Postul cu fapta

În timpul facultăţii, unul dintre profesori – părintele Horică –, ori de câte ori îl salutam cu: „Lăudat să fie Isus!”, ne exaspera răspunzându-ne pe un ton uşor ridicat: „Cu fapta, cu fapta, nu numai cu vorba!”. Parafrazând-ul pe părintele, mă gândeam ce-ar însemna să postim cu fapta, nu numai cu gura? Prin gură, a se înţelege, desigur, postul alimentar. Nu voi mai relua, deci, decretul Bisericii despre postul şi ajunul alimentar – curioşii îl pot găsi aici - în schimb, voi încerca sa găsesc câteva exemple concrete ale postului cu fapta. Iar dacă veţi dori să completaţi lista de mai jos, preaiubiţilor, sunteţi invitaţii mei!

Pentru început, voi repeta ceea ce deja ştiţi cu toţii: postul înseamnă transformarea renunţărilor noastre în gesturi de caritate. Aşadar, dacă în timpul postului - prin renunţarea la carne în favoarea cartofilor, spre exemplu - am economisit câteva zeci sau sute de lei, este recomandat ca aceşti bani să nu fie puşi la saltea pentru a-i folosi în concediul estival, ci să fie investiţi în fapte ale milei trupeşti, conform dorinţei Mântuitorului: „Am fost flămând şi mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi mi-aţi dat să beau, am fost străin şi m-aţi primit, gol şi m-aţi îmbrăcat, bolnav şi m-aţi vizitat, am fost în închisoare şi aţi venit la mine” (Matei XXV, 35-36).

Bine, bine - îmi veţi spune - dar noi abia reuşim să ne cumpărăm cartofii şi fasolica cele de toate zilele, că în cratiţele noastre postul ţine tot anul! De unde deci să mai punem vreun bănuţ deoparte? Auzi la el, concediu estival!… Am prevăzut acest gen de scuză, aşa că în cele ce urmează voi încerca să exemplific ce înseamnă postul cu fapta, cel care nu costă nici un leu.

Câte ore petreceţi zilnic în faţa calculatorului? Cele pentru serviciu sunt excluse, bineînţeles. Trei, patru, cinci? Şi nu aţi vrea să mai tăiaţi din ele? Spre exemplu, tinerilor din parohie le recomand ca în post să nu zăbovească mai mult de o oră pe zi în faţa tabletei pentru a-şi verifica mesajele deosebit de importante - sunt convins -, iar în restul timpului să citească… un capitol din scriptură sau o pagină din catehism! Sau chiar să-şi viziteze bunicii bolnavi, deoarece Facebook-ul are capacitatea de a stoca preţioasele informaţii timp îndelungat… Şi să nu îmi spuneţi că cititul bibliei sau vizita făcută vecinilor suferinzi vă costă prea mult!

Dar vreo telenovelă preferată aveţi? Cine, noi? Păi, Magnificul Suleyman nu e chiar telenovelă, deci, nu, Doamne fereşte, apără şi păzeşte! Bine atunci, dar vreo emisiune TV? Ceva cu şi despre corupţia politicienilor?… Păi, atunci nu vă costă absolut nimic să renunţaţi la ea până la Paşti. Iar eu vă garantez că dânşii, aleşii noştri scumpi, îşi vor vedea de… treabă şi fără să îi mai urmărim. Şi uite aşa, aţi mai câştigat încă o oră în care puteţi studia religia iubirii, creştinismul, sau chiar puteţi aprofunda acest studiu cu ajutorul rugăciunii. Că, vorba aia, dacă tot nu avem un leu pentru cerşetorul de la uşa magazinului, nu ne opreşte nimeni să îi dăruim cinci-zece minute de rugăciune făcută cu fervoare, nu?

Dar un sfat bun, cât costă? Dar aplanarea unui conflict apărut la muncă sau chiar pe stradă? Dar zâmbetul oferit celor din jur, în locul feţei acre de ascet al Păresimilor? Dar să nu înghiţim nici o bucătură de mâncare de post până când nu rostim o rugăciune de mulţumire? Dar să mergem duminica la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, cât ne costă? Dar să înlocuim bârfele cotidiene despre persoanele antipatice din viaţa noastră cu rugăciuni pentru aceleaşi persoane? Dar reluarea legăturilor cu persoanele pe care le-am marginalizat din cauză că nu sunt pe acelaşi calapod cu noi, cât să ne coste, câteva minute naţionale incluse în abonament? Sau conversaţia cu Dumnezeu, în mod repetat, în fiecare zi a postului, că tot dispunem de abonament cu minute nelimitate către Cer?

Cât să ne coste acestea toate şi multe altele?… Absolut nimic, în afară de bunăvoinţă! Haideţi să ne propunem ca în acest post să nu treacă nici măcar o zi fără să facem o fapta bună! Iar înaintea Sfintei Sărbători a Învierii, atunci când vom fi întrebaţi de duhovnic daca am postit, noi să răspundem că da, am postit, dar nu numai cu gura, ci şi cu fapta!

Cuvioşi colegi

Printre odraslele de popi, de protopopi, de directori de companii de stat, de bişniţari, de cămătari, de ţărani neaoşi sau parveniţi, seminarul îi mai primea cu braţele deschise şi pe cuvioşii fraţi sau cuvioasele vieţuitoare ale mănăstirilor ce compun preţioasa salbă a turismului ecleziastic vâlcean. Iar privilegiaţii acestei categorii erau îndeosebi monahii de la Cozia şi monahiile de la Bistriţa. Aceştia constituiau o categorie aparte deoarece puteau să se înscrie la seminar fără vreun examen dat în prealabil. Desigur, nici pretenţiile profesorilor nu erau prea mari când venea vorba de cuvioşi şi cuvioase. Pentru obţinerea notelor de trecere, era suficient ca aceştia să miroase strident a mir şi să salute mieros cu consfinţitul: „Doamne-ajută, Doamne-ajută!”.

Când venea vorba de socializarea cu oamenii în negru, cei mai stângaci în exprimare eram noi, seminariştii laici, deoarece în faţa neprihănirii acestora nu prea ne găseam cu uşurinţă cuvintele. Am încercat să ne apropiem de ei spunându-le chiar şi bancul cu călugărul bătut bine de patru beţivani care, după ce l-au culcat la pământ, au plecat spunându-i peste umăr: „Ţi-am zis, băi, ninja, că în realitate nu e ca în filme?”, dar tot degeaba; între noi şi ei a existat mai tot timpul o barieră de netrecut! Şi cu toate acestea, fratele Daniil, cel cu care ne mai întâlneam uneori în discoteci - unde venea îmbrăcat în civil şi îşi elibera pleata din codiţă -, la un pahar de bloody, ne mai făcea câte o destăinuire despre tagma călugărească.

