. Ideologiile care pun în valoare doar una dintre aceste două componente, precum materialismul sau spiritualismul, sunt respinse de Biserică. Cu sufletul îl privim pe Dumnezeu și datorită lui suntem priviți și noi de Dumnezeu, de aceea sufletul este nemuritor. Dar nici trupul nu trebuie disprețuit în comparație cu sufletul, pentru că prin el suntem legați de pământ, suntem parte a naturii, și este destinat învierii din ziua de pe urmă. Suntem deci ființe materiale și spirituale, totodată, și suntem unici pentru că Dumnezeu vrea să fim irepetabili. Toți ne naștem originali, dar – avertiza Sfântul Carlo Acutis – mulți murim fotocopii.

Libertatea este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Iar scopul libertății este să facem doar ceea ce este cu adevărat bun. Când facem răul nu putem fi liberi, ci devenim robi ai păcatului. Apoi, deși spunem că toți oamenii sunt înzestrați cu demnitate egală, din cauza egoismului, a lăcomiei, a setei de putere, unii pot acționa asocial. Și astfel se ajunge la exploatarea omului de către om... Iar de aici rezultă și alte drepturi fundamentale al omului: dreptul la viață, la libertatea de opinie, dreptul de a câștiga prin muncă mijloacele de trai, de a întemeia o familie, dreptul la alegerea și practicarea liberă a religiei etc.

Un capitol al DSB adus tot mai des în discuție este bioetica. Aceasta este învățătura despre atitudinea corectă față de tot ceea ce este viu. Naziștii spre exemplu vorbeau despre viața nedemnă de a fi trăită, așa s-a ajuns la uciderea bolnavilor psihici din Reich și apoi la Holocaust. Printre chestiunile tratate de bioetică se află: valoarea oamenilor bolnavi, a celor nenăscuți sau cercetarea embrionilor umani. Referitor la avort, DSB a Bisericii afirmă că viața umană începe deodată cu fecundarea ovulului. Iar după fecundare, viața este absolut vrednică de protecție. Un embrion este deja un om întreg și se bucură de demnitatea proprie fiecărei persoane umane. Distrugerea embrionilor – în cazul FIV, de pildă – este considerată tot pruncucidere. Pentru că embrionii nu se dezvoltă pentru a deveni oameni, ci se dezvoltă în calitate de oameni. Avortul este condamnabil pentru că este uciderea intenționată a unui om nevinovat. Iar atât de invocatul drept al libertății de a alege al părintelui nu poate fi folosit împotriva dreptului la viață al copilului nenăscut.

În încheiere, să reținem că Biserica nu este un dușman al cercetării medicale, ci dimpotrivă este un prieten al vieții. Și să mai reținem că, făcut după chipul și asemănarea cu Dumnezeu, omul nu se poate dezvolta personal decât împreună cu Dumnezeu. Amin.

Vinul și burdufurile noi

Luca 5, 33-39

Începând cu versetul 27 din capitolul 5 al Evangheliei după Luca, vedem contextul – ospățul din casa lui Levi, vameșul – în care fariseii și cărturarii veniți din Galileea, din Iudeea și din Ierusalim (Luca 5, 17) îl întreabă pe Isus de ce ucenicii săi nu postesc, așa cum fac ucenicii lor și cei ai lui Ioan Botezătorul, verișorul său. Isus le răspunde mai întâi spunând: “Oare îi puteţi face pe nuntaşi să postească în timpul când mirele este cu ei? Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele zile”. Isus este Mirele, el este Mesia care s-a întrupat pentru a inaugura noul legământ dintre Dumnezeu și noi, oamenii. Așadar acest timp al întrupării este deocamdată unul de sărbătoare, de bucurie și nu unul de întristare. Dar va urma și un timp al postului pentru ucenicii săi, avertizează Isus, atunci când mirele va fi luat de la ei. E vorba desigur de momentul în care Mântuitorul va fi răstignit și ucis, după care va învia și se va înălța la Cer. În acel timp vor posti și ucenicii.

Apoi Isus rostește două parabole. Prima este cea despre petecul dintr-o haină nouă cu care nu se poate cârpi una veche. De ce? Din două motive: pentru că nimeni nu își cumpără o haină nouă, frumoasă, de firmă, pe care să o taie și să facă petice din ea; și apoi, la spălare, peticul nou ar intra la apă și ar face o gaură și mai mare în haina veche.

