C.E.R.C.E.T.A.Ș.

 Deseori suntem întrebați: Ce înseamnă să fii cercetaș? Pentru noi, Grupul "Sfântul Francisc" Râmnicu Vâlcea - ACCR FSE, înseamnă foarte mult. Atât de mult, încât ne este destul de greu să formulăm un răspuns ferm și cuprinzător. Și asta deoarece simțim că cercetășia e mai mult un spirit și mai puțin un fenomen concret. Mai mult o stare și mai puțin un punct ce poate fi determinat. Similar Paradisului.

Desigur, am putea încerca și câteva răspunsuri precum: cercetășia este o mișcare a tinerilor, sau un mod de educație complementar, sau o metodă pedagogică etc., dar va trebui să recunoaștem că acestea sunt doar parțiale.

Totuși, un răspuns mulțumitor – dar nu complet! – poate fi găsit fix în cuvântul care ne leagă, în acronimul: CERCETAȘ. Așadar, ce înseamnă să fii cercetaș? Și mai exact, care sunt lucrurile ce ne definesc?

Credința. Unul dintre principiile noastre amintește că cercetaşul este mândru de credinţa lui şi că el doreşte ca Împărăţia lui Dumnezeu să domnească în viaţa lui şi în lumea întreagă. Credința în Dumnezeu – Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt – este deci un element fundamental al vieții noastre și suntem onorați să dăm mărturie despre aceasta, în special prin faptele noastre.

Echipa. Anturajul sau mediul în care cercetașii cresc este unul dintre cele mai importante elemente în formarea acestora. Nu întâmplător am pus acest factor imediat după credință. Patrula este locul în care cercetașul învață, împărtășește, oferă și primește încredere, muncește, se bucură și își definește caracterul. Iar lucrul în echipă este una dintre regulile de bază ale pedagogiei cercetășești.

Responsabilitatea derivă din promisiunea făcută de cercetași: “Promit, cu ajutorul harului dumnezeiesc şi angajând propria mea onoare, că îi voi servi cât mai bine pe Dumnezeu, Biserica și patria! Promit că îmi voi ajuta aproapele în orice împrejurare şi că voi respecta legea cercetăşească!”.

Cinstea ne definește caracterul și de ea depinde în mare măsură succesul nostru în această viață. Un tânăr onest este unul corect, integru, unul care spune întotdeauna adevărul, dar și unul care știe să își recunoască limitele și greșelile. Unui cercetaș nu îi face cinste să copieze la examene, spre exemplu, sau să trișeze la concursuri, sau să profite de slăbiciunile celorlalți pentru a obține diverse beneficii personale. Toate acestea știrbesc atât propria reputație, cât și pe cea a echipei sau a grupului de cercetași.

Efortul. Legea a șaptea spune că cercetașul nu face niciun lucru pe jumătate. Suntem și noi convinși de faptul că toate lucrurile bune ascund o muncă asiduă. Cei mai buni sportivi ai lumii au depus un efort considerabil – probabil mai multe zeci de mii de ore de pregătire – pentru a obține performanțe remarcabile. La fel și cei mai buni oameni de știință. Dar avem și exemple care confirmă că talentul nesusținut de un efort constant este doar un foc de paie. Și pentru că tot am adus vorba...

Talentul. Cu toții suntem creați după chipul lui Dumnezeu. Asta înseamnă că fiecare dintre noi deține un minim de creativitate, de talent. Să nu credem că doar sportivii sau doar artiștii sunt talentați, pentru că la fel sunt și doctorii, și profesorii, și bucătarii, și IT-iștii etc. Chiar și preoții pot fi talentați. De cercetași nici nu mai vorbesc, lor li s-a turnat în sân o măsură bună, îndesată, care se varsă pe deasupra (cf. Luca 6, 38). Să reținem totuși că talentul în care nu investim efort devine și el un talant băgat în pământ.

Amabilitatea. Există câteva legi cercetășești care fac referire la această calitate, așadar amabilitatea nu putea să nu fie inclusă în această listă. Este suficient să reluăm câteva dintre acestea.

- Cercetaşul îşi ajută aproapele în orice împrejurare.

- Cercetaşul este prietenul tuturor şi fratele oricărui alt cercetaş.

- Cercetaşul este politicos şi generos.

- Cercetaşul este socotit şi are grijă de lucrurile celuilalt.