Astfel am aflat că mai toţi proveneau din familii sărace sau destrămate sau violente, că nu apucau să îşi termine liceul şi că trebuiau să muncească pentru a aduce bani în casă şi că iniţial îşi găseau liniştea în vreo aşezare monahală pe lângă care se pripăşeau. Spun că iniţial îşi găseau liniştea, deoarece, după ce se obişniau cu ea, îşi doreau mai mult: respectul de care nu avuseseră parte până să îmbrace rasa călugărească, un post căt mai bun în obştea mănăstirii, banii din donaţiile făcute aşezământului, discipoli cât mai înstăriţi şi cât mai uşor de manipulat etc. Acestora toate, fraţii de la Cozia care ştiau cum să îi facă pe plac lui Rasputin - exarhul mănăstirilor din arhieparhie - le mai adăugau o fantasmă, aceea de a fi preoţi de mir, căsătoriţi! Lucru care devenea posibil atunci când se invoca o criză de vocaţie a fecioriei. De aici şi bătălia fraţilor din mănăstire pe locurile de la seminar; deoarece ca să poţi fi popă de mir, pe lângă relaţia lăuntrică avută cu superiorii, mai aveai nevoie şi de ceva patalama.

Cuvioasele măicuţe de la Bistriţa, în schimb, nu puteau avea asemenea porniri utopice şi astfel se vedeau nevoite să se mulţumească numai cu domicilierea în apartamentul din proximitatea seminarului, convenindu-le de minune ieşirea de sub regulile aspre şi demodate ale mănăstirii, chair şi numai pe perioada studiilor. Şi ar mai fi încă ceva de menţionat despre cuvioasele surori: dacă tot trebuia să facă naveta între mănăstire şi oraş, măicuţele de la Bistriţa îşi trăseseră un gipan negru – din donaţii, bineînţeles - de te treceau emoţiile când le vedeai călărindu-l.

Şi nu pot încheia scrierea despre cuvioşii din seminar, fără a vă povesti cum am trecut peste bariera care ne separa pe noi, ticăloşii seminarişti laici, de cuvioasele lor bărbi mirositoare de mir. Într-unul din week-end-uri, pe înserat, în timp ce ne plimbam prietenele pe Ostrov – o insulă-parc care adăposteşte un schit cu acelaşi nume, pe Olt, în dreptul Călimăneştiului – atenţia ne-a fost atrasă de Opelul hatchback al Mănăstirii Cozia care se apropia de noi. Stânjeniţi de faptul că ne aflam în braţele fetelor, încercam să luăm o poziţie cât mai evlavioasă, cu atât mai mult că eram rezemaţi de zidurile schitului. Îl recunoscusem pe fratele Lavrentie, unul dintre cuvioşii înscrişi la seminar, şi eram uimiţi de faptul că îl vedeam pentru prima dată îmbrăcat în ţoale marfă de mirean. Ca să nu mai spun ca aşa gelat, cu ochişorii lui albaştrii ca seninul şi fără potcap, mai că îţi venea să crezi că îl ai în faţă pe Brad Pitt în „Seven Years in Tibet”! Rămaşi fără cuvinte în faţa splendorii creaţiei demiurge, am apucat doar să îngânăm: „Doamne ajută, frate Lavrentie, ce faci pe-aici?”. Răspunsul cuvioşeniei sale a fost unul de-a dreptul stupefiat dar şi… eliberator, totodată: „Ce să fac şi eu, am ieşit la agăţat de pipiţe!”.

Teofilact vs. ţiganii

Rămăsesem dator cu un material despre conflictele de cartier cu care ne confruntam în STV. Acestea erau frecvente şi erau cauzate, mai mereu, de domnişoarele care deveneau mărul discordiei între clanurile implicate. Altercaţia despre care vă voi povesti îl are ca personaj principal pe Teofilact, un domnişor mult prea răsfăţat de părinţii pricopsiţi. Păi, să bag materiale, nu?

Eram în internet cafe-ul de vizavi de Geamuri Late în care ne pierdeam toate după-amiezile şi, uneori, nopţile, în special atunci când aveam cu ce să-i mituim pe pedagogi. Ca de obicei, serveam o sondă de cola servită din PET de doi litri şi jumate - găselniţa administratorului sălii de a ne oferi ceva eftin de beut -, poştăleam vreun cui la bucată şi, probabil, jucam Counter Strike pe echipe. O tempora, o mores! Deodată, plâns şi roşu-n obrăjori, înecat de suspine, Teofil intră în sală îngânând:

- Ostro, mă…, hâc, hâc…, aleargă nişte…, hâc…, ţigani!

Nici nu a terminat Teo ce avea de spus că au şi intrat doi băieţaşi după el, neştiind sărmanii ce-i aşteaptă. După ce şi-au căpătat ceva capace, iar Teofilact şi-a văzut onoarea reparată, i-am lăsat pe puradei să plece. Însă anterior, atunci când Teo luase în râs nişte ţigăncuşe în parc, se deschisese unul dintre marile conflicte violente din viaţa seminarului.

Seara, după rugăciune, când seminariştii încă forfoteau prin internat, ne-am trezit cu 4-5 maşini negre cu numere de Germania în faţa seminarului. Câţiva gealaţi, unii cu săbii în mâini, au coborât în stradă să ne asmute. Ce nu ştiau ei e faptul că noi eram peste 200 de vieţuitori în aşezământul seminarial şi, aproape toţi, aveam ascunşi sub pat diferiţi pari sau picioare de mobilier, păstrate în mod special pentru astfel de ocazii. În momentul în care ţiganii, deranjaţi că nu le răspundeam, au început să spargă gemurile internatului, la semnul şefilor de palier, am ieşit aproape toţi în curte. Ce a urmat?… În mai puţin de două minute, realizând că pădurea de pari din mâinile noastre se îndreaptă către maşinile lor, gealaţii s-au pus pe fugă. Mai puţin unul care, probabil, temându-se să nu se taie în katană, nu a apucat să se urce în maşina cu potcoavă sudată pe grilă.

A urmat sosirea unui echipaj de poliţie şi predarea trofeelor: una bucată ţigan rău de tot ce deranjase pacea bieţilor vieţuitori din seminar - legat fedeleş - şi, bineînţeles, una bucată sabie boantă procurată probabil din Dragonu’ Roşu. Şi aici ar fi trebuit să se termine totul; dar nu, preţiosul Teofilact încă nu-şi spusese încă ultimul cuvânt.

La două seri după incident, băiatul protopopului din Corabia, gâfâind, ne-a spus că Teofilact a fost prins în Inăteşti de ţigani. S-au dus, cică, în recunoaştere cu taxiul şi chiar au fost… recunoscuţi! Când au blocat maşina, el şi taximetristul au reuşit să fugă, dar pe Teo l-au prins şi i-au dat-o. Primul impuls a fost să mergem câţiva dintre noi, mai mari, în Inăteşti - fieful adversarilor - însă, considerând că Teofil căpăta ce căutase, am chemat din nou poliţia. Dar imediat după ce maşina poliţiei a plecat să-l recupereze, murdar şi cu pantalonii uzi, Teofilact a şi apărut în curtea seminarului. Când l-am văzut, nu ştiam dacă să-i aplicăm o corecţie sau dacă să-l îmbrăţişăm pentru că venise teafăr:

- De ce ai mers băi, dobitocule în Inăteşti? - l-am luat la întrebări.