La fel, nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi pentru că acestea s-ar sparge și vinul s-ar vărsa. De ce? Pentru că vinul nou încă fermentează, iar burdufurile vechi de piele sunt uscate și rigide, nu mai au elasticitatea celor noi, și nu ar face față presiunii gazelor eliberate de must sau de vin nou. Viticultorii timpului nostru nu mai au această problemă, desigur, pentru că pun vinul în recipiente de inox alimentar sau de fibră de sticlă. Dar oamenii antichității erau nevoiți să pună vinul nou în burdufuri noi.

Interpretând această pildă, îl vom recunoaște pe Isus ca fiind vinul cel nou, iar pe noi ca fiind burdufurile. Dacă suntem rigizi și încăpățânați – ca învățătorii de lege contemporani lui Isus –, dacă nu suntem deschiși și maleabili, dacă nu suntem capabili să-l primim pe Isus, vinul cel nou, atunci nu va merge nici în cazul nostru, așa cum nu a mers nici în cazul fariseilor și cărturarilor cărora Mântuitorul le transmitea că trebuie să devină burdufuri noi. Isus le spunea acestor critici ai săi că sunt precum burdufurile vechi, blocați în gândirea, în cultura și în tradițiile lor învechite. Asta le cerea Isus contemporanilor săi și asta ne cere și nouă, să renunțăm la certitudinele noastre atât de ferme și de învechite și să fim deschiși la învățătura sa nouă.

Isus vrea să ne schimbe, să ne modeleze, să ne facă să creștem, dar trebuie să fim flexibili, să ne adaptăm la învățătura sa nouă și să ne lăsăm umpluți de Spiritul său Sfânt care să crească în noi. Să-i cerem deci Mântuitorului virtutea de a crește acolo unde el dorește să creștem și să devenim acele burdufuri noi în care el să locuiască și să lucreze cu iubirea sa. Amin!

E bine (Kind Reminder)

E bine. Discuție la umbra bisericii, într-o pauză de la tuns iarba, cu o doamnă venită în vacanță, în țară.

- Ce vremuri grele trăim, părinte! Atât mă rog să fie bine și țara noastră, că niciodată nu am dus-o mai rău ca acum.

- Cum adică niciodată nu am dus-o mai rău!!?! Cedarea de teritorii din '40? Războaiele și foametea de după ele? Comunismul cu toate lipsurile și teroarea? Sărăcia din anii' 90?... Dimpotrivă, eu cred că acum o ducem cel mai bine. Și pentru asta ar cam trebui să spunem rugăciuni de mulțumire, să nu creadă Dumnezeu că suntem nerecunoscători.

- Aveți dreptate, părinte... Că am văzut că nici italienii nu se îmbracă cum ne îmbrăcăm noi. Ei mai umblă și cu pantofii rupți, dar la noi am văzut că toată lumea e bine îmbrăcată.

- Păi, și e rău în România sau e bine?

- E bine, părinte, e bine.

Când s-o-mpărțit norocu'

Când a creat Dumnezeu națiunile - că altă treabă nu mai avea -, a împărțit calitățile cât a putut el de echitabil.

Japonezilor le-a dat disciplina, nemții au primit buna organizare, italienii s-au ales cu expresivitatea și suplimentar cu pastele, francezii au devenit experți în oenologie și gastronomie, grecii au luat Thassosul, americanii au primit producția de armament, ungurii paprika și Panonia bonus, rușii n-au primit nimic pentru că ei își iau singuri ce vor, englezilor li s-a dat Premier League și tot așa.

Pentru că, între timp, strămoșii noștri se ocupau de civilizarea celorlalte popoare conlocuitoare de pe Terra, au ajuns ultimii la împărțeală, când nu mai rămasese nimic în tolba de calități a Bunuțului. Știindu-i credincioși din cale afară, lui Dumnezeu i s-a făcut milă de ei și le-a dat convingerea că ei au primit toate calitățile.

#TheDucksComeFromTheTrucks

O, sica!

Azi e ultima zi a marelui bâlci anual din Osica de Sus. Ocazie cu care - după studii aprofundate în arhivele ascunse ale Vaticanului, bineînțeles - vă voi dezvălui adevărata etimologie a denumirii comunei natale. Așadar, pe scurt...

În 106, după căderea Sarmizegetusei, urmărit de cavaleriștii romani, ilustrul rege Decebal s-a refugiat în Câmpia Romanaților, motiv pentru care aceasta a devenit a dacopaților. Căutând pe malul stâng al Oltețului, prin nesfârșitele rânduri de porumb dacic din Bârza, tunelul secret care ducea la Mănăstirea Brâncoveni - pe atunci un vestit templu geto-dac -, regele dac a fost încolțit.