- Cercetaşul este curat în gânduri, cuvinte şi acţiuni.

Școala. Mai mult decât elevi, școala ne formează ca persoane. Este adevărat că nu toate cunoștințele dobândite pe parcursul școlii sunt la fel de utile, însă nici despre cunoștințe total inutile nu putem vorbi. Experiența mi-a dovedit că și cele mai lipsite de importanță discipline s-au dovedit a avea utilitatea lor într-un anumit moment. Și nici nu îmi amintesc de vreun cunoscut care să fi avut de suferit din cauza prea multei învățături. Ba dimpotrivă, vremurile pe care le trăim ne demonstrează fix contrariul.

Spuneam la început că acronimul CERCETAȘ ne poate oferi doar un răspuns satisfăcător la întrebarea în cauză. Dar dacă sunteți mai pretențioși și doriți un răspuns deplin, va trebui să vă pregătiți echipamentul și să vă alăturați activităților noastre. Numai așa vă puteți edifica. Credeți-ne, pe cuvânt. De cercetași.

Crucea – mai mult decât suferință

 „Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze!” – Marcu 8, 34.

În urmă cu câțiva ani, într-unul dintre cimitirele orașului, un gropar m-a întrebat dacă vreau să îmi spună o rugăciune. Fără să am cine știe ce așteptări, m-am oprit și l-am ascultat. A fost o rugăciune atât de frumoasă, încât am reținut-o cuvânt cu cuvânt:

„Doamne Isuse Hristoase, vreau să pătimesc în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să car crucea în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu răstignit în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să mor în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu înmormântat în locul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să înviez împreună cu dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Doamne Isuse Hristoase, vreau să fiu ucenicul dumneavoastră, Doamne Isuse Hristoase!

Mărire Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, amin!”

„Dumneavoastră”, cât de minunat! Nu cred că am mai auzit vreodată pe cineva adresându-i-se Domnului cu pronumele de politețe. Și, în cei 11 ani de studiu al teologiei, niciun curs nu m-a ajutat să înțeleg mai bine sensul crucii și al suferinței substituite decât această rugăciune rostită în cimitir de un biet gropar.

Să ne purtăm crucea nu înseamnă decât să suportăm cu stoicism suferinţele prin care trecem, așa cum suntem tentaţi să credem. Mai mult decât suferință, crucea înseamnă iubire – iubirea absolută a lui Dumnezeu pentru noi toţi. Și nu doar o iubire pasivă, una a vorbelor goale precum acelea ieșite din gura demagogilor, ci una activă, care se lasă răstignită, jertfită în cuie între cer şi pământ. Ar fi ilogic să credem că Dumnezeu iubeşte suferinţele oamenilor și de aceea vă invit să vă îndreptați privirea către crucifix. Acolo îl vedem pe Răstignit cu braţele larg deschise, îmbrăţişându-ne şi arătându-ne cât de mult ne iubeşte. Dacă Dumnezeu ar fi iubit suferința, creştinismul nu ar mai fi avut ca epicentru Sfânta Duminică a Învierii, ci Vinerea Pătimirilor.

Am spus și cu altă ocazie că orice perioadă dificilă prin care trecem trebuie privită ca pe o vinere a pătimirilor, așadar cu speranță. Cu speranța că va veni și timpul în care ne vom bucura de duminica învierii și a mântuirii noastre. Și chiar și atunci când ne aflăm în mijlocul oricăror crize, noi să ne bucurăm și să prindem curaj pentru că avem un Dumnezeu atât de bun, încât să sufere şi să moară alături de noi. Avem un Dumnezeu care ne iubeşte într-atât, încât să ia asupra sa, să substituie, suferinţele noastre. Tocmai de aceea adevăraţii creştini nu văd în cruce atât suferinţa, cât văd măsura iubirii lui Dumnezeu.

Trei puncte de reflecție la Sărbătoarea Întâmpinării Domnului

1. Deși se putea sustrage prevederilor legii vechi - fiind nascută fără pată, evident că nu avea nevoie de purificare -, Maria nu o face și îndeplinește ritualul curățirii. La fel și pruncul Isus, fiind liber în fața legii mozaice, se supune totuși acesteia. Aceasta este prima lecție pe care o găsim în capitolul doi din manualul lui Luca, cel care descrie sărbătoarea de astăzi.

