Chestionar pentru examen. De conștiință.

Foto: https://www.facebook.com/pauldumeaphotography/

Ne apropiem de Săptămâna Pătimirilor, timpul întristării, însă cu convingerea incontestabilei victorii a lui Hristos asupra morții. Planul lui Dumnezeu este singura carte câștigătoare pe care o putem juca, îndeosebi atunci când miza jocului este chiar viața noastră. Recomandarea Bisericii este ca în acest timp să ne facem un examen de conștiință amplu, însoțit de părerea de rău, de hotărârea de îndreptare și de abandonare a păcatelor, urmat de drumul la duhovnic, unde să ne spovedim toate păcatele.

În cele ce urmează, vă propun un chestionar care v-ar putea fi de ajutor în timpul examenului. De conștiință. Desigur, nu am pretenția de a fi epuizat toate formele și toate spețele păcatului. Utilitatea acestui chestionar poate sau nu poate fi găsită, abia după ce îl veți fi parcurs deja. Totuși, pentru a nu abuza de disponibilitatea dvs. și de timpul prețios pe care îl dedicați cititului, nu voi puncta păcatele evidente. Cei care se spovedesc în mod obișnuit le cunosc prea bine pe acestea.

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei în afară de mine; să nu îți faci chip cioplit ca să i te închini.

Toată lumea se închină la ceva, fiecare dintre noi avem o valoare sau ceva care stă în centrul vieții noastre: cariera, banii, puterea, familia, ego-ul, telefonul, aplicațiile sociale, hainele de firmă etc. Așadar, cui sau la ce ne închinăm?

*Alte păcate vizate: superstițiile, descântecele, vrăjitoriile, farmecele, horoscopul, ghicitul în diverse; credința în vise sau în viziuni, în magie (nu ne referim aici la arta trucurilor), în amulete, în preoți dezlegători sau taumaturgi etc.

2. Să nu rostești numele lui Dumnezeu în zadar (să nu îl necinstești).

Dacă Dumnezeu este centrul vieții noastre, singurul căruia i ne închinăm, atunci ar trebui ca acest lucru să se reflecte și în discursul și în faptele noastre. Iar când vine vorba de discurs, spunem și auzim o grămadă de blasfemii, spre exemplu: “Oh, my Gosh! ”, “Dumnezeule! ”, “Of, Doamne!”, chiar și uzitatul “OMG!”.

*Alte păcate vizate: înjurăturile, în general, glumele despre Dumnezeu sau despre lucrurile sacre, blasfemiile, blestemele, acuzele aduse lui Dumnezeu pentru neîmpliniri etc.

3. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o sfințește.

Este o adevărată tragedie că în zilele noastre majoritatea creștinilor nu mai merg duminica la biserică pentru a-i aduce închinare lui Dumnezeu. Noi, practicanții, știm că duminicile au ceva special, o altă textură, ceva dumnezeiesc, doar dacă participăm la Sfânta Liturghie. Pentru ceilalți, duminica a devenit doar o altă sâmbătă. Și aceasta este o problemă serioasă a societății noastre.

*Duminica nu e permisă munca plătită, dar e permisă munca făcută de plăcere cu cei dragi (grădinăritul, spre exemplu). La fel sunt permise diversele activități necesare familiei și serviciile care necesită permanență. Lenea/trândăvia e considerată păcat chiar și duminica.

4. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să trăiești mult și bine.

Când vorbim de iubirea aproapelui, începem desigur cu cei mai apropiați nouă: părinții, frații, surorile și copiii noștri. Dacă nu reușim să ne iubim familia, cum vom reuși să îi iubim pe ceilalți? Deci, mai întâi, să exersăm iubirea aproapelui pe cei din familia noastră. În creștinism, familia și valorile sale sunt fundamentale. Așadar, nu ne rușinăm de cei din familia noastră, nu îi disprețuim și nu îi batjocorim, nu îi bărfim, nu ne certăm cu ei, ba dimpotrivă: ținem cont de părerile lor, le arătăm iubirea noastră, ne rugăm pentru ei, îi sprijinim și îi ajutăm la nevoie etc. La fel și în cazul educatorilor sau al formatorilor.

