Victor Ostropel
"Popa-n Blugi"
joi, 3 aprilie 2025
La volan
marți, 1 aprilie 2025
Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!
Marcu 9, 14-29
Cum pot fi explicate cuvintele tatălui disperat din Evanghelie: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”? Cum poate acest om să spună că este credincios și, în același timp, să ceară ajutorul pentru a-și depăși necredința? Contextul acestei rugăciuni neobișnuite ne poate ajuta să-i înțelegem sensul.
Văzând în jurul ucenicilor săi mulțimea agitată, Isus întreabă ce s-a întâmplat, care este motivul disputei lor? Tatăl copilului demonizat i-a expus situația în care se afla fiul său și faptul că ucenicii nu reușiseră să-l ajute. I-a mai spus Domnului că au fost situații când fiul său a fost aproape de moarte și i-a cerut ajutorul. Isus l-a asigurat că totul este posibil pentru cel care crede. Atunci, tatăl copilului a exclamat: “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”. Auzindu-l, Isus a certat duhul necurat și i-a cerut să iasă definitiv din copil.
Tema acestei relatări scripturistice este deci: credința și necredința. Mai întâi, Isus este dezamăgit de necredința mulțimilor: “O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi?”. La fel, în primă fază, și tatăl băiatului își arată necredința: “Dacă poţi face ceva, ajută-ne!”. Isus reacționează spunând: “Dacă poţi? Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”.
Ce împiedica vindecarea fiului posedat era, de fapt, necredința tatălui. Și nefericitul părinte își dă imediat seama de acest lucru, rostind: “Cred, Doamne! Ajută-mă să îmi înving necredința!”. Altfel spus, tatăl recunoaște că are o credință care e departe de a fi perfectă. Și dacă nu are suficientă credință, atunci îi cere lui Isus să îl ajute să aibă câtă îi trebuie. “Am credință, dar ajută-mă să am și mai multă!”, spune tatăl... Isus este mulțumit de acest răspuns și îi vindecă băiatul.
Și noi ne identificăm uneori cu acest părinte. Recunoașterea sinceră a insuficientei noastre credințe îi permite lui Dumnezeu să lucreze în viețile noastre. Putem deci să-i cerem Domnului tot ceea ce ne trebuie, iar când ne îndoim că vom primi ceea ce cerem, să-i cerem și noi mai multă credință. Când șovăim în a-l urma pe Domnul, la fel, îi putem cere mai mută hotărâre. Când nu avem dispoziție să ne supunem învățăturii sale sfinte, îi putem cere mai multă astfel de dispoziție.
Așadar, “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” este și o declarație de credință, dar și o recunoaștere a necredinței noastre. Putem să preluăm și noi aceste cuvinte și să le transformăm într-o succintă rugăciune pe care să o tot repetăm zi de zi, la fel ca pe Rugăciunea Inimii.
“Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.
luni, 17 martie 2025
Arca lui Noe, prefigurare a Bisericii lui Hristos
Geneză 7, 6-9
Nu aș putea să vă vorbesc despre potop, fără să încep cu o anecdotă tematică. Cică, atunci când încă trăiau împreună pe pământ, elefantul l-a întrebat pe dinozaur dacă Noe i-a cerut prietenia pe Facebook. Dinozaurul i-a răspuns că nu. “Destul de trist” – a concluzionat elefantul.
În relatarea potopului din Cartea Genezei există mai multe simboluri referitoare la Biserică. Apa a curățat pământul de rău în timpul potopului, dar ea simbolizează și botezul care ne-a curățat de păcate și prin care am devenit membre ale trupului mistic al lui Hristos, care este Biserica. Iar arca lui Noe este chiar prefigurarea Bisericii, locul de refugiu în care ne găsim mântuirea, în mijlocul furtunilor acestei lumi. Apoi, așa cum Noe și-a construit corabia, la fel și Isus a construit Biserica. Și așa cum oamenii din arcă au început o viață nouă după potop, la fel și noi, prin botez, suntem chemați la o viață nouă, aceea de a fi părtași la misiunea lui Hristos și a Bisericii.