Pentru a nu cădea în mâinile coloniștilor romani, Decebal a ales să-și curme viața cu pumnalul său - faimoasa sică dacică -, fapt confirmat de una dintre scenele Columnei lui Traian. Însă - atenție, acum urmează marea dezvaluire! -, nu înainte de a exclama: "O, SICA, DE SUS mi-ai fost dată, de la Zamolxe, adevăratul înaintemergător al Domnului, ridică-mă la cer! G-yeah!".

************

Surse arhivistice: renumitele epopei vitejești și codexuri geto-daco-strămoșești dispărute înainte de a fi născocite, la fel ca alfabetul în care au fost bătute la proto-mașina de scris.

Ne merităm soarta

Mai devreme, într-o discuție cvasi-amicală, cineva mi-a reproșat că, dacă nu votez cu Simion, îmi merit soarta. I-am răspuns că eu sunt mulțumit cu soarta mea. Pentru că, pe lângă providența dumnezeiască, desigur, soarta mea a depins, în mare măsură, de alegerile mele.

După școala generală, la 14 ani, am fost plecat de acasă, la studiu, timp de 11 ani. Mi-a fost greu? Nu mă pot plânge, aceasta a fost alegerea mea. Imediat după studii, m-am angajat pe salariul minim pe economie. Și chiar dacă acesta era atunci doar 390 lei, tot eu sunt cel care am ales să rămân în țară. Aici simțeam că îmi pot aduce aportul.

Acum, după atâția ani de sacrificii asumate, cel mai mult mă bucur de timpul petrecut cu oameni frumoși. Împreună încercăm să sprijinim – educativ, mai ales, și caritabil, cât se poate – comunitatea în care trăim. Și simțim cu toții cum asta ne face soarta mai bună.

Așadar, singuri ne-am făcut o soartă bună. Singuri, într-o țară europeană. Și da, noi chiar considerăm că ne merităm soarta. Dar suntem și recunoscători, pentru că ne aflăm pe cel mai european și mai prielnic țărm al Mării Negre. Pe oricare alt țărm al Euxinului, ne-ar fi fost mult mai greu.

Kind reminder

Înțeleg că în afara bulei mele s-a organizat un festival al nostalgiei după vremurile trecute. Și nu zic nu, poate unora chiar le-a mers bine. Nomenclaturiștii și oportuniștii nu au dus-o rău, cu siguranță. În cele ce urmează, voi vorbi – cu seninătate și cât pot de succint – despre cum am dus-o eu și cei apropiați în acele vremuri. Poate așa își vor aminti și mințile scurte cât de bine le era în anii ’80-’90.

Sunt originar dintr-una dintre cele mai mari comune ale Județului Olt, Osica de Sus. Și provin dintr-una dintre familiile medii ale acesteia. Fiind mulți copii în casă, hainele se transferau de la frații mai mari la cei mici. Primeam chiar și ștrampii surorii mai mari, în loc de izmene, iarna. Haine noi? Poate o pereche de pantaloni sau un pulover de Paști sau de bâlci. Bascheții Finca de Drăgășani erau un lux pe care nu și-l permitea oricine. Astăzi, pe lângă excursiile școlare la mall-urile de la oraș, în comună s-a deschis un Pepco și elevii osiceni pot face parada modei pe Insta.

Meniul era mai degrabă vegetarian. Fasolea bătută cu mămăligă era delicatesă. Abia la sfârșitul săptămânii tăiam și o pasăre din curte. Din ea foloseam tot, chiar și ghearele, la ciorbă. Nici măcar penele nu le aruncam, erau folosite la umplerea pernelor. Dulciuri? În ’90, când la Căminul Cultural veneau ajutoarele de la francezi – deci nu de la ruși! –, ne băteam pe cutiile cu zahăr cubulețe, singurele dropsuri la care aveam acces. Azi, să cauți cu lupa și nu vei găsi pe cineva care să mănânce zilnic cartofi fierți – după cum spunea Dilimache deunăzi – decât dacă acel cineva și-a propus să țină vreo dietă. Iar dacă ar exista vreo familie care să le dea zilnic copiilor cartofi, acei părinți ar trebui decăzuți din drepturile parentale, pe motiv de indolență.