- Păi, tati, să vezi! Io m-am dus în recunoaştere dar…, îîî…, îîî…

- Dar îîî…, ce mă? Ce făcuşi, ia uite, te ţârcotişi pe tine, mare bărbat mai eşti, pişolcea!

- Nu bă, Ostro, când m-au scos din taxiu, m-au culcat la pământ şi m-au luat la picioare. Nu m-a durut că m-am chircit şi mi-am pus mâinile în cap, dar după aia, l-am văzut pe unu’ că se uşura pe mine şi am zis: „Bă, accept orice, dar până aici! Ce sunt io, gardu’ vostru?”. Şi atunci m-am ridicat şi… şi am fugit.

Vă imaginaţi, după asemenea istorisire fantastică, ce hohote stârnise Teo. De fapt, un ţigan mai în vârstă îl scosese din mâinile celorlalţi şi l-a adus până aproape de seminar. Credeţi că i-a fost de ajuns bătaia pe care şi-a primit-o? Ei aş! Au mai urmat şi altele, tot prin parc. Stabilisem să ieşim în oraş doar în grupuri mai mari de 10 seminarişti, pentru a evita posibile clinciuri. Dar regulile nu erau pentru Teofilact… Păi, voi ştiţi, băh, cine era tac-su?…

Cântece de Seminar

Deunăzi, într-un comentariu, cineva mă întreba de cântecele din seminar. O fi ştiut el, anonimul, de ce întreabă! Aşadar, las deoparte, pentru moment, bătăile dintre seminarişti şi ţiganii din cartier despre care îmi propusesem să scriu şi voi încerca să-mi amintesc câteva versuri cântate în acele vremi. Printre altele, în anumite seri, ne adunam şi umpleam casa scării internatului pentru a-i asculta pe menestrelii chitarişti de la parter. Aceştia erau trei rockeri-folkişti care mai tot timpul păreau supăraţi, probabil pentru că nu puteau purta plete. Când însă puneau mâna pe ghitare…, să te ţii frăţicule, băieţii erau cu adevărat ROCK ’n’ ROLL!

Încălzirea se făcea, mai tot timpul, cu Imnul seminaristului din care spicuim:

În lume nu da Doamne nimănui

Viaţa teologului!

În viaţă, mamă, câţi copii mai ai

La Seminar să nu-i dai! (refren)

Era într-o zi de toamnă,

Hai, măi dorule, hai,

Am venit la Vâlcea-n gară,

Hai, măi dorule, hai! (bis)

Refren

Am venit la Seminar,

Fără bani de buzunar,

Fără şireturi la ghete

Şi cu ochii după fete.

Refren

Că acolo-i golănie,

Nu se-nvaţă meserie.

De Crăciun şi Bobotează,

Seminarul se distrează.

Refren

Când vine Dogmatica,

Tare-mi bate inima,

Iar la Greacă de n-ai carte,

Îţi dă trei de nu se poate.

…………………………………

Însă, nu despre aceste cântări de pe casa scării vreau să fac amintire, ci despre una mai condimentată, la care au participat şi pedagogice, deci, atenţie sporită! Dacă vă vine să credeţi - pentru o perioadă scurtă, este adevărat - am făcut şi eu parte din corul seminarului! Cum am reuşit acest lucru…, nu este cazul să vă spun chiar tot, e suficient să ştiţi că are legătură cu Irinuca, fata domnului dirijor, un profesor laic de la care am învăţat mai multe decât de la toţi preoţii-profesori la un loc despre maniere sau despre etică. Numărându-mă, aşadar, printre corişti, mă puteam bucura şi eu de deplasările prin ţară, pe la concursuri. Aceste competiţii întruneau coruri de seminar, de licee pedagogice şi de şcoli de artă. Vă voi spune, în cele ce urmează, despre o deplasare făcută la Târgu Mureş.

Trecuserăm, fără emoţii, de faza regională de la Craiova şi urma să ne întâlnim la faza naţională de la Târgu Mureş, cu fetele de la liceele pedagogice din Slatina şi Bucureşti, ca mai tot timpul. Bucuria întâlnirii cu aceste amice era, cum să mă exprim…, năvalnică! După ce ne-am cazat în internatele din oraş, câteva săgeţi am plecat să identificăm un club în care să ne putem pregăti pentru concursul coral ce urma în ziua următoare. În acea seară, zarum aruncatum est în Club Jo. Trec peste această primă parte a nopţii, amintind doar de fratele monah Daniil care m-a surprins cu garderoba de rocker purtată pe sub sutană şi cu pleata bălaie vânturată în mijlocul ringului de dans; dar şi de Ţopi şi de celebra-i replică adresată pedagogicelor din capitală ce-i dansau în poală: „Danţaţi, ce mama draq, că tata e ţponţor!”.

Când perechile au fost formate, ne-am îndreptat cu toţii către liceul unde fetele erau găzduite. Am umplut holul de la parter şi am început balul, cum altfel decât cu Imnul seminaristului. După ce le-am captat bunăvoinţa madmoazelelor, a urmat la piece de resistance, Călugărul din vechiul schit:

Călugărul din vechiul schit,

O zi la el m-a găzduit

Şi de-ale lumii mi-a vorbit,

Şi de amor, şi de iubit.

Şi când să plec, l-am întrebat:

Ce dor ascuns l-a îndemnat

Să-şi ducă viaţă-ntre sihaştri?

El mi-a răspuns: „Doi ochi albaştri!”

Călugărul din vechiul schit,

De-acelaşi dor a-nnebunit

Şi dintre-ai lui prieteni buni,

L-au dus la casa de nebuni.

L-am revăzut, l-am întrebat

Printre nebuni ce-a căutat,

Eu îl ştiam printre sihaştri.

El mi-a răspuns: „Doi ochi albaştri!”

Călugărul din vechiul schit,

De-acelaşi dor a şi murit.

Iar la mormânt, printre sihaştri,

Plângeau amar doi ochi albaştri!

Am omis să spun cu ce licori ne dregeam vocile: cu Săniuţa, cu bere, cu Săniuţa amestecată cu bere, iar pentru domniţe, Tanita – cremoasa de ciocolată! Efectul era şi el garantat. În acorduri de ghitară, am fost invitat să cânt strofele Poveştii fără sfârşit a mafioţilor, ce să mai, a fost momentul meu!