5. Să nu ucizi.

Crima este o realitate tulburătoare a societății actuale. Zilnic auzim de atentate și de războaie, de oamenii care mor din cauza poluării sau a substanțelor de tot felul. Ce nu auzim e că în România sunt avortați cca. 100.000 de copii anual (aproape 300 de avorturi pe zi). Desigur, îi acuzăm pe oamenii din trecut de cruciade, de inchiziție, de războaiele mondiale, dar uciderea celor fără apărare nu considerăm a fi o problemă. Viața îi aparține lui Dumnezeu, deci nu ne este îngăduit nouă să dispunem de ea.

*Alte păcate vizate: distrugerea sănătății printr-un mod de viață dezordonat (excese de mâncare nesănătoasă, alcool, fumat, droguri, nopți nedormite etc.), violența, bullying-ul, certurile, ura etc.

6. Să nu fii desfrânat (să nu comiți adulter).

Desfrânarea este o altă problemă majoră a societății, iar adulterul cu atât mai mult. Mulți vor spune că e libertatea omului să facă ce vrea cu trupul său, însă ar trebui să îi rugăm pe cei înșelați de parteneri, pe cei care au suferit din cauza adulterului, să ne spună sincer prin ce au trecut. Din nou revenim la familie. De fapt, comitem adulter de fiecare dată când încălcăm valorile fundamentale ale familiei. Adulterul nu e doar o chestiune privitoare la sex. Ne trădăm familia și atunci când suntem violenți fizic sau verbal, când risipim bunurile familiei, când arătăm dezinteres față de problemele celorlalți etc.

*Alte păcate vizate: nerespecatrea intimității trupului nostru sau al celorlalți, ținutele provocatoare, discuțiile și gesturile indecente, vizionarea imaginilor cu conținut imoral, pe net sau la TV, prieteniile împotriva castității etc.

7. Să nu furi.

Furtul este o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, e o violarea a persoanei umane. Comitem un furt chiar și atunci când calomniem pe cineva, atunci când îi răpim din personalitate. Eu consider că furtul, în toate formele lui, este unul dintre primele trei păcate ale românilor. Un fost ministru spunea că suntem un popor de infractori, deci că furtul, corupția, mita, șpaga, ar face parte din identitatea noastră. Îi învățăm pe copii să dea atenții încă de la grădiniță. Darea/luarea de atenții, de plăți, la educatori, la medici, la polițiști, la stat, la preoți, în schimbul serviciilor de tot felul, încalcă porunca a șaptea. La fel și când dăm șpagă pentru a obține diverse funcții. “Corupția ucide” nu este un aforism de ieri, de azi. Corupția este cea care l-a ucis pe Mântuitorul atunci când Iuda a acceptat mita preoților. Ori de câte ori vom da sau vom primi atenții, ne vom asemâna cu Iuda, ucigașul lui Hristos.

*Alte păcate vizate: înșelăciunea, specula, camăta, neplata muncitorilor, distrugerea bunurilor (“Eu dau graffiti, eu fac rap pretty / Numele meu e scris pe pereți, in the city”), jocurile de noroc, nerestituirea lucrurilor împrumutate, copiatul, plagiatul, chiar și cel al postărilor de pe paginile de socializare, etc...

8. Să nu minți.

Ar trebui să ne întrebăm la sfârșitul fiecărei zile: azi cu cine am dat de pământ, pe cine am atacat, cât de des am făcut-o, reputația cui am stricat-o? Facem foarte des aceste lucruri, mai ales în interiorul nostru. Dacă dau cu cineva de pământ, am impresia că eu mă ridic. Și de câte ori ne mințim pe noi înșine din cauza propriului ego?

*Alte păcate vizate: deformarea sau ascunderea parțială a adevărului, bârfa, prefăcătoria, lingușirea, discuțiile prostești etc.

9 & 10. Să nu dorești femeia aproapelui tău. Să nu dorești nimic (nici un lucru) din ceea ce este al aproapelui tău.