Dar de ce este Biserica atât de importantă, de ce nu este suficient să fim doar niște persoane spirituale? În primul rând, pentru că Biserica este trupul lui Hristos, iar noi, cei botezați, suntem părți ale acestui trup. Nu e cazul să pierdem vremea acum, gândidu-ne care dintre noi este inima sau care este coloana vertebrală sau care este apendicele Bisericii... Faptul că suntem părți sau membre ale Bisericii este lămurit de Sfântul Pavel în I Corinteni 12, unde apostolul spune că Dumnezeu ne dă daruri diferite și astfel avem cu toții calități unice care să compenseze slăbiciunile altora. Așadar, darurile spirituale ne-au fost oferite în vederea slujirii altora, nu pentru a fi folosite în interes personal.
Sfânta Tereza de Avila spunea în acest sens: “Hristos nu are alt trup decât pe al tău. Nici alte mâini, nici alte picioare decât pe ale tale. Ai tăi sunt ochii prin care el privește lumea cu compasiune. Ale tale sunt picioarele cu care el umblă pentru a face binele. Ale tale sunt mâinile cu care el binecuvântează întreaga lume. Ale tale sunt mâinile, ale tale sunt picioarele, ai tăi sunt ochii... Tu ești trupul său”.
În Matei 18, 20, Isus ne spune că “unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor”. Aceasta este deci dorința lui Isus: să stăm împreună cu alți creștini și nu izolați, pentru ca astfel Dumnezeu să ne poată vorbi prin ceilalți. În plus, plinătatea credinței se poate trăi doar în Biserică, împreună cu ceilalți botezați. Extrem de importantă este și apartenența la o comunitate bisericească. Făcând parte dintr-o comunitate, putem împărtăși cu ceilalți drumul nostru spiritual, putem împărtăși de asemenea aceeași învățătură a Evangheliilor și a Bisericii, aceeași liturgie, aceleași trăiri și aceeași istorie. Toate acestea, împreună, ne dau sentimentul apartenenței și ne ajută să nu ne simțim înstrăinați.
În încheiere vă invit să ne mai întoarcem puțin la imaginea corabiei lui Noe ca prefigurare a Bisericii lui Hristos. Vremurile pe care le trăim nu sunt cu mult diferite de cele ale lui Noe. Ca și atunci, lumea este caracterizată de răutate, de nedreptate și de violență. Să nu uităm, totuși, că așa cum numai cei din arcă au fost salvați, la fel și noi, doar dacă vom rămâne în Biserică vom fi mântuiți. Amin!
luni, 3 martie 2025
Creație vs. evoluție
Geneză 1, 24 – 2, 3
Pornind de la lectura din Cartea Facerii, voi aduce în discuție dezbaterea ultimelor secole: creație vs. evoluție. Suntem urmașii lui Adam și ai Evei sau ne tragem din maimuțe? Sau poate – atenție, spoiler alert! – mai există o a treia opțiune?
În 1859, Charles Darwin a prezentat în Originea speciilor teoria sa evoluționistă: viața a început într-o supă primordială, considera el, și apoi a evoluat. Cele mai puternice specii au rezistat, cele mai slabe nu. Astfel, totul se reduce la hazard. Însă noi știm că Universul nu e rezutatul unei întâmplări, ci e ceva intenționat, minunat și făcut din iubire. A doua teorie, cea creaționistă, se bazează pe interpretarea simplistă, la propriu, a primelor capitole din Cartea Genezei, ca și când un martor ocular și-ar fi notat ce a făcut Dumnezeu în fiecare zi. Și mulți dintre creștini ar paria pe această a doua teorie.