Yo, yo, yo, în seminar e la fel ca la inchisoare,

Dacă nu poţi să ieşi afară, trebuie să fii tare,

Căci ban la ban şi păduche la păduche trage,

Cei de sus nu te ascultă, nici nu-ţi dau pace.

Fir-ar mama lor… ş.a.m.d.

Îmi mai amintesc că, atunci când s-au ivit zorii, chermeza era încă în toi şi, cu concursul licorilor ingerate, ajunseserăm cu serenadele pe la Fetele din Ciorogârla:

Nea Costică din Băneasa,

Nea Costică din Băneasa,

Mă roagă să-i-nvelesc casa,

Noaptea pe la trei!

Eu pe casă nu mă sui,

Poate pe nevasta lui, măăă,

Noaptea pe la trei!

În pădure la Băneasa,

În pădure la Băneasa,

Mi-au furat hoţii nevasta,

Noaptea pe la trei!

Tu-le muma lor de hoţi

Şi nevestele la toţi,

Noaptea pe la trei!

Asta cu „noaptea pe la trei” nu prea se potrivea, pentru că era deja şapte dimineaţa şi femeile de serviciu au fost nevoite să ne dea afară de pe holul liceului, cu mătura. Peste doar două-trei ore, a fost musai să întrăm în concurs, în formaţie completă, în catedrala din oraş. Desigur, noi ne-am dat toată silinţa ca să câştigăm, însă tot nu înţeleg de ce juriul a decis ca tot cei de la Baia Mare să triumfe! După corul de huiduieli adresate mărinimos juraţilor, în Teatrul Naţional din Târgu Mureş, ne-am consolat cu locul secund şi cu adresele cuceririlor din noaptea precedentă. Pe scurt, cam asta a fost tot… la Târgu Mureş!

Din seminar, de cartier

Despre sfârşitul anilor ’90 nu îmi amintesc decât un singur lucru: B.U.G. Mafia, trupa băieţilor de cartier indignaţi şi supăraţi pe clasa conducătoare a ţării, dar nu numai. Le ştiam - şi, probabil, încă le mai ştiu – cam toate albumele. Mă îmbrăcam, vorbeam şi speram că trăiesc precum idolii: Mr. Juice, Uzzi şi Daddy Caddy. Jungla cartierului era înlocuită - credeam pe atunci cu fermitate - de cea a seminarului. De fapt, era o adevărată modă, în seminarul vâlcean, să le înveţi cât mai repede toate versurile mafioţilor. Metoda? Simplu: caseta, un casetofon, butonul play-pause, hârtie, creion şi… multă răbdare. Ce să-i faci, pe atunci, nu se găseau versurile pe Google!

Nu pierdeam nici o recreaţie fără să dăm spectacol în clasă. Trei dintre noi eram fanatici: Metre – Mr. Juice, Danny – Uzzy şi subsemnatul – Caddy. Chiar ne propusesem să formăm o trupă, G.R.A. (Gangsta Rap Attack). Despre versurile noastre? Pline de substanţă, exemplu: „Aaa-yeah, peaun-peaun, yo-yo / Recită pentru voi băieţii din ghetou…” s.a.m.d. Cum în seminar era la ordinea zilei să fii tuns chilug - fapt ce ne ajuta pe toţi trei enorm -, nu ne mai rămăsese nimic altceva de făcut, decât să ne radem cu briciul vreo cicatrice care să ne brăzdeze sprânceana şi ţeasta. Pantalonii şi tricourile? XXL. Eşarfa? Legată pe frunte à la 2 Pac. Cerceii? La locul lor, în urechea stângă. N-ar strica şi câteva fotografii din perioada evocată, nu? Mie-mi spuneţi, aţi uitat că vorbim aici din şi despre propria-mi imaginaţie!?

Revin, adormeam şi ne trezeam ascultând hip-hop. Eram atât de implicaţi în fenomen încât ajunsesem să credem că facem parte din Cartel. „Mafia este trupa şi Cartelul este gaşcă, / Cele mai mari vânzări în rap, pe piaţa românească”. Talent? Cu carul. Atitudine? De cartier. Ne lipseau doar câteva sute de dolari, să putem cumpăra negativele şi promovarea. Însă acest fapt nu ne oprea să recităm toată ziua rime de bine. Iar când am fost invitaţi să cântăm la un bal al bobocilor, la Liceul Pedagogic, credeam că în sfârşit venise momentul promovării, trebuia să le facem cunoscut tuturor cine suntem! Fără prea mult timp de gândire, ne-am trezit pe scenă, în faţa sălii pline, dar şi a profesorilor, urlând din toţi rărunchii: „Cântăm pentru toţi fraţii din pârnaia numită Seminar, capuuu’ sus!” şi multe altele pe care, spre dezamăgirea domniilor voastre, nu le voi desfăşura aici.

Cum s-a terminat cariera mea artistică? În biroul lui Taica, cel care, între timp, fusese tras la răspundere de colegii dascăli din Pedagogic. Spre dezamăgirea noastră, se pare că aceştia nu se putuseră ridica la înălţimea actului nostru artistic. Ştiam de ce am fost chemat în birou, aşa că în locul feţei ostentative de pe scenă, o luasem pe cea de băieţel neprihănit de Altar.

- Ostropele - m-a repezit Taica - am auzit că te-ai făcut băieţaş de cartier!

- Nu, părinte, să vedeţi, io…, îîîî…, pfff!

- Bă, băiatule, ai de ales: unde vrei să cânţi, pe scenă sau în strană?

Realizaţi că această ultimă întrebare era menită să-mi frângă aripile… Şi, în încheiere, vă las să ghiciţi ce am ales!

Întoarcerea din vacanţa de iarnă - amestec de zaibăr cu crâmpoşie

După ce am aşezat garniţa cu bucăţi la loc de cinste, pe balcon, şi după ce am despodobit şi urcat iarăşi pe mobilă - unde va sta încă un an - bradul artificial, iată, preaiubiţii mei cititori, că mi-am găsit din nou timp să vă salut. Mi-aş fi dorit, desigur, ca în aceste zile de tihnă să nu-mi tratez răceala, ci să stau cu voi la o cană de vin fiert. Şi-aş mai fi vrut şi ca viforul iernii să creeze atmosfera poveştilor spuse la gura sobei, în vaporii vinului aromat. Dar pentru că iarna e prea blândă şi uscată şi pentru că nici caloriferele din apartament nu seamănă a şemineuri, mă voi rezuma doar la a sorbi dintr-o cană cu ceai şi la a vă povesti alte drăcii făcute în seminar. Iată povestea interzisă celor sub 18 ani!