Reflecție. Noi ne mai supunem prescripțiilor religioase - precum obligativitatea postului, a rugăciunii, a faptelor de milostenie - sau le considerăm pe acestea perimate și inutile?

2. A doua lecție este cea referitoare la rolul educativ al părinților. Maria și Iosif l-au dus pe Isus în mod repetat la Templu, în special atunci când legea veche prevedea acest lucru.

Reflecție. Noi unde ne ducem copiii duminica, spre exemplu, atunci când învățătura creștină prevede și ea participarea la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie? La meditații, la cursuri de pian sau de înot, la fotbal, la cinema, la mall, ori pe pârtie, la săniuș? Sau, poate, îi mai lăsăm să doarmă câteva ore în plus, pentru ca bieții de ei să recupereze nopțile pierdute în fața computerelor și a telefoanelor?

3. Simeon și Ana, fără a mai avea o vedere prea ageră din cauza vârstei înaintate, au reușit să-l vadă pe Dumnezeu în bebelușul unei familii atât de modeste, încât nu și-a permis să-și cumpere nici măcar mielul care trebuia oferit ca jertfă la templu pentru fiul lor întâi născut.

Reflecție. Noi, cei sănătoși și cei care ne putem îmbunătăți oricând vederea cu ajutorul lentilelor, reușim să-l mai vedem pe Isus în marginalizații acestei lumi? Ne antrenăm privirea în acest sens? Sau preferăm să stăm cu ochii ațintiți pe spoturile publicitare care ne îndeamnă să căutăm doar propriul confort?

Holocaustul nostru

Atunci când vorbim despre Holocaust, mintea ne zboară la titluri celebre de cărți sau de filme - "Tatuatorul de la Auschwitz", "Pianistul", "Lista lui Schindler", "Mai este oare acesta un om?", "Băiatul cu pijamale în dungi", intraductibilul "La vita e bella" etc., etc. - și la înfiorătoarele lagăre de exterminare care le-au inspirat pe acestea - Sobibor, Treblinka sau Auschwitz-Birkenau. Astăzi, însă, de Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, este obligatoriu să ne amintim și de implicarea directă a autorităților și a armatei României în uciderea sau în deportarea a sute de mii de evrei, în special în perioada1940-1944.

Pogromurile de la București, Dorohoi sau Iași și Masacrul de la Odesa - poate cele mai tragice evenimente ale Holocaustului desfășurat în țara noastră - ar trebui să își găsească urgent loc în romanțatele manuale de Istorie a României. La Iași, spre exemplu, la inițiativa lui Ion Antonescu, în cadrul planurilor de epurare etnică numite "Curățirea terenului", au fost uciși cca. 14.000 de evrei. O treime din populația evreiască, pe atunci și majoritară, a Iașului. Deși pare de necrezut, în timpul Masacrului de la Odesa din 22-25 octombrie 1941 - cunoscut și ca "pata rușinoasă de pe obrazul armatei române" -, au fost violați, împușcați, spânzurați, arși de vii sau aruncați în aer peste 25.000 de copii, femei, barbați sau bătrâni evrei. Alți 45.000 au fost trimiși, tot de militarii români, în lagărul de la Bogdanovca, unde și ei au fost uciși.

De ce să ne amintim de aceste momente nenorocite și de ce să le consemnăm în manuale? Mai întâi, pentru ca nu cumva, ignorându-le, să devenim complicii acestor crime detestabile. Apoi, doar prin cunoașterea și prin asumarea participării României la genocidul evreilor, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, ne putem antrena simțurile atunci când noii tribuni extremiști ai țării ne vor servi ideologii xenofobe sau șovine, sub masca protocronismului, a naționalismului romantic, sau sub cea a veșnicei victimizări statale. Altfel spus, dacă nu vom cunoaște și nu ne vom asuma erorile trecutului, nu vom ști să le evităm nici în viitor.