Avem tendința să ne dorim lucruri, dar nu neapărat din cauza valorii lor intrinseci, ci pentru că și altcineva le dorește. O jucărie poate sta mult și bine nebăgată în seamă, până când un copil va vrea să se joace cu ea. Și abia atunci începe nebunia, când un al doilea copil va vrea fix aceeași jucărie. De ce ne dorim atât de mult ultimele generații de telefoane sau de mașini? Sau de ce am vrea să ne îmbrăcăm cu haine de la anumite brand-uri care oricum costă mai mult decât cele obișnuite? De ce ne interesează atât de mult în ce ne îmbrăcăm sau ce telefon avem? Pentru că imităm dorințele celorlalți. Și publicitatea se bazează pe acest principiu. De ce vreau bluza aia? Pentru că o vedetă îmi spune că și ea și-o dorește sau că o are. Dorind ceea ce și ceilalți își doresc devine sursa a o mulțime de tensiuni și dureri în relațiile noastre sociale. Să ne dorim ceva nu e păcat, dar e păcat să ne dorim ceea ce au alții. Acest lucru va duce sigur la conflicte.

*******

În încheiere, vă îndemn să repetăm zilnic Decalogul – un exercițiu spiritual foarte util – și chiar mai mult: să trăim fiecare zi a vieții noastre conform celor 10 precepte dumnezeiești.

i alţi 33

Despre pandemie și alimente de bază

“Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei şi atunci vor posti...”
(Marcu 2, 20)

Sunt consternat de poziția cu iz mistico-populist luată de unii colegi preoți care compară mersul la supermarket cu mersul la biserică.  Adică, se întreabă ei, dacă poți merge să îți procuri cele necesare trupului, de ce nu ai putea să faci la fel cu cele necesare sufletului? Pentru că trupul, cucernici părinți, ca să trăiască și să fie sănătos, are neapărată nevoie de hrana materială, măcar de alimentele de bază. La fel și sufletul are nevoie de hrană spirituală cea de toate zilele, îmi veți spune, în special de Preasfântul Trup și Sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Omiteți însă – din naivitate, sper, și nu din oportunism populist – cel puțin două variabile ale discuției în cauză.

Mai întîi, Biserica nu are și nici nu ar trebui să aibă o tejghea la care să se poată ambala merindea pentru suflet, așa cum se întâmplă la market cu cea pentru trup. Spre deosebire de kilele de cartofi sau de mălai, pe care le putem lua doar de pe rafturile magazinelor, hrana de bază a sufletului – care este rugăciunea – poate fi procurată și acasă, în orice cămară, prin împreunarea mâinilor.

Va veni, cucernicilor, din nou fericita vreme în care le vom da credincioșilor preparatul haute cuisine al Bisericii, pe Hristos-Pâinea, hrana vieții veșnice. Dar până atunci, vă rog, să nu îi hrănim cu aluatul fariseilor și al saducheilor (Matei 16, 6). Bineînțeles, rugăciunea făcută în casă nu se poate compara cu Sfintele Sacramente, dar poate fi hrana de bază pentru suflet, cartofii și mălaiul spiritual. Iar cine se va hrăni frecvent cu acestea, cel puțin trei mese pe zi, își va păstra integritatea sufletului până când va putea să se hrănească din nou cu Pâinea Vieții.

Apoi, noul coronavirus afectează doar sănătatea fizică, nu și pe cea spirituală. Ba, dimpotrivă, primim zilnic mărturii despre creșterea pe alocuri a calității vieții spirituale, în timpul acestei pandemii. Iar integritatea fizică a credincioșilor trebuie să fie și ea una din grijile prioritare ale noastre, ale preoților. Vindecările făcute de Hristos orbilor, muților, șchiopilor etc., confirmă că avem datoria de a ne preocupa și de sănătatea fizică a celor care ne-au fost încredințați.