În miez de iarnă, imediat după Boboteză, când gerul nu ne lăsa să ne dezlipim de soba căminului părintesc, tocmai atunci trebuia să ne adunăm prin gări şi să ne încolonăm spre seminarul teologic din Râmnicul Vâlcii. Nodul feroviar ce ne lega şi ne suia în vagoanele acceleratului de Vâlcea era la Piatra-Olt. De aici până la Râmnic, timp de aproape două ore, ne încheiam socotelile cu vacanţa de iarnă. Bucuria reîntâlnirii cu camarazii seminarişti era stropită din belşug cu zaibăr, pe culoarul lung al vagonului pe care puneam stăpânire. Ţigări erau şi ele… căcălău. Spre deosebire de drumul acasă, făcut în urmă cu două săptămâni, acum toată lumea avea barem câte un pachet la piept. Se vedea treaba că nu degeaba bătusem uliţele pline de noroi ale satelor ajutându-i pe preoţii parohi să mulgă oiţele parohiei de sărbători.

În hărmălaia şi prin fumul care invadase întregul vagon, cei care nu îndrăzniserăm să le arătăm părinţilor mediile primului semestru, tocmai acum găseam inspiraţia să le falsificăm iscăliturile pe biletele de voie ce trebuiau înapoiate în curând dirigintelui. Apoi, singura grijă pe care o mai aveam era ca până la Drăgăşani să epuizăm zaibărul din bidoanele începute în Piatra. Aici, în capitala viticolă a Olteniei, îi aşteptam cu braţele deschise pe camarazii care ne cinsteau cu vin alb de viţă nobilă. Seminarişti fiind, cunoşteam cu toţii şi respectam tradiţia vinului bun lăsat la urmă. Şi în aceste condiţii precare, imediat după lăsarea întunericului - dar totuşi, mai repede decât ne-am fi dorit - ajungeam în gara Vâlcii. Din gară ajungeam într-un suflet la internatul seminarului pentru a ne lăsa bagajele şi pentru a o tuli în oraş înainte ca vreun pedagog pedant să consemneze reîntoarcerea noastră. Altfel, pentru a-i cumpăra tăcerea, ar fi trebuit să împărţim cu el rezerva de vin care ne-ar mai fi rămas - dacă ne-ar mai fi rămas - după abia încheiatul drum al vinului.

Odată, pe când mă întorsesem din vacanţa de sărbători a anului doi de studii teologice – asta ar însemna pe-a zecea -, în timp ce încercam să mă strecor din internat, am dat nas în nas cu un verişor din Brâncoveni, cherchelit binişor, ce ţinea mortiş să mă cinstească cu o cană de vin, producţie proprie. Ca să scap cât mai repede de el şi să fug în oraş, am băut cana de vin pe nerăsuflate şi… pe-aci ţi-e drumu’! M-am mai oprit în apartamentul părintelui paroh care locuia în Râmnic şi care mă aştepta să-mi semneze şi ’mnealui biletul cu mediile semestriale. Doar că, intrând în caldul cămin al dânsului, m-au cuprins deodată, aşa, nişte palpitaţii despre care vă voi povesti în paragraful următor.

Şocat de rapiditatea euforiei ce mă cuprinsese, aproape că am înlemnit pe scaun, în faţa părintelui. Îmi amintesc cât de ruşinat eram că nu-mi mai puteam ridica bărbia pentru a putea vorbi. Cu un surâs de fin cunoscător al situaţiei stânjenitoare în care mă aflam, părintele a rugat-o pe doamna preotesă să-mi pregătească o cafea tare, iar pe mine m-a invitat să iau o gură de aer pe balcon. Din acest moment, îmi mai amintesc doar anumite frânturi, cum ar fi: rufele intinse ale vecinilor care stăteau cu un etaj mai jos şi care, am aflat ulterior, au trebuit spălate din nou (vecinu’, încă o dată, îmi cer scuze!); sau pe doamna preoteasă care umbla cu un lighean după mine prin apartament; sau de faptul că părintele mă băgase cu tot cu izmene în cada cu apă rece şi… şi cam atât! Apoi m-am trezit dimineaţa, am băut o cafea cu părintele care mi-a urat să am un semestru mai bun şi, cugetând la cele abia întâmplate, m-am îndreptat către internat.

Credeam că fusese un sfârşit de vacanţă apoteotic. Doar credeam. Pentru că odată întors la cămin, camarazii mi-au amintit de întâlnirea cu prietena din pedagogic pe care o programasem în seara anterioară şi pe care tocmai o ratasem. Ea, fata, cică m-ar fi aşteptat pentru o perioadă cuminte, la masa ei din discotecă. Apoi ar fi comandat şi ea o sticlă de vin şi, considerându-mă neserios, şi-ar fi îndreptat atenţia către un alt seminarist care avusese norocul să nu vină cu trenul din vacanţă, ci să fie adus de părinţi cu maşina. Conchid brusc cu morala acestei hibernale poveşti: domniţele i-au preferat mai tot timpul pe craii simandicoşi care deţin caleaşcă proprie, celor care circulă cu zaibărul şi crâmpoşia în poştalion!

Ghiduşii de Bobotează

În aşteptarea iernii, să vă dau una de gerul Bobotezei. De data aceasta aduc în discuţie practica pastorală a seminaristului Ostropel; cea din vacanţa de iarnă. Îmi amintesc clar izul de bucurie ce ne pătrundea plămânii tineri încă de la urcarea în acceleratul Râmnicu Vâlcea – Piatra Olt. Dar nu dura mult până să ne umplem plămânii cu un alt iz, cel de tabac, chiar înainte ca trenul să plece din gară; numai aşa ne părea că mirosim a libertate. În Piatra Olt gaşca se spărgea în trei: unii către Slatina, alţii către Craiova şi alţii, printre care şi suprasemantul, spre Caracal. Înainte de a ajunge în capitala fostului Romanaţi cu trei staţii, la Vlăduleni, mă despărţeam de tovarăşii din tren, doar pentru a mă întâlni cu cei din sat. Şi vacanţa de Crăciun era singura perioadă în care chiar aveam cu ce să-mi întreţin tovărăşiile.

Cum? E simplu, mă bazam pe invitaţia constantă a părintelui de a-l însoţi prin satul întroienit sau, uneori, înnămolit, la sfinţirea caselor. Cvartetul era format din: preot, ţârcovnicul Gheorghiţă, eu şi Ciucuride. Intrarea în curţile gospodarilor se făcea strict în ordinea numerelor de pe tricou, adică cea prezentată; fiecare dintre noi având rolul său bine definit. Părintele era poliţistul bun, cel care făcea sfinţirea odăilor; cantorul era poliţistul rău, cel care le amintea oamenilor să-şi plătească sărindarele şi contribuţia; eu eram agentul fiscal, un fel de Iudă care ţinea în grijă plasa (punga s-a dovedit a fi neîncăpătoare); iar Ciucuride era un fel de gardă de corp ce avea în dotare un ciomag, dar şi panerul în care se strângeau cârnaţii.