Teoria numărul trei, cea asumată de Biserică, ne îndeamnă să nu privim zilele creației biblice ad litteram, ci mai curând ca pe o figură de stil, dar care ne poate dezvălui adevărul. Iar un prim adevăr al Facerii este acela că am fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. De aici derivă demnitatea şi destinul nostru etern. Apoi, dacă luăm în considerare spusele Sfântului Petru – că o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi (2 Petru 3, 8) –, am putea vorbi despre zilele creației și ca despre niște ere evolutive a căror cursivitate are sens și din punct de vedere științific: apariția Universului, apoi a Pământului, a plantelor, a animalelor din apă, din aer și de pe uscat și, în final, a omului. Și chiar dacă primele capitole ale Genezei sunt marcate de un limbaj figurat, acestea ne arată clar raportul lui Dumnezeu cu creația sa și implicit cu omul. Papa Benedict al XVI-lea – pe când era Arhiepiscop de München – spunea în acest sens despre Geneză că scopul ei nu este acela de a explica cum a apărut omul, ci de a afla cine este el și care este originea sa cea mai profundă.
Dar de ce nu apar și dinozaurii în Biblie, ar putea întreba unii mai curioși. Pentru că Geneza nu este un tratat de știință sau de biologie sau de istorie. Asta nu înseamnă, așa cum spuneam, că nu găsim în ea lucruri adevărate. Probabil că dacă ar fi fost scrisă în zilele noastre, Cartea Facerii ar fi vorbit și despre Big-Bang și despre expansiunea Universului, teorii care, apropo, au fost inițiate de fizicianul și preotul catolic belgian Georges Lemaître. Însă cărțile Vechiului Testament au fost scrise cu mii de ani în urmă, atunci când omenirea mai avea mult până să ajungă la cunoașterea științifică.
Credem, așadar, și în facerea lumii, dar și în evoluția ei conform unui scop superior. Iar credința într-o creație evolutivă ne poate oferi și acele răspunsuri la care știința e incapabilă să răspundă. Spre exemplu, dacă noi, persoanele umane, suntem rezultatul hazardului, atunci gândurile și deciziile noastre sunt și ele la fel, tot rezultatul întâmplării?... Pe de altă parte, dacă admitem că Dumnezeu este creatorul Universului, descoperind tot mai multe adevăruri științifice despre Univers, de fapt, înțelegem tot mai multe lucruri despre Dumnezeu. Știința este deci un dar care ne poate apropia de Dumnezeu.
În concluzie, creștinismul și știința sunt compatibile, dacă vom considera că Dumnezeu a creat evoluția și că adevărul – sacru sau științific – îi aparține doar lui. În plus, creștinismul și știința se completează reciproc pentru că Dumnezeu este al tuturor – și al teologilor, și al oamenilor de știință – și se folosește de toți pentru a ne face cunoscută iubirea sa creativă: de la complexitatea legilor Universului, până la trăirile aparent banale prin care trecem fiecare dintre noi. Închei cu cuvintele aceluiași papă, Benedict al XVI-lea, care spunea la începutul pontificatului său: “Nu suntem un produs întâmplător şi fără sens al evoluţiei. Fiecare dintre noi este rezultatul unui gând al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este dorit, fiecare dintre noi este iubit, fiecare dintre noi este necesar”. Amin!
duminică, 9 februarie 2025
Venirea Fiului Omului
Marcu 13, 24-31
Acest text este un fragment din predica lui Isus de pe Muntele Măslinilor, episod în care Mântuitorul le vorbește ucenicilor despre viitor, despre cele ce se vor întâmpla după moartea și învierea sa. Le vorbește despre conflicte, războaie, cutremure, foamete și tot felul de necazuri care vor culmina cu sfârșitul lumii și cu venirea Fiului Omului pe norii cerului, cu putere și cu mărire, eveniment pe care noi îl numim cea de-a doua venire a Domnului și de care amintim de fiecare dată când rostim Crezul: “Și iarăși va să vină, cu mărire, să judece viii și morții; a cărui Împărăție nu va avea sfârșit”.
Pentru început vă invit să clarificăm ce înseamnă că Isus e Fiul Omului. Pentru că Isus se referă la sine de nenumărate ori folosind această expresie. Mai întâi, Isus este Fiul lui Dumnezeu pe deplin, însă este și fiul Mariei, deci este și fiu de om pe deplin. Așadar, Fiul Omului înseamnă ființă umană, identitate pe care Fiul lui Dumnezeu și-a însușit-o cu umilință.