Și dacă cea mai bună armă propusă în acest moment de cadrele medicale, în lupta cu virusul chinezesc, este izolarea în propriile cămine, pe ce fel de expertize ne bazăm noi, pentru a ignora cu tupeu recomandarea specialiștilor? Că dacă vine cineva să ne spună cum să ne facem slujba, sărim ca arși, dar noi ne putem da cu presupusul despre orice, chiar și atunci când vine vorba de microbiologie! Știința este considerată de Biserică drept un dar pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii. Să prețuim deci acest dar.

În acest context găsesc foarte potrivite cuvintele Sfântului Părinte Papa Francisc, omul care pe 27 martie s-a rugat, de unul singur, în Piața Sfântul Petru: “Avem o ancoră: prin crucea lui am fost mântuiţi. Avem o cârmă: prin crucea lui am fost răscumpăraţi. Avem o speranţă: prin crucea lui am fost vindecaţi şi îmbrăţişaţi pentru ca nimeni şi nimic să nu ne despartă de iubirea sa mântuitoare. În mijlocul izolării în care suferim din pricina lipsei de afecţiune şi a întâlnirilor, experimentând lipsa multor lucruri, să ascultăm din nou mesajul care ne salvează: Isus a înviat şi trăieşte împreună cu noi!”.

Pericole morale

În “Ploaia care va veni”, Florian Pittiș confirmă parcă învățătura evangheliei de mâine, a cincea duminică a Postului Mare, spunând că banul şi puterea sunt pericole morale. Să reținem deci că banii și puterea sunt doar amenințări morale, ele nefiind ceva rău, neapărat. Iar în acest timp al pandemiei COVID-19, mai mult decât oricând, ne-am aștepta cu toții ca ele să fie folosite în scopuri bune. Însă, la fel de bine – așa cum s-a și întâmplat în cazul anumitor spitale care au devenit focare de infecție cu noul coronavirus –, banii și puterea pot fi folosite și în mod greșit. Poate de aici și concluzia Moțului, aceea că circul vieții ne-a impus salturi mortale.

Subiectul evangheliei este deci puterea, cea după care tânjeau apostolii Iacov și Ioan. Și, cu siguranță, mai erau pe acolo și alți ucenici care și-o doreau. Dar care este modelul de leadership propus de Mântuitorul? “Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. (...) Că şi Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca el să slujească şi să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”(Marcu 10). Iar în capitolul 13 al Evangheliei după Ioan, vedem și care sunt modestele ustensile ale liderului autentic: prosopul și ligheanul!

Desigur, acum ne-am putea întreba cum ar fi ca liderii zilelor noastre să folosescă și ei aceleași metode și aceleași instrumente, precum Isus. Dar înainte de a căuta și de a găsi practicile eronate de leadership ale fruntașilor noștri politici, vă invit să privim, fiecare dintre noi, la relațiile cu cei din propriile familii. Mai ales în aceste zile în care suntem constrânși să petrecem mai mult timp împreună. Cum ne raportăm la aceștia? Sunt prosopul și ligheanul – metaforic vorbind – uneltele nepretențioase de care ne ajutăm pentru a-i convinge pe ceilalți? Sau folosim alte arme – precum îmbufnarea, șantajul emoțional, amenințarea, violența fizică sau cea verbală etc. –, pentru a ne impune voința?...

După câteva momente de reflecție, încheierea îi va aparține tot celui cu care am început și vocii sale emblematice:

“Ploaia care va veni

Le va potopi pe toate.

Să-ncercam să facem noi

Un oraș fără păcate.”

Provocări de “Doamne ajută!”

Dacă am privi postările de pe Fb ca pe un joc din copilărie – “Adevăr și provocare” este numele lui –, am observa că mai toți prietenii virtuali aleg provocarea. Că ne place, că nu ne place, adevărul a devenit “rara avis” în mediul online. Și, deși nu sunt unul dintre cei care partikipă la jocurile naive de pe Fb, îndrăznesc totuși să vă ațâț pe dvs. să acceptați câteva provocări mai de “Doamne ajută!”. Așadar...