Se mai întâmpla şi să ne uitam partiturile. Spre exemplu, fiind atacaţi inopinat de un ciobănesc german ce fusese uitat dezlegat într-o curte, am făcut rapid cale întoarsă; iar cel din urmă, Ciucuride, a devenit cel dintâi. După el am ieşit eu şi după mine ţârcovnicul care, panicat fiind, a tras şi poarta după el, lăsându-l pe părintele pradă fiarei. Doar urletul de spaimă al omului lăsat în urmă l-a scăpat pe acesta de colţii câinelui care, îngrozit de răcnetul năprasnic, a fugit în grădină cu coada între picioare. Din acel moment s-a stabilit o nouă regulă perenă: garda de corp era primul care intra în curte, dar şi ultimul care o părăsea. Şi probabil că, dacă se mai merge cu sfinţitul caselor prin sat (da bine că nu!), această regulă încă mai e respectată şi azi.

O altă regulă ce nu putea fi încălcată era aceea de a avea grijă să-l scuzăm pe părintele că nu gustă la fiecare casă din vinul roşu al gospodăriei, deoarece ar fi fost sub tratament cu antibiotice. Părintele mai sorbea şi sfinţia sa câte un păhărel numai la familiile de încredere, cele la care an de an serveam şi masa. Ordinea sfinţirii uliţelor depindea de ora la care eram aşteptaţi de aceste familii. Dar şi aici intervenea o altă regulă: eu şi Gheorghiţă trebuia să ne aşezăm la masă unul în faţa celuilalt. Cu ce scop? Dacă vreunul dintre noi avea paharul gol, trebuia să-l lovească pe celălalt pe sub masă, cu piciorul, pentru a fi servit. Nu se cuvenea să ne turnăm singuri vinul în pahar, astfel ce impresie am fi lăsat!? Apoi urma un dialog teatral: „Victorele, să îţi mai torn un pahar?” mă întreba grijuliu ţârcovnicul. „Nici nu ştiu ce să zic”, răspundeam nehotărât, „Hai, că mai iau vreo două guri, că prea bun e…, complimente celui care l-a făcut!”.

Să nu credeţi acum că osicenii ar fi oameni naivi, nicidecum! Când e vorba de băşcălie pe buza şanţului şi nu numai, nu îi întrece nimeni. Spre sfârşitul unui prânz, spre exemplu, părintele a cerut politicos un ştergar. Gazda, tanti Leana a lu’ Nea Lisandru, prefăcându-se a fi stânjenită de situaţie, i-a oferit graţios părintelui o pereche de chiloţi tetra, transformaţi în cârpă de bucătărie. Şi fără să îşi dea seama, părintele era cât pe ce să-şi şteargă colţurile gurii cu ei.

Însă nu aceasta este cea mai bună poantă făcută popii de bravii osiceni, cu ocazia Bobotezei. Vă spuneam la început că Ciucuride căra după el şi coşul pentru cârnaţii ce urmau a fi primiţi ca recompensă a efortului nostru. Din timp, până să fie vizitaţi înaintea praznicului de preot, osicenii îi pregăteau acestuia un cârnat lung de maxim un metru, că doar nu erau fraieri. De fapt, fiind cel mai mic din afumătoare, îţi dădeai lesne seama care era cârnatul popii. Păstrători aprigi ai tradiţiei, osicenii umpleau rapid panerul lui Ciucuride şi astfel, la capătul fiecărei străduţe trebuia găsit un creştin de ispravă la care să golim coşul cu cârnaţi. Aceştia erau recuperaţi pe înserat de ţârcovnic, care-i încărca în căruţă, ascuns fiind în întuneric de ochii curioşilor.

Până să ajungă Gheorghiţă la casa părintelui cu cârnaţii – recolta era de aproape o căruţă pe zi -, eu răsturnam punga îndesată de bancnote pe pat şi treceam la sortatul sutelor de bancnote. Abia după vreo 30 de minute, năduşit de aşa efort, reuşeam să le dau de cap, adică să le pun cap la cap sau, în fine, semnătură (a guvernatorului) la semnătură. Dar să revin la oile mele. Când bancnotele stăteau aşezate cuminţi în teancuri şi în casa părintelui începea să miroase a lemn în sobă, apărea şi ţârcovnicul cu căruţa de cârnaţi. Următorul pas era să-i sortăm şi pe aceştia în funcţie de estimarea vizuală a calităţii: categoria I pentru părintele, categoria a II-a pentru mine şi cantor, iar a III-a pentru Ciucuride şi sărmani. Dar era musai ca cel mai bun cârnat să fie sacrificat pe grătar pentru cină.

În acea seară era evident care era cel mai bun dintre cârnaţi: unul gros şi drept, mai mic de-un metru, cum spuneam, bine îndesat doar cu carne macră rozalie şi uşor afumat de-ţi venea să-l mănânci crud. Şi astăzi, după atâţia ani, încă mă mai mănâncă curiozitatea, cine o fi pregătit acel cârnat pentru popă. Cel care s-a oferit să-l porţioneze - în timp ce eu şi cantorul închinam încă un pahar - a fost, desigur, părintele. A luat cârnatul, a pus mâna pe un cuţit şi s-a aplecat asupra unui tocător. La secţionarea mândrului cârnat, surpriză: din apetisant a începu să curgă… rumeguşul! E adevărat că ne-a amuzat şi această farsă, nu la fel de mult ca la cea cu câinele lăsat în curte să ne aştepte... Pe feţele tuturor, însă, se citea dezamăgirea că acel maţ nu fusese umplut cu carne, că prea arăta bine. Pe poznaşul care ne-a pregătit acea surpriză, eu l-aş numi prevestitorul a ceea ce au devenit cârnaţii din vitrinele marketurilor: arată extrem de bine, dar nefiind umpluţi cu carne, au gust de lemn.

Acum, că aţi văzut o parte din procedeele de aşteptare a preotului cu Boboteaza şi pentru că aveţi şi timp berechet, vă las să vă pregătiţi temeinic pentru acest eveniment ce va să vie în iarna care va să fie.

Ecumenismul - unitate în iubire, dar şi în adevăr

„Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu!” (Iacov IV, 4).

Acesta este un fragment din apostolul citit astăzi în ritul răsăritean şi imediat veţi descoperi şi de ce mi-am propus să deschid tema unităţii creştinilor cu acest verset. În ultimii ani ne-am obişnuit să ascultăm la întâlnirile ecumenice discursuri cât mai pacifiste referitoare la această temă care este într-adevăr una delicată. Textele scripturistice sunt şi ele alese cu grijă şi vorbesc mai ales despre iubire. Iubirea fraţilor, iubirea vrăjmaşilor, iubirea lui Dumnezeu… Umblăm cu mănuşi pentru a nu deraja, pentru a nu supăra lumea al cărei spirit se vrea tot mai ecumenico-globalist, dacă îmi permiteţi această formulare. Ce vreau să spun e că la acest gen de întâlniri vorbim foarte mult despre iubire şi, din nefericire, foarte puţin despre adevăr. Şi „iubirea fără adevăr este oarbă” – spunea însuşi Papa Paul al VI-lea – „iar un ecumenism în care este iubire, dar nu este adevăr, degenerează într-un fals irenism, într-un fals pacifism”.