Vedem apoi că atunci când vorbește despre sine folosind această expresie, Isus pare că se referă la o anumită persoană care e cunoscută auditoriului său. Și asta se întâmplă datorită unei profeții a lui Daniel care vorbește despre cele patru imperii – Babilonian, Persan, Grec și Roman – care au stăpânit Palestina din vremea profetului, până în timpul Mântuitorului. Acestora le urmează Împărăția lui Dumnezeu ce va fi instaurată de un anumit Fiul Omului: “şi iată că pe norii cerurilor venea cineva ca un fiu al omului. Și lui i s-a dat stăpânirea, mărirea şi împărăția, pentru ca să-i slujească toate popoarele. Stăpânirea lui este veşnică şi Împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată.” (Daniel 7, 13-14). Mai mult, în Daniel 9, 24 se precizează cu exactitate anul morții lui Mesia: 70 de săptămâni de ani (adică 490 ani) de la rezidirea Ierusalimului din 457 î.Hr. (decretul regelui Artaxerxes I al Persiei). Având aceste cifre în față, vă invit la un calcul elementar: 457 î.Hr. + 490 = 33 d.Hr., anul morții lui Isus! Datorită acestei profeții, evreii care își făcuseră și ei acest calcul îl așteptau pe Mesia în chiar timpul vieții lui Isus. Să ne amintim doar de întrebarea ucenicilor lui Ioan Botezătorul pusă Mântuitorului: “Tu eşti cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul?”. Așadar, luându-și numele de Fiul Omului, Isus le transmite ucenicilor că nu este decât un rege pământesc, ci e însuși Mesia, regele Împărăției Cerești!
Să revenim acum la parusie, adică la cea de-a doua venire a Domnului, la sfârșitul acestei lumi. Referitor la acest eveniment, Isus ne cere să fim întotdeauna pregătiți pentru el, să fim vigilenți, pentru a nu fi surprinși. Spre deosebire de falșii profeți apocaliptici, Isus nu stabilește o dată a sfârșitului lumii, ci ne îndeamnă să fim întotdeauna gata (de aici provine și deviza cercetașilor: Întotdeauna gata!) pentru că nu putem ști timpul când va veni Fiul Omului. Știm deci cu siguranță că va exista o a doua venire a Mântuitorului, în glorie, dar nu putem ști când anume va fi aceasta.
“Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” – acest verset final confirmă că întreg universul va avea un sfârșit. Iar faptul acesta, că cerul și pământul vor dispărea, dă adevăratul sens al vieții noastre: nu Pământul este casa noastră și de aceea “noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor lui, ceruri noi şi pământ nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3, 13). Amin!
luni, 3 februarie 2025
Porunca iubirii
Marcu 12, 28-34
Astăzi, evanghelia ne vorbeşte despre cea mai mare poruncă din Lege: porunca iubirii. Legea veche era formată din 613 precepte. Iar învățătorii de lege căutau să afle care este cel mai important dintre acestea. Răspunzându-le, Isus uneşte două precepte, vâzând o legătură strânsă între iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui. Faptul că Isus uneşte aceste două legi, făcându-le să depindă una de alta, ne învaţă că ele nu sunt în opoziţie și că bunul creştin nu este împărţit între datoriile faţă de Dumnezeu şi cele faţă de aproapele. Creați după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, simțim deja în adâncul nostru că trebuie să fim iubiți și să iubim. Iar Domnul vrea să-i iubim pe cei de lângă noi, deoarece nu putem să-l iubim pe Dumnezeu, dacă nu-l iubim mai întâi pe aproapele nostru. Și nu-l putem iubi pe aproapele nostru, dacă nu suntem în stare să-l iubim pe cel-mai-aproapele nostru, adică pe cei din familia și din casa noastră.