Rugați-vă împreună, toată familia. Cel puțin o dată pe zi. La cină, spre exemplu. “Tatăl nostru” e probabil cea mai potrivită rugăciune care poate fi rostită înainte de masă. Dacă vă jenați să acceptați această provocare, niciun bai, vă puteți ruga și singuri, dar va trebui să spuneți rugăciunea “Tatăl meu”.

Citiți întreg Noul Testament. 10 minute dedicate zilnic acestei provocări înseamnă parcurgerea a 6-7 capitole scripturistice. Cu perseverență, în vreo 40 de zile, vom ajunge la binecuvântarea Sfântului Ioan Evanghelistul din ultimul verset al Apocalipsei: “Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toți!”. Și să mai sperăm că la finalul acestor 40 de zile – poate chiar mai devreme – va fi și sfârșitul izolării noastre în casă.

Binecuvântați-vă unii pe alții rostind: “Dumnezeu să te binecuvânteze!”. O puteți face atunci când vă treziți, în loc de “Bună dimineața!”. La fel și înainte de culcare. Cuvintele binecuvântării pot fi însoțite și de însemnarea Sfintei Cruci pe frunte, cu degetul mare, spre exemplu. Unii pe alții.

Un apel telefonic pe zi. Făceți-vă o listă cu cei care nu ar rămâne indiferenți să vă audă, în special în această perioadă de încercare. 7-8-9-10 oameni dragi. Sunați-i pe fiecare în parte, câte unul în fiecare zi. Când ajungeți la finalul listei, repetați isprava. A, ceva important: pentru a iniția un apel telefonic, puteți folosi fix același dispozitiv cu care navigați pe rețelele sociale. Da, tehnologia de ultimă oră permite acest lucru.

Înainte de a pleca la cumpărături, întrebați-i pe seniorii vecini dacă au și ei nevoie de ceva. Dacă nu o vom face nici acum, atunci când? Nu uitați ca mai întâi să vă completați o declarație care să cuprindă: numele și prenumele, data nașterii, adresa locuinței, motivul și locul deplasării, data și semnătura. Apoi, la ieșirea din magazin, nu uitați să îi mulțumiți casierului. Puteți plusa și cu o binecuvântare, desigur.

Ultima. Nu dați “Like” decât dacă acceptați aceste provocări. În totalitate! În schimb, puteți da “Haha”, “Love”, “Wow” și chiar “Sad”. “Angry” să nu dați, că faceți riduri.

Loc de rugăciune

Multe, extrem de multe chestiuni au fost amorsate în aceste ultime săptămâni de către noul coronavirus. Însă, acest virus chinezesc care ne bântuie pare că a și dezamorsat ceva – eterna controversă a creștinilor: e musai să merg la biserică pentru a mă ruga sau o pot face doar de acasă? Înainte de era COVID-19 au existat așadar cel puțin două tipuri de creștini rugători: (1) cei care se rugau atât la biserică, cât și acasă, și (2) cei care nu se rugau deloc, dar care totuși ne spuneau că ei se roagă în intimitatea casei lor. Îmi și imaginez că o făceau într-o odăiță cu lumină difuză și cu miros de plante medicinale uscate pe ziar. Am vorbit de existența a cel puțin două tipuri de creștini, deoarece iau în calcul și o a treia categorie: cea care recunoaște sincer că nu se roagă. Nu vă mirați, că și ei tot creștini se autodefinesc.

Spuneam deci că noul coronavirus a dezamorsat, cel puțin pentru moment, această dispută a celui mai bun loc de rugăciune – biserică vs. acasă –, de vreme ce acum ne rugăm cu toții în izolarea propriilor cămine. Că ne place, că nu ne place, iată că Dumnezeu are propriile căi – poate prea originale pentru gusturile noastre –, cu care să înlăture motivele de ceartă dintre noi. Și cu toate acestea, de fiecare dată când intru în biserică, inexplicabil, simt ecoul rugăciunilor făcute de bunii creștini de acasă. Simt cum undele acestor rugăciuni mângâie Altarul și pereții bisericii, ca și atunci când duceam la bun sfârșit, împreună, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Iar când stau în Sfântul Altar și mă întorc spre naos, dacă închid ochii, pot să îi văd în rugăciune pe toți credincioșii parohiei așezați în băncuțe, pe fiecare după numele său și după locul în care obișnuia să se așeze înainte de epoca coronavirusului.