Dar, vă veţi întreba, care este adevărul ce trebuie prezentat în cadrul discuţiilor despre unitatea creştinilor? Ei bine, acest adevăr este cuvântul Evangheliei, cuvântul lui Hristos consemnat de evanghelistul Matei: „Eu îţi spun că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei XVI, 18)! Pentru mulţi creştini necatolici acest verset pare a avea un mesaj ambiguu. Că prin aceste cuvinte Învăţătorul nu i-ar fi oferit primatul Sfântului Petru, ci că, de fapt, ar fi vrut să spună că „voi sunteţi pietre şi pe aceste pietroaie îmi voi zidi biserica”! Şi, mă rog, ce l-a oprit pe Mântuitor să le adreseze tuturor ucenicilor cuvintele de mai sus? Nu erau toţi prezenţi, nu li se adresase cu trei versete mai înainte tuturor, întrebându-i: „Voi cine ziceţi că sunt?”!?! Oare nu la fel de clar, după cina cea de pe urmă, Isus îi confirmă primatul lui Petru spunându-i: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; dar eu m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta. Tu oarecând întorcându-te (după cele trei lepădări), să-i întăreşti pe fraţii tăi” (Luca XXII, 31-32)?

Este imposibil, preaiubiţilor, ca măcar în aceste două versete biblice să nu observăm investitura clară pe care Petru a primit-o în ajunul Sfintelor Patimi. De aceea pentru noi, pentru catolici, Apostolul Petru şi urmaşii săi din Scaunul Romei sunt stânca credinţei noastre. Şi nu din cauză că aceştia ar fi invincibili sau infailibili, ci datorită rugăciunii lui Isus: „M-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta”. Acesta este deci adevărul Evangheliei care trebuie mărturisit tuturor în aceste zile. E posibil ca acest cuvânt al Evangheliei să nu mai fie de actualitate? Sau – aşa cum spuneam – nu vrem să deranjăm spunând lucrurilor pe nume? Şi atunci cum să procedăm? Păi, cum altfel, decât urmându-l pe Hristos care în viaţa sa pământească a fost tranşant şi care nu a umblat niciodată cu mănuşi.

Isus le spunea lucrurilor pe nume: pe fariseii i-a numit vipere şi morminte spoite, pe Irod l-a comparat cu o vulpe, lui Petru însuşi i-a adrestat apelativul de Satană etc. Vedem deci că Mântuitorul nu îşi menaja asistenţa şi nici nu era preocupat de gândul că ar putea să-şi traumatizeze ascultătorii. Ba dimpotrivă, pentru a fi convingător, la un moment dat, a pus mâna chiar şi pe bici! Am amintit de aceste lucruri tocmai pentru că am sesizat, în ultimul timp, o dorinţă a preoţilor de a evita textele scripturistice care ar putea să îi şocheze pe credincioşi. Un coleg preot foarte inspirat îşi alesese mottoul blogului: „Sarea de pe rană”. Da, e adevărat că sarea ustură, dar la fel de adevărat este şi că ea dezinfectează şi vindecă. La aceasta am fost chemaţi, să fim sarea pământului şi nu zahărul acestuia: „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?”.

În concluzie, vă voi întreba: putem vorbi despre unitatea Bisericii, excluzând - din cauza ecumenismului prost înţeles - ministrerul petrin; sau putem vorbi despre catolicitatea (universalitatea) Bisericii, ignorând - de dragul pacifismului - primatul episcopului Romei; şi mai putem vorbi despre apostolicitatea Bisericii, omiţând funcţia pe care Petru - capul colegiului apostolic - a primit-o?… Păi, după cum vedeţi, putem şi nu prea. Iar cei care nu putem avem convingerea că primatul petrin este darul pe care Spiritul Sfânt îl face episcopului Romei, tocmai pentru ca acesta să păstreze apostolicitatea, catolicitatea şi, mai ales, unitatea Bisericii în credinţă, aşa cum se şi întâmplă de aproape două milenii.

Colinde, colinde…

„Colinde, colinde… E vremea colindelor, căci gheaţa se-ntinde…”. Ei, nici chiar aşa, dar îmi amintesc de serile în care, la seminar fiind, umpleam scările blocurilor din Râmnic cu răgetele noastre ce se doreau a fi suficient de infantile pentru a prevesti Sfânta Naştere. Acum, să nu credeţi că toţi seminariştii aveau darul meu de a cânta, nicidecum! Unii chiar făceau bani frumuşei din colindat. Grasu, spre exemplu, a reuşit să strângă, în doar două săptămâni, bani pentru a-şi cumpăra un mobil Alcatel One Touch Easy (le mai ştiţi?). Lazăr şi-a cumpărat şi el o chitară, iar Cioca şi Boca şi-au umplut genţile de cadouri pentru cei de acasă. Dar nu şi noi, nu avea cum! Noi aveam alte ţeluri, vă voi povesti puţin despre asta.

An de an, începând cu seara Sfântului Nicolae (paranteză: era şi hramul seminarului!… la prânz se servea peşte de Dunăre - sponsorizare de la tatăl lui Metre - şi câte un pahar de vin de la Dobruşa pe cap de seminarist… ehehe, băh, taică, ce vremuri!), primeam bilete de voie până la miezul nopţii, pentru a merge la hoinărit, mai pardon, la colindat. An de an, cam acelaşi grup: Buză, Viţi, Iedi et moi. Şi tot an de an, nu ajungeam niciodată la cămin cu banii câştigaţi. De ce? V-am spus deja, noi slujeam altor cauze.

Aşadar, după ce se dădea startul la colindat, nici bine nu se însera şi eram deja într-o primă scară de bloc făcând pe mariachii iernii. Urcam la ultimul etaj şi, în timp ce încercam să - pardon! - cântăm, începeam coborârea, trecând prin faţa fiecărei uşi şi sunând insistent la sonerii. Dacă se auzeau copii prin uşă, atâta ne trebuia, nu ne mai urneam din faţa apartamentului până nu-i colindam! Ca o regulă, prima scară era mai tot timpul un fiasco. Fie nu ştiam toţi aceleaşi versuri la Deschide uşa creştine… - unii mai şi insistam cu fel de fel de paronime ale cuvântului creştine -, fie nu ne puteam stăpâni chicotelile atunci când ne ascultam unii pe ceilalţi, fie nu cădeam de acord care dintre noi să fie Iuda…, ştiţi voi, cel cu puşculiţa.