Pandemie de leproși

Pe cei nouă leproşi din evanghelie îi întâlnim şi astăzi, după 2000 de ani, în pandemie. Mai întâi sunt aceia care se vindecă prin dăruirea medicilor și prin mila lui Dumnezeu, dar care atunci când se întorc acasă sănătoși uită prea repede prin ce au trecut. Însă nu la aceștia, ci la alții vreau să fac referire aici. La creștinii care, profitând de starea lor bună de sănătate sau de forma lor fizică la fel de bună, sfidează măsurile de protecție cerute nu atât de specialiștii virusologi și de autoritățile medicale, cât de bunul simț pe care fiii Tatălui Ceresc se presupune că l-ar avea. În loc să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru sănătatea lor și să profite de aceasta pentru a-i proteja pe cei vulnerabili în fața virusului, ei dau dovadă de o nepăsare și de un egoism comparabil cu cel al celor nouă leproși vindecați și nerecunoscători. Sunt interesați doar de binele personal și de conservarea propriului confort. Noțiunea binelui comun le este necunoscută.

Mă refer deci la acei creștini care au crezut și cred în continuare cu ușurință în tot felul de teorii conspiraționiste, deoarece acestea le alimentează scuza de a nu renunța la confortul propriu. M-am îngrozit să aud astfel de indivizi aclamând cu nonșalanță: Cine e să moară, să moară, viața merge înainte! Dar, în cazul celor plecați dintre noi, mai putem vorbi de mersul vieții? Sau viața celor care au pierdut persoane dragi din cauza coronavirusului mai merge ea înainte la fel? Pot fi acestea cuvinte de consolare pe care să le adresăm celor îndoliați?

Persoanele acestea egoiste au transformat în idoli stilul lor de viață lipsit de orice fel de precauție – cu întâlniri cu sau fără motiv, cu petreceri la fel, cu vacanțe în stațiuni aglomerate – și au uitat că prudența și cumpătarea se numără printre constantele care caracterizează viața creștinului. Oameni care sunt preocupați mai mult de darurile primite, decât de binefăcătorul lor. Aidoma celor nouă leproși nerecunoscători care, când s-au văzut vindecați, au uitat de Dumnezeu și au alergat la idolii pe care îi pierduseră: la caselele lor, la familie și la prieteni. Doar recunoștința îi putea feri de idolatrie pe cei nouă, pentru că ea îl repune pe Dumnezeu pe primul loc în inimile noastre.

Însă această perioadă a scos la iveală și suflete frumoase care, precum samarineanul recunoscător, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru sănătate prin altruismul lor, prin faptele lor bune, prin grija și prin respectul arătat celorlalți, în special celor mai vulnerabili în fața acestui virus perfid. Sufletele acestea minunate ne învață că lucrul cel mai important pe care îl avem în viaţă nu este propriul nostru confort, ci însuși Dumnezeu. Iar când Dumnezeu ocupă primul loc în viaţa noastră, abia atunci știm să ne bucurăm deplin şi de toate darurile primite din mâna lui: de sănătate, de familie, de prieteni, de casa pe care o avem, de serviciu şi de toate celelalte bunuri.

Boboteaza. Diverse.

În anii trecuți, de Bobotează, am mers să sfințesc casele doar acolo unde am fost invitat. Puneam pe afișierul de la intrarea în biserică un tabel în care cei care doreau să îi vizitez "cu Boboteaza" se puteau înscrie într-un interval orar. Lăsam timp pentru fiecare vizită. O oră, cel puțin. Și ca să am vreme să ajung dintr-o parte în alta a orașului, dar și ca să pot râmâne la o cafea sau la o prăjitură cu gazdele, acolo unde eram invitat, deci cam peste tot. Și nu vă pot spune cât de frumos este să intri în casa cuiva atunci când ești așteptat, la ora deja stabilită. E frumos și când ne vedem la biserică, să nu mă înțelegeți greșit, dar la fel este și când schimbăm rolurile și bunii prieteni din parohie devin ei amfitrionii întâlnirii. Conversațiile prilejuite cu această ocazie au avut întotdeauna o textură aparte.

Contextul pandemic actual ne-a determinat să renunțăm totuși la mersul cu Boboteaza în acest an, sperând că ne vom putea întâlni pentru sfințirea căminelor cu o altă ocazie. Dacă ne vom imuniza suficient de mulți, poate chiar în Postul Mare. Dar asta nu înseamnă că mâine nu poate veni fiecare dintre credincioși la biserică pentru a-și lua puțină agheasmă mare cu care să își sfințească apoi casa, sau apartamentul, sau garsoniera, după caz. O lumânare aprinsă și o rugăciune rostită sau cântată ne pot ajuta destul de mult în acest sens. Cei mai curajoși pot încerca să cânte troparul Botezului Domnului, iar ceilalți îl pot asculta pe YouTube.