În loc de încheiere. Iată-ne, așadar, pe toți, experimentând rugăciunea doar de acasă. Desigur, unii dintre noi în stil propriu, în stilul celor duși la biserică. Dar ca să fim chit, îmi doresc din toți rărunchii ca, la sfârșitul acestui timp extraordinar de izolare, și cei care spun că ei se roagă doar în casă să simtă emoția și bucuria rugăciunii făcute în cenacolul frângerii Pâinii și al coborârii Spiritului Sfânt. Iar acesta nu poate fi decât biserica de ziduri, cea pe care tronează semnul victoriei escatologice: Sfânta Cruce.

x

O veste bună în vremuri nebune

Bunavestire este prin excelență sărbătoarea asumării, sărbătoarea lui “Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) rostit cu toată răspunderea. Pentru Maria, asumarea maternității Fiului lui Dumnezeu a însemnat totodată și asumarea suferințelor care veneau la pachet cu vestea adusă de Arhanghelul Gabriel. Bineînțeles că bucuria nașterii lui Isus a fost una care a depășit granițele acestei lumi – și mamele ne pot confirma acest lucru –, însă fiat-ul Sfintei Fecioare nu a însemnat decât asumarea desfătării, ci și pe cea a durerii ce avea să urmeze. Condițiile mizere găsite în Betleem, unde avea să-l nască pe Mântuitorul lumii, apoi emigrarea într-o țară străină, dar mai ales condamnarea și executarea Fiului preaiubit, au fost și ele incluse în răspunsul afirmativ dat de Maria arhanghelului.

Cunoscând toate aceste lucruri, astăzi suntem invitați să ne întrebăm cât de mult sau cât de puțin ne-am asumat și noi identitatea creștină. Așadar, suntem noi creștini full-time – atât în bucurii, cât și în suferințe – sau mai curând ne trăim credința part-time, adică suntem credincioși doar atunci când și vremurile ne sunt favorabile? Spunem și noi în vremuri de încercare: “Fie mie după cuvântul tău!”, sau îi suntem fideli lui Dumnezeu și Bisericii sale sfinte doar atunci cand e senin în viețile noastre? 

Ar fi absurd, desigur, să credem că Dumnezeu iubește suferința. Spre exemplu, în timpul rugăciunii din Grădina Ghetsimani (Matei 26), putem vedea lămurit că Isus nu își dorește suferința – “Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la mine paharul acesta!” –, dar că și-o asumă – “Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia ta!”. Această perioadă critică, a pandemiei prin care trecem, trebuie privită ca pe o vinere a pătimirilor, deci cu speranța că va veni și timpul învierii și al mântuirii noastre, timp în care ne vom putea veseli fără nici o opreliște. Însă, înainte de a sălta și de ne bucura de viață, va trebui să ne asumăm și noi – precum a făcut și Sfânta Fecioară Maria – urcușul pe Golgota.

În concluzie, cine vrea să trăiască intens bucuria vieții și a învierii, va trebui să urce mai întâi pe Dealul Căpățânii. Nu există altă cale spre viaţă, decât aceea pe care însuşi Isus Hristos a mers. Dar, preabunilor, sus inimile, pentru că nouă ne va fi cu mult mai uşor să parcurgem acest drum, deoarece poteca a fost deja bătătorită!

De ce permite Dumnezeu acestă pandemie?