Porunca iubirii este cea mai importantă lege pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Dar, atenție, iubirea nu trebuie să se confunde doar cu sentimentul! Iubirea este mai mult decât sentiment, este o decizie, o alegere liberă a cugetului, adică a minții noastre. Din acest motiv, căsătoriile bazate exclusiv pe sentimente se pot destrăma foarte ușor. E nevoie deci și de aportul nostru, de hotărârea noastră fermă de a ne iubi partenerul, dacă vrem să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Pe frontispiciul Casei Căsătoriilor din Râmnicu Vâlcea scrie: “Ce este căsătoria? Să te îndrăgostești în fiecare zi de aceeși persoană”. Destul de mieros, aș zice eu. Deoarece căsătoria înseamnă mai mult decât un sentiment, mai mult decât îndrăgosteală; înseamnă și un efort personal: ca tu însuți să alegi să iubești aceeași persoană în fiecare zi, până la sfârșitul vieții și chiar și dincolo.
Pentru că nu întotdeauna ceea ce simțim sau ce ne place coincide cu binele nostru. Imaginați-vă ce nebunie ar fi dacă am trăi doar după propriile noastre plăceri. Iubesc să dorm, atunci nu mă mai ridic din pat să merg la serviciu și să îi pregătesc pe copii de școală. Sau: iubesc jocurile video, atunci voi renunța la școală de dragul lor, pentru că școala se interpune între mine și iubirea mea, consola de jocuri. Sau: iubesc cumpărăturile, deci îmi voi lăsa toate facturile neachitate pentru a face ceea ce iubesc cu adevărat, shopping. Așadar, iubire înseamnă și decizii raționale, și sacrificiu, și dăruire de sine, și mai ales hotărârea de a-l pune pe Dumnezeu pe primul plan, înaintea altor iubiri. Și când îl iubim pe Dumnezeu în primul rând, El ne învaţă și ce este important să mai iubim, și pentru ce merită să ne sacrificăm, pentru a fi cu adevărat fericiți. Amin!
marți, 21 ianuarie 2025
Credința mută munții
Marcu 11, 22-26
Dacă am interpreta literal Biblia, ar
trebui să ne întrebăm: de ce nu facem rugăciuni ca să mutăm munții cu credința și
să construim rapid atât de doritele autostrăzi? Merg adesea pe Valea Oltului și
văd pe șantierele autostrăzii în construcție o mulțime de utilaje grele. De ce
mai este nevoie de toate acestea, dacă Isus ne spune că putem arunca munții în
mare – eventual în Olt – cu ajutorul credinței? Deoarece această expresie nu trebuie înţeleasă în sensul propriu
al cuvântului. Munții sunt simbolul dificultăţilor. Cu
toții ne confruntăm în timpul vieţii cu dificultăţi, cu pierderi sau cu dureri ce
apasă asupra noastră ca un munte. Doar credinţa ne poate oferi puterea de a le
depăși. Azi, munţii reali nu ne mai stau în cale, indiferent spre ce punct de
pe glob ne-am îndrepta. Am inventat maşini cu care putem muta roca sau cu care putem
perfora tunele lungi de zeci de kilometri. Iar dacă nu putem să străpungem vreun
munte, ne urcăm în avion și tot vom trece peste el. Așadar, suntem creați să fim
mai puternici decât orice munte fizic. Dar nici munţii dificultăților nu ar
trebui să mai poată sta în drumul nostru spre Cer. Și am cunoscut persoane
credincioase care, în cuida dificultăților imense cu care se confruntă, nu
și-au pierdut deloc seninătatea. Acesta este mesajul evangheliei de azi: nu
există niciun fel de munte pe care un om cu credință să nu îl poată depăși.
Dar ce este credința? Ca să le explice elevilor acest lucru, un profesor a scos din buzunar un ceas mai pricopsit şi i s-a adresat unui băiat mai îndrăzneț: „Vrei să primești ceasul acesta?”. Având dubii în ceea ce privește intenția profesorului, elevul l-a refuzat. Profesorul l-a întrebat pe un altul: „Vrei să-l primești tu?”. Având aceleași dubii, și acesta a refuzat. La fel, profesorul s-a adresat mai multor elevi, dar fără rezultat. Până când naivul clasei, întrebat și el dacă vrea ceasul, i-a răspuns profesorului: „Sigur că da, vă mulţumesc!", a luat ceasul și și l-a pus la mână. Uimiți că naivul clasei a primit ceasul pe care ei l-au refuzat, ceilalți elevi s-au dezmeticit și au întrebat: „Şi poate păstra ceasul?”. „Bineînţeles!” – a răspuns profesorul – „Nu dau ceva ca apoi să iau înapoi, n-ar fi frumos din partea mea”. „Dacă am fi ştiut că vorbiţi serios, l-am fi luat noi” – au continuat elevii care crezuseră că totul fusese o înscenare... Așadar, ceasul a fost primit de singurul elev care a crezut total în ceea ce le-a spus profesorul.