Așadar, să rămânem prudenți și să avem încredere în vremurile pe care Dumnezeu ni le-a pregătit!

*******

Cineva își începea predica de azi spunând cu inspirație că Boboteaza nu este o sărbătoare folclorică. Și, oare, ne-am întrebat vreodată de ce sărbătorile creștine au devenit folcloristice? Eu sunt convins că s-a ajuns aici din cauza Doreilor din Biserică. Adică din cauza botezaților - clerici și laici - care nu citesc niciodată instrucțiunile de asmablare a credinței, recte Sfânta Scriptură și Magisteriul Bisericii. Și așa ajungem ca, de Bobotează, în loc să vorbim despre Misterul Preasfintei Treimi și despre reînnoirea propriului botez, spre exemplu, să vorbim despre vise cu busuioc sub pernă, despre iordănitul domnișoarelor, despre grăitul animalelor în limbi, despre recuperarea crucilor din apele înghețate sau despre thrillere cu cisterne.

Vremuri

Vă vine să credeți că nu mai târziu de acum un an scriam în aceeași foaie despre frenezia Crăciunului și despre specificul mercantil-consumerist nespecific acestei sărbători? Între timp se pare că lucrurile s-au schimbat destul de mult. Și dacă se mai îndoia cineva de faptul că Dumnezeu se folosește chiar și de situațiile cele mai puțin plăcute – precum această pandemie Covid-19 – în desfășurarea lucrării sale mântuitoare, quod erat demonstrandum... Însă nu trebuie să ne gândim acum că Dumnezeu face sau că permite să fie făcute experimente pe noi. Nicidecum! Spuneam și cu altă ocazie că nu suntem cobai, ci colaboratori în planul pe care Dumnezeu îl are cu noi și cu lumea. Unicul motiv pentru care Mântuitorul a dat Paradisul pe disconfortul peșterii din Betleem a fost dorința sa dumnezeiască de a ne salva de robia și de osânda păcatului. Dar pentru ca aceasta să ni se întâmple, pentru a ne ridica la demnitatea de fii bine crescuți ai Tatălui Ceresc și pentru a ajunge la această cunoștință, trebuie să renunțăm măcar uneori la huzurul vieților noastre și să acceptăm cu curaj încercările de orice fel.

Știm deja că viața de fiu al Tatălui Ceresc presupune și vremuri de sacrificiu, de renunțare, și de acceptare a acestor situații. De aceea tot repetăm: “Facă-se voia ta!”. Altfel, dacă ar fi doar după voia noastră, nu am reuși în veci să ne depășim statutul de fii risipitori a tot ceea ce ne aparține și a ceea ce nu ne aparține. Desigur, în contextul molimei  prin care trecem, unii preferă acest statut și nu sunt dispuși să renunțe la absolut nicio cucerire a lumii contemporane. Însă există printre noi și acei fericiți care văd în acest context o oportunitate, o șansă în plus de a face voia lui Dumnezeu prin slujirea celor mai mici dintre frații și surorile noastre. Acei oameni făcători de bine care transformă slujirea și renunțările lor într-un memorial adus zi de zi întrupării sfinte a Mântuitorului. Și aici nu îi aduc în discuție doar pe cei care m-au ajutat să trec prin perioada de infectare cu coronavirus, ci pe toți cei care cu prudență îi cercetează pe cei bolnavi și pe cei afectați de această pandemie. Dacă nu aș fi fost eu însumi bolnav, dacă nu aș fi trecut prin această încercare, probabil că nu aș fi știut că trăiesc înconjurat de atâtea suflete alese. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare dintre acești îngeri în trup uman și pentru exemplul lor. 