De la 10 ani a trebuit să merg la munca câmpului. Abia așteptam masa de prânz, pentru odihnă și pentru ouăle ochiuri îmbibate cu tiparul ziarului în care erau învelite. După cele 8-10 ore de sapă în canicula fierbinte din Câmpia Romanaților, urmau alte 2-3 ore de muncă în grădina gospodăriei. Minim 12 ore pe zi are ziua de muncă în gospodăria țărănescă. Recompensa celor opt luni – de primăvara, până toamna – de muncă la porumb, la tutun, la vie sau în grădină erau borcanele cu murături din beci, pătulul cu porumbi, lemnele pentru iarnă și nimic mai mult. De aceea, probabil, m-am ambiționat să fac liceul la oraș și tot de aceea îmi vine să râd când îl aud pe guru vorbind de gospodăria țărănească. Să meargă el cu toți exaltații lui în praful câmpului și să viseze la profitul uriaș al agriculturii făcute pe 1-2 hectare.

Școala. Asta mi-a plăcut. Mai ales că pe una dintre bănci am găsit scrijelit numele lui tata. A nu se înțelege că mobilierul școlii era moștenit de la părinți. Doar începutul lui septembrie nu îmi plăcea, că trebuia să frecăm podelele claselor cu gazolină. Și nici bătaia cu rigla peste degetele întinse pe bancă nu mi-a plăcut prea tare. A, și nici când eram nevoit să îmi fac temele la lumânare. Astăzi, în Osica Mare, școlile sunt foarte frumoase, au termopane, mobilier modern, teren sintetic de fotbal și, bonus, îți oferă posibilitatea de a merge în Erasmus.

Dar până la școală, dacă te prindea ploaia, îți pierdeai tenișii în mocirla de pe drum. Azi sunt asfaltate toate străzile. Șanțuri, apă, canal... Trăiască fondurile europene! Asta a făcut ca gospodarii comunei să-și construiască băi și să nu mai folosească buda din fundul curții. Așa, poate și pânza freatică se va mai purifica și nu va mai fi nevoie să mergem la Cheleștină să luăm apă potabilă. Apropo de băi, îmi amintesc că vara încălzeam apa la soare, dar iarna ne îmbăiam doar sâmbăta. Și, ca să nu consumăm butelia, ne spălam unul după altul în aceeași apă. Săpunul de casă era universal, și pentru haine, și pentru corp, și pentru păr. Pernuțele de șampon de urzici erau și ele un lux.

Nu o mai lungesc, sunt conștient că fiecare cuvânt în plus înseamnă un cititor în minus. Concluzionez spunând că cine nu și-a pierdut mințile – indiferent de statutul social dat de smartphone-ul pe care-l deține – nu poate fi nostalgic după acele vremuri. Doar mințile pierdute și cozile de topor și-ar dori întoarcerea la săpunul de casă, la sapa de lemn și la buda din fundul curții.

Răscruci

I

Educație desăvârșită la Sorbona sau în peluză?

Decență sau trivialitate?

Dreptul la proprietate sau naționalizare?

Multinaționale sau sovromuri?

Colaborare internațională sau izolaționism?

Circulație liberă sau vize de călătorie?

Liberă exprimare sau teroare?

Civilizație europeană sau înțelepciune rusească?

Democrație sau totalitarism de tip fascist?

EuROpa sau ROexit?

II

Marketing sau realitate?

Peluză sau aulă?

Încrâncenare sau senin?

Extremism sau democrație?

Dughin sau Barbilian?

În ghearele urssului sau în Europa?

Trecut sau viitor?

Papalitatea și românii – o legătură bimilenară

🔸Privind la originea latină a lexicului bisericesc român, putem lega creștinismul primar de pe teritoriul țării noastre de Roma. Însă acesta este, din păcate, un subiect argumentat insuficient d.p.d.v. istoric.

🔸Liga Sfântă – alianțele militare medievale creștin-europene, inițiate de papi, cu scop anti-otoman, la care și marii domnitori români au aderat. De la Mircea cel Mare, la Iancu de Hunedoara și la fiul său Matia Corvin, la Ștefan cel Mare, la Mihai Viteazul și până la Constantin Brâncoveanul.

🔸Sinodul Ferrara-Florența – 1439. Delegați din țările române au semnat alături de Papa Eugen IV și de ceilalți participanți la Sinod actul unirii Bisericilor tradiționale: cea Catolică și cea Ortodoxă.

🔸Unirea cu Biserica Romei – 1698 și 1700. Cel puțin d.p.d.v. al Bisericii Greco-Catolice, putem vorbi despre legătura atât de benefică – spiritual, educațional, material și chiar politic – dintre papalitate și români începând cu unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei la 1700.