Trebuie să recunoaștem că și noi suntem un amestec de
credință și de îndoială. Contează doar de care dintre ele ne lăsăm dominați. Ce
bine ar fi să fim și noi naivi, atunci când vine vorba de credința în
promisiunile Domnului, și să nu ne mai îndoim, convinși că Dumnezeu nu se joacă
niciodată cu noi şi că e firesc să primim tot ceea ce ni se promite în
Evanghelii. Amin!
marți, 14 ianuarie 2025
Ce mâncăm vs. ce ne mănâncă
Marcu 7, 14-23
Vechii evrei aveau diverse restricții alimentare și cutume referitoare la servirea mesei. Știm din cartea Leviticului că anumite animale – peștii fără solzi, fructele de mare, porcul, iepurele etc. – erau considerate necurate. La fel, vedem că iudeii nu puteau mânca până când nu își spălau mâinile până la cot. Însă toate aceste restricții sunt de ordin exterior și nu de ordin interior, sufletesc. Pentru evrei conta ce și cum mâncai. Asta credeau ei că îi putea întina, că îi putea spurca. Totuși, din punct de vedere sufletesc, mâncarea nu îl poate întina pe om. Îi poate da uneori dureri de stomac sau grețuri, e adevărat, dar nu îi poate întina sufletul. Și fix asta vrea Isus: să nu ne întinăm sufletul! Pe Isus îl interesează, așadar, cine suntem noi, îl interesează persoana umană și nu tradițiile omenești privitoare la mâncare sau la orice altceva.
Putem interpreta cuvintele Mântuitorului: “Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să poată să-l spurce” și ca pe o pregătire a apostolilor pentru evanghelizarea neamurilor, care nu aveau restricțiile alimentare ale iudeilor. Însă ceea ce cred eu că vrea să ne spună Isus în acest text este să nu ne preocupăm atât de mult de ceea ce mâncăm, ci mai ales de ceea ce ne mănâncă pe noi din interior: gândurile rele, nerușinarea, viclenia, înșelăciunea, desfrânarea, adulterul, hoția, uciderea, invidia, mândria... Acestea sunt cele care ne mănâncă de vii. Pentru că prin săvârșirea acestora ne pierdem starea de har, sfințenia, și ne întinăm, devenim profani. Originea sfințeniei nu se află în gesturile exterioare, ci în interiorul nostru. Devenim sfinți înfrânându-ne pornile rele din noi și scutindu-i pe ceilalți de efectele acestora.
În acest text scripturistic nu este vorba nici despre a
mânca sau nu carne miercurea sau vinerea, spre exemplu, ci e vorba de a nu mai
fi ipocriți. Pentru că mulți nu mâncăm carne în zilele de post, în schimb
mâncăm din aproapele nostru, pe care suntem invidioși și pe care îl vorbim de
rău. Făcând asta, de fapt, ne mâncăm pe noi înșine. Propriul nostru ego este
cel care ne devorează. De aceea, îngrijorător nu e ceea ce băgăm în noi, ne avertizează
Isus, ci ceea ce creștem înăuntrul nostru. În concluzie, chiar și atunci când
vine vorba de post, nu trebuie să ne preocupăm atât de mult de lista de
alimente la care trebuie să renunțăm, ci să fim preocupați în special de ceea
ce ne mânâncă de vii din interior. Amin!