Desigur, fiecare credincios va putea descoperi, dacă nu a făcut-o deja, și alte exemple în care Dumnezeu se folosește chiar și de situațiile incomode pentru a ne descoperi intenția sa sfântă. De pildă, e foarte probabil ca acest Crăciun al anului 2020 – în care suntem nevoiți să evităm aglomerațiile din târgurile tematice și din centrele comerciale, să renunțăm la petrecerile cu sau fără motiv și să fim mai cumpătați decât am fi fost – să fie unul mai apropiat de evenimentele petrecute acum mai bine de două milenii în Palestina. La fel, e foarte probabil ca o masă pregătită cu decență de această dată și o lumânare aprinsă lângă o icoană a Sfintei Fecioare cu Pruncul, în sfânta zi a Nașterii Domnului, să ne descopere mai multe despre hotărârea lui Dumnezeu de a se face om, decât o masă opulentă și decât pandemia de leduri aprinse pe fațadele clădirilor. Iată, încă o dată, cu ce lucruri deosebite putem rămâne după aceste vremuri neobișnuite pe care le trăim. Dacă în schimb vom alege doar să ne lamentăm sau să așteptăm cu pasivitate încetarea pandemiei, nu vom putea fi demni nici de vremurile viitoare pe care Dumnezeu ni le-a pregătit. Așadar, pentru ca tot ce ni s-a întâmplat în acest an să nu fi fost în zadar, să învățăm temeinic lecția predată de Isus Domnul în grota din Betleem, aceea a renunțării și a asumării în totalitate a voinței dumnezeiești.

Are neobrăzarea limite?

16 decembrie 1989, Timișoara - începutul sfârșitului dictaturii din România. Însă, pentru unii conaționali, amintirea evenimentelor din acel decembrie însângerat este doar un motiv pentru a deplânge soarta totalitarist-comunismului românesc.

Cum poți să spui că Ceaușescu și nomenclatura bolșevică au făcut și au dres baraje, case pentru poporime, transfăgărășane, magistrale și canale? Ce, le-au făcut ei că și-au topit robinetele de aur din vilele de protocol sau că și-au golit conturile în valută pentru asta? Toate acestea au fost făcute din proprietățile naționalizate - materiale și intelectuale - ale celor mai silitori și mai competenți dintre români.

Motorașele și tractorașele plânse azi cu lacrimi de crocodil au fost făcute cumva de neamurile grozeștilor, paukerițelor, dejilor și ale ceaușeștilor? Sau de voluntarii involuntari cu cravate roșii și cu berete muncitorești? Și dacă da, atunci cercetătorilor și inginerilor deținuți în lagărul de exterminare numit RSR ce li se mai datorează?

Cică în anii "80 ar fi plătit tovarășu' toată datoria externă a țării. Păi, cine a platit-o, tovarăși, Ceaușescu și acoliții lui sau nefericiții captivi ai bolșevismului?

Și cine a îndurat frigul din case iarna, cui i-a curs apa caldă rece, cui i s-a stricat laptele în frigiderele fără curent electric, cine își înmuia în aburi pâinea tare adusă în saci de rafie de la București, cine a primit ștrampi în loc de izmene cadou de la Moș Gerilă, cine considera adidașii de porc drept delicatesă de anul nou? Hai, lămuriți-ne, cine?

Cine asculta radioul ascuns sub pernă? Cine se uita peste umeri înainte de a intra în casele transformate în biserici clandestine? Și cine și-a plâns morții morți fără lumină?

Când nostalgicii epocii de aur văd comunismul în pagode dezgustătoare și în defilări megalomane, alții - bieții de ei - îl văd în orfelinate mizere și în cimitire fără cruci.

Cum să vă urcați pe mormintele inocenților, doar pentru a atinge cu pumnii strânși soarele socialiștilor? Cum să fiți nostalgici după suferința celorlalți, doar pentru că vouă v-a priit atunci? Și care e limita neobrăzării voastre?

 

O dragoste discretă

Nu știu alții cum sunt, dar mie, când vine 1 decembrie și văd puzderia de tricoloruri postate pe te miri unde de fel de fel de inși patriotarzi, mi se strânge stomacul. Românaș, degeaba îți flutură tricolorul pe mașină, dacă tocmai ți-ai aruncat scrumul și chiștocul pe geam. Fiu de dac, degeaba ți-ai pus ramă cu cele trei culori ancestrale la poza de profil, dacă ai dat sau dacă ai primit vreodată șpagă. Nu în steagul arborat și în simboluri constă patriotismul, ci în fapte.