Pentru că a vorbi despre istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, înseamnă a vorbi despre însăşi emanciparea generală a românilor, înseamnă totodată a vorbi despre revigorarea culturală a spaţiului românesc transilvănean, dar şi a celui extracarpatic. Papii acestui început au fost Inocențiu al XIII-lea și Clement al XI-lea.

🔸Deschiderea Școlilor Ardelene – 11 octombrie 1754. Deschiderea şcolilor catolice din Blaj de către episcopul Petru Pavel Aaron – sub pontificatul lui Benedict al XIV-lea – a însemnat, cu siguranţă, cel mai important eveniment istoric, în vederea emancipării românilor de pretutindeni. De aceea, în zilele noastre, 11 octombrie este sărbătorită de Statul Român ca fiind Ziua Școlii Ardelene.

Bisericii Române Unite cu Roma i se atribuie, pe bună dreptate, un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. În şcolile Blajului s-au plămădit şi au fost însuşite conştiinţa latinităţii limbii noastre, continuitatea de drept istoric a românilor pe teritoriul pe care aceştia îl populează, precum şi sănătoasa conştiinţă naţională.

Ana Blandiana spune adesea să nu uităm că Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, și Școala Ardeleană au fost primele instituții integrate în Europa.

🔸Și cele trei momente politice semnificative în ceea ce privește lupta pentru câștigarea drepturilor și libertăților românilor transilvăneni și apoi a Marii Uniri a tuturor românilor – “Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” (1791 și 1792), Adunarea Națională de la Blaj (3/15 mai 1848) și Unirea Transilvaniei și a Banatului cu Regatul României (1 decembrie 1918) – sunt, fără dubiu, o consecință a viziunii politice a românilor uniți cu Biserica Romei.

🔸Înființarea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București (1883) și a Diecezei de Iași (1884) de către Papa Leon XIII, cel care a inaugurat doctrina socială a Bisericii prin enciclica Rerum Novarum și care a acordat o atenție deosebită bisericilor catolice orientale.

🔸Venerabilul Pius al XII-lea (1938-1958) a spus despre episcopii catolici români arestați de statul comunist: “Isus a avut 12 apostoli și unul dintre ei a trădat. Biserica Catolică din România a avut 12 episcopi și nu a trădat niciunul”.

🔸Primul cardinal român – 28 aprilie 1969. Iuliu Hossu a fost creat cardinal “in pectore” de către Papa Paul al VI-lea, în timpul în care episcopul unit se afla în detenție la Mânăstirea ortodoxă Căldărușani.

🔸Al doilea cardinal român – iunie 1991. Alexandru Todea a fost creat cardinal de Papa Ioan Paul II, imediat după ieșirea din clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice.

🔸Vizita Sfântului Ioan Paul II în România – 7-9 mai 1999. Sfântul Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care s-a deplasat într-o ţară majoritar ortodoxă. Pentru România, această vizită a însemnat un booster în ceea ce privește orientarea și deschiderea către Europa. Opțiune încununată cu aderarea la UE în 2007. Anterior, Ioan Paul II a jucat un rol decisiv în prăbușirea blocului comunist din estul Europei. Deci și din punctul acesta de vedere îi suntem tributari.

🔸Biserică Arhiepiscopală Majoră – 16 decembrie 2005. Papa Benedict al XVI-lea a ridicat Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș la rangul de Arhiepiscopie Majoră, Biserica Română Unită dobândind astfel autonomie similară cu cea a patriarhiilor catolice orientale.

Faptul că am fost hirotonit în timpul pontificatului său, mă face să-l preţuiesc în mod deosebit pe acest papă teolog care s-a dedicat reconcilierii dintre raţiune şi credinţă.

🔸Al treilea cardinal român – 18 februarie 2012. Papa Benedict l-a creat pe cel de-al treilea cardinal român, PF Lucian Mureșan.

🔸Beatificarea celor șapte Episcopi Martiri – 2 iunie 2019. Cei șapte episcopi greco-catolici – Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu – au fost beatificați în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, celebrată pe Câmpia Libertății de la Blaj – Mica Romă – de către episcopul Romei mari, Papa Francisc, aflat în vizită apostolică în România (31 mai - 2 iunie 2019).

Dacă spuneam despre vizita Papei Ioan Paul II că o consider un booster în ceea ce privește drumul european al țării noastre, percep vizita Papei Francisc ca pe un booster spiritual al creștinilor români, indiferent de confesiune.