sâmbătă, 11 ianuarie 2025
Folclor tango
Acum mai bine de 200 de ani, iluminismul românesc - reprezentat de Școala Ardeleană născută în sânul Bisericii Greco-Catolice - lupta asiduu împotriva superstițiilor populare. Spre exemplu, marele filolog și istoric Gheorghe Șincai publica celebra "Învățătură firească spre surparea superstiției norodului".
vineri, 20 decembrie 2024
Sărbătoarea speranței
Crăciunului i se mai spune și sărbătoarea păcii. Dar suntem noi în aceste zile cu adevărat în pace? Ultimele săptămâni ne-au aruncat într-un război al convingerilor politice, al discursurilor violente și al divizărilor sociale. Și toate acestea ne-ar putea face să credem că Nașterea Domnului rămâne un eveniment periferic, lipsit de fond și de importanță. Însă tocmai starea de suferință a lumii, de apartenență la răutate și de dușmănie între oameni, l-au determinat pe Dumnezeu să se întrupeze pentru a le pune capăt acestora. Chiar și în mijlocul pumnilor ridicați înspre adversari sau în mijlocul bombelor care ucid oameni fără să țină cont de vârstă și credințe, Crăciunul ne amintește că Dumnezeu nu este indiferent la ceea ce se întâmplă în poporul său, că Dumnezeu este unicul Salvator al acestei lumi.
Și în ce mod alege Dumnezeu să ne salveze? Făcându-se om, făcându-se unul de-al nostru și împărtășind aceeași soartă cu noi. De aceea cred că mai mult decât o sărbătoare a păcii, Crăciunul este una a speranței. Sunt din fire o persoană optimistă, însă atunci când mă refer la speranță, nu iau în calcul neapărat o îmbunătățire rapidă a lucrurilor ce vor veni. Optimismul presupune o îmbunătățire promptă a lucrurilor stricate în această lume, speranța însă este o chestiune cu bătaie lungă. Mai mult decât o intervenție salvatoare de urgență, speranța este încrederea creștinului cumsecade în promisiunea fericirii veșnice și a paradisului ceresc. Indiferent de timpurile pe care le trăim, indiferent de suferința sau de starea de conflict prin care trecem, Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne mântui. Și aceasta trebuie să fie și speranța noastră: că nu omul este stăpânul istoriei și că ultimul cuvânt nu-l vor avea tiranii acestei lumi, ci Dumnezeu.
Știm cu toții întâmplarea de pe Frontul de Vest din 1914, în Flandra, Belgia, atunci când soldații britanici și cei germani, trecând peste ordinele superiorilor, au convenit asupra unui armistițiu neoficial între tranșee, în ziua de Crăciun. Cu această ocazie, fiecare tabără a putut să-și îngroape morții ținând un ceremonial funerar comun. Apoi soldații inamici și-au făcut cadouri reciproce, au împărțit mâncarea și țigările, s-au fotografiat împreună și chiar au improvizat câteva reprize de fotbal. Aceasta este una dintre cele mai frumoase povești de Crăciun ale omenirii și eu cred că, mai mult decât cele câteva ore de pace neoficială, momentele de pactizare le-au însuflețit soldaților speranța că viața lor înseamnă mai mult decât tranșeele războiului.
Să fii credincios înseamnă să ai speranță. Să fii credincios înseamnă să nu te lași copleșit de dificultățile acestei vieți și să ai încredere în fidelitatea lui Dumnezeu și a promisiunilor sale. E posibil ca și acest Crăciun să ne găsească în necaz, marginalizați, deposedați de bunuri sau de drepturi și abandonați. Speranța însă este singurul lucru care nu ne poate fi răpit și putem verifica acest lucru de fiecare dată când ne împreunăm mâinile în rugăciune. Poate că Nașterea Domnului nu ne va aduce nimic mai mult, în acest an, decât speranță și ne este de ajuns. Sau poate că ne va aduce realizări și satisfacții și daruri îndelung așteptate. Chiar și așa, să ne păstrăm cumpătul și să ne amintim că Bebelușul culcat în iesle este mai mult decât întreaga lume și decât bunurile ei, este speranța noastră și a întregii omeniri.
Sărbători cu speranță!
*Text publicat în "Foaia", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.