Vrei să fii patriot cu adevărat? Atunci, nu lăsa gunoi în urma ta, nu scrijeli ziduri și nici inimi, nu-ți bate joc de oameni, nu distruge creația lui Dumnezeu, nu-ți lovi copiii sau soția, nu răni pe nimeni în niciun fel, nu minți, nu înșela, nu te răzbuna, nu urî minoritățile etnice sau religioase și nici majoritățile, nu distribui postări xenofobe sau șoviniste, nu fura, nu fi trompeta politicienilor imorali și - oricât de neobișnuit ți s-ar părea - oprește-te, nu-i mai vota!

Îndepărtează-te de orice fel de ideologie mieroasă, fii decent ca bunicii din icoanele alb-negru, fii roditor ca pământul care ne hrănește, fii frumos ca cerul înstelat pe care îl privim lângă sufletul pereche, fii senin ca râsul pruncilor, fii disponibil tuturor ca potecile care străbat pădurile și munții, asumă-ți identitatea creștin-europeană pentru care s-au străduit corifeii și roagă-te pentru România, fie că ești creștin, mozaic, musulman sau chiar agnostic.

*******

"Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afișarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru țară, un om care este decis ca în interesul țării să-și sacrifice propria existență nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta. " - Corneliu Coposu.

Sfântul Andrei. Dobrogeanul?

Apostolul lui Hristos? Pozitiv. 

Întâiul chemat? Pozitiv.

Mare mijlocitor al creștinilor? Pozitiv.

Și al românilor? Pozitiv.

Creștinătorul românilor? Negativ.

Argumente în acest sens? Nenumărate.

Totuși, voi număra cu pertinență câteva.

Nu există nicio dovadă istorică verificată care să confirme apostolatul Sfântului Andrei în Sciția Mică. Dar chiar niciuna.

În primul secol după Hristos, Dobrogea făcea parte din Imperiul Roman, din Provincia Moesia Inferior mai exact, iar dacă Andrei ar fi trecut pe acolo - incognito, fără să ne fi lăsat vreo urmă istorică, repet -, ar fi găsit o civililizație greco-romană, nicidecum una protoromânească. Remember: Tomis, Histria, Callatis etc.

Origene și Eusebiu de Cezarea, în scrierile lor din secolul al III-lea, vorbesc de apostolatul lui Andrei printre sciți, deci despre populația din Sciția Mare, cea localizată în nordul Mării Negre. Iar a considera ca apostolul a inclus în periplul său misionar și Sciția Minor, adică Dobrogea, e doar dovada unei ipoteze populiste forțate.

Traian a cucerit Dacia la vreo 50 de ani după moartea Sfântului Andrei în Patras, Grecia, deci nici multiseculara simbioză daco-romană nu ne poate ajuta în susținerea acestei ipoteze grosolane.

Dobrogea a fost inclusă doar pentru câțiva ani în teritoriul Țării Românești, abia în Evul Mediu, secolul al XIV-lea, în timpul domniei lui Mircea cel Mare și a fiului său Mihail. Și a fost anexată definitiv României abia în 1878, ca recompensă în urma participării la războiul ruso-turc, atunci când populația românească de aici nu depășea 20%. Care ar fi fi deci legătura dintre întâiul apostol chemat și creștinismul care s-a impus ca religie majoritară în țările române aflate la nord de Dunăre, pe parcursul veacurilor?

Despre formarea poporului român - pe malul stâng al Dunării, atenție! - putem vorbi cu argumente istorice valide la multe veacuri după mutarea Sfântului Andrei în casa Tatălui Ceresc. Despre creștinarea strămoșilor noștri putem vorbi tot așa, târziu după moartea sfântului. Argumentele istorice din primul mileniu care să ne ajute în acest sens sunt excepționale. Vedete fiind, bineînțeles, martirii greci de la Niculițel - doar nu credeați că vinul - și Donariul de la Biertan, datați abia în secolul al IV-lea!

Sfântul Andrei a început să fie celebrat și înscris cu cruce roșie în calendare, de către biserica majoritară, abia în anul 1995. Oare de ce atât de târziu, dacă sfântul ar fi jucat un rol atât de important în conștiința noastră religioasă?

În concluzie, Sfântul Andrei poate fi numit ocrotitorul românilor, dacă asta ne dorim, și în consecință ne putem bucura de ziua liberă dată de autorități cu ocazia celebrării sale, pentru că putem merge la biserică. Dar să îl declarăm creștinătorul nostru ar fi exagerat și ar pune în plan secund, pe nedrept, activitatea adevăraților misionari creștini din nordul Dunării.