Abia la a doua încercare reuşeam să ne domesticim şi rezultatele erau, desigur, evidente. Cu o medie de 100.000 de lei vechi pe scară şi după 6-7 scări în care se presupunea că aduceam bucuria Crăciunului, consideram treaba încheiată. Timpul ne era, deasemenea, favorabil. Niciodată nu continuam mai târziu de ora 21.00! Aveam, aşadeci, încă trei ore la dispoziţie să cheltuim banii… Cu cap, la restaurantul Eclipsa: câte o pizza de căciulă, câte o baterie de Busuioacă - OMG, cum puteam să bem vin atât de dulce, bleah! - acompaniată de o cola şi, of course my horse, iarba dracului… tot câte un pachet de căciulă. Şi în aceste condiţii vitrege cheltuiam tot, absolut tot ce căpătasem după atâta amar de trudă.

Acum, să nu care cumva să-i alungaţi pe colindătorii ce vă vor suna enervant de insistent la uşile de la apartamente din cauza celor povestite mai sus! Cu banii pe care îi vor primi, sunt sigur că pauperii seminarişti nu vor mai merge la Eclipsa - aşa cum făceam noi - deoarece acel local s-a închis de ceva vreme! Vă las să decideţi singuri dacă le veţi deschide au ba, atunci când vă vor mai căuta. Însă de-i veţi primi, vă rog, pregătiţi-le din timp ceva fructe sau fursecuri. Sunt convins că le vor aprecia!

Show-ul cu reşoul

Pentru cei multi care nu ştiu, cei mai buni prieteni ai seminariştilor erau progeniturile lui Caciol, dulăul seminarului, şi reşourile, în special iarna, dar nu numai. Blănoşii se dovedeau a fi destul de utili atunci când ieşeam în oraş - cu bilet de voie, desigur - şi realizam cât de prăfuiţi aveam pantofii; iar reşourile, ce-ar fi fost camerele fără ele?… Peşteri, şi încă din acelea de tâlhari!

Atunci când ne-am mutat din internatul Sanitarului în noul cămin, ne imaginam că vom găsi camere demne de misiunea la care ne înhămaserăm. Însă, în căminul seminarului din Inăteşti, ce să vezi, pe-afară era vopsit gardul şi-năuntru… nu vopsiseră mai nimic. Aceleaşi paturi de cazarmă trebuiau duse câte patru-cinci în fiecare cameră, dulapurile care lipseau cu desăvârşire au fost înlocuite cu paporniţele de rafie, iar pe jos, ca să acoperim rumeguşul ce fusese amestecat cu cimentul (încă nu am aflat din ce motiv), am aruncat câteva scoarţe lungi făcute din fâşii de cârpe de mămăiţe la războiul de ţesut. Şocul cel mare era că nu fuseseră instalate caloriferele şi camerele au rămas aşa timp de vreo două ierni: nepodite şi fără calorifere!

Ingenioşi din fătare, nu am stat prea mult pe gânduri şi ne-am apucat să împrovizăm reşouri electrice. Devreme ce nu se închisese încă şantierul, găseam din belşug BCA-uri, cuie, fire suficient de groase de cupru, singurul lucru care trebuia cumpărat de la 1001 Articole era rezistenţa electrică spiralată de 1000 (habar nu am de ce îi zicea aşa, deoarece costa mai mult de 1000 de lei!). Buuun, acestea toate fiind procurate, ne apucam de treabă. Vreo juma de zi ne lua să tăiem BCA-ul în două cu fierăstrăul şi să scobim cu vreun piron şanţurile în care introduceam rezistenţa. Odată scobite acestea, ne scuturam de praful de ciment şi în doar câteva minute băteam două cuie în BCA. Apoi legam de cuie capetele rezistenţei introduse deja în şanţul spiralat şi cele două fire electrice care urmau să fie băgate direct în priză. Ţac-pac, gata cu frigul din oase!

Toate erau bune şi frumoase pănă când începeau să bubuie rezistenţele din patroanele tabloului elctric. De regulă această problemă putea fi şi ea remediată prin introducerea mai multor fire de cupru in patron, însă au fost şi dimineţi în care am găsit în tabloul electric ceramică topită din capacele patroanelor fuzibile.

Trecând peste aceste mici neajunsuri, reşourile seminariştilor îşi făceau treaba. Pe lângă faptul că ne asigurau căldura cea de toate zilele, reşourile se dovedeau eficiente şi în prepararea diverselor omlete în miezul nopţii. Ştiu, ştiu, acum aţi vrea să vă dau şi reţeta de la omleta seminarială, fie! Puneam într-o cratiţă aproape spălată ceva untură, apoi căleam o ceapă, usturoi, adăugam murăturile uitate pe pervazul camerei, ouă, multe ouă, brănzica rasă şi desăvârşeam preparatul cu câteva linguri de bulion. Cine îşi permitea să adauge şi câteva felii de parizer afumat… se putea mândri cu o cină demnă de-un aristocrat! Dar şi aici apăreau probleme din cauza mirosului care, pe sub uşă, dădea buzna pe coridor. Să vezi pumni şi picioare în uşă date în special de Buză din care parcă răcnea o legiune înfometată: „Ostropele, ştiu că eşti în cameră; să moară mama, dacă nu deschizi, îţi sparg uşa!!”

Aş vrea să vă mai spun şi despre o întâmplare demnă de tragismul iadului lui Dante Alighieri şi petrecută în primii ani de seminar, atunci când încă eram găzduiţi de căminul Liceului sanitar. Într-o noapte, Moldoveanu, unul dintre colegii de cameră, a găsit de cuviinţă să îşi pună reşoul la capătul patului pentru a-şi încălzi picioruşele. În timp ce dormea, acesta şi-a întins picioarele deasupra reşoului, unde i s-a apris o şosetă din perechea cu care se încălţase în ultima săptămână. Simţind în somn acest lucru, Moldoveanu s-a descălţat de şoseta aflată în combustie şi s-a retras în jumătatea de pat ferită de căldură. Mai apoi i s-a aprins plapuma din poliester de la şosetă şi de aici a urmat o întreagă nebunie.

Primul care a sărit la lupta cu flăcările a fost Lupone, şeful de cameră care, panicat fiind de fumul negru şi flăcările plapumii, a încercat să stingă focul cu palmele goale. Speriat de urletele Lupului - care deşi avea palmele arse, continua să lovească vâlvătaia făcută de poliester - m-am retras în cel mai îndepărtat de flăcări colţ al camerei. De acolo l-am văzut prin fum, ca prin vis, pe Motârcă - al patrulea coleg de cameră - cum a luat calm PET-ul cu apă de lângă pat şi cum l-a turnat peste plapuma aprinsă. Ce credeţi că făcea Moldoveanu în tot acest timp? Bineînţeles, dormea! Într-un final, deranjat de înjurăturile lui Wolfy care îşi arsese lăbuţele, Moldoveanu s-a trezit pentru a ne întreba plin de ingenuitate ce s-a întâmplat.

Conchid cu morala acestei dramatice istorisirii: La ce pot sluji plăpumile din poliester? Să întreţină focul pe care l-au aprins şosetele purtate îndelung!