Tot ceea ce ni se întâmplă în aceste zile co-vidate confirmă un singur lucru: cât de răsfățați suntem și cât de mult ne-am obișnuit cu viața de huzur. Pe noi – europenii, în general – ne-a binecuvântat Dumnezeu cu vârf și îndesat. Cu adevărat că ni s-a turnat în sân o măsură bună, îndesată, clătinată şi cu vârf (Luca 6, 38). Dar am uitat să oferim, să fim milostivi, singura clauză care însoțea pachetul full option cu care ne-am desfătat de zeci de ani pe bătrânul continent. În schimb, am siluit libertatea și viața bună, considerându-le pe acestea ca fiind sub stâpânirea noastră și nu în administrare, așa cum ar fi trebuit. Se cerea deci să fim economi fideli peste avuția primită de la Dumnezeu (Luca 12, 42-44), dar ne-am urcat ca găina în vârful grămezii și am risipit după bunul plac, asemenea slugii necredincioase (v. 45).

Concret, suntem generațiile care au primit har peste har: pace, libertăți de tot felul, stabilitate, confort, hrană și resurse din belșug, descoperiri tehnologice etc., etc. Însă, în loc să îi fim mulțumitori lui Dumnezeu pentru toate acestea, singura noastră preocupare a fost cum să le pervertim. Astfel, am transformat pacea în frici și în angoase, libertatea în libertinaj, stabilitatea în nestatornicie, confortul a devenit risipă și huzur, mâncării i-am pus foiță de aur, de resurse am abuzat până la epuizare, iar tehnologia a devenit noul nostru dumnezeu. Și cu toate acestea, încă ne mai considerăm întreptățiți să ridicăm pumnii spre cer și să întrebăm: de ce Dumnezeu permite această plagă a virusului chinezesc și, mai ales, de ce nu mai putem trăi ca până acum, după bunul nostru plac?

Răspunsul este unul simplu și fără echivoc: Dumnezeu nu este sursa răului, ci dimpotrivă este bun şi blând şi plin de îndurare cu toți cei ce îl cheamă (Psalmul 85, 4 / 86, 5). Și, deși este atotputernic, Dumnezeu nu poate și nu vrea să încalce libertatea omului, nici măcar atunci când, pe timp de epidemie, acesta ar trebui să stea izolat în casă și nu să iasă afară, ca să devină sursă de răspândire a temutului virus încoronat. Altfel spus, în situații precum cea expusă, deși multora li s-ar părea absurd, Dumnezeu pune mai mult preț pe libertatea omului, decât pe răspândirea epidemiei. Deci nu în direcția cerului ar trebui să-l căutăm pe vinovatul de serviciu al acestor zile, ci pe băncuțele din fața blocului, și pe alei, și în general pe afară, acolo unde răsfățații acestei lumi profită de darul libertății pentru a-l sfida pe Dumnezeu și creația sa.

În concluzie, noi nu suntem cobaii, ci colaboratorii planului dumnezeiesc, și este de datoria noastră să ne ridicăm la această demnitate. Dumnezeu vrea și poate să ne salveze, dar nu o va face dacă nu vom contribui și noi la acest plan, dacă nu vom dori și noi să fim salvați. “Şi aceasta este încrederea pe care o avem în el, că, dacă cerem ceva după voinţa lui, el ne ascultă” (1 Ioan 5, 14). Iar voința Domnului e ca noi să fim mântuiți de păcat și de osânda lui, dar nu ca niște fii răsfățați, ci ca unii încercați și perfect conștienți de credința noastră. De aceea, rugăciunile noastre, în aceste zile, nu ar trebui să se rezume doar la înlăturarea acestei pandemii, ci ele ar trebui să mai cuprindă și următoarea intenție: Doamne, știu că tu ești mântuitorul meu, descoperă-mi, te rog, planul tău și arată-mi care este lecția cu care să rămân la sfârșitul acestei încercări!

Dumnezeu dă, dar noi ce facem?

Astăzi, când la Dumnezeiasca Liturghie am fost doar jumătate dintre cei de duminica trecută, a fost destul de diferit. Stânjenitor chiar. Oare cum va fi atunci când nimeni nu va mai putea participa la ceremoniile religioase?... Vom vedea, se pare că Dumnezeu vrea să ne descopere și această inedită situație. Evident, nu am fost hirotonit pentru a sluji cu biserica goală și nici nu mi-am putut închipui o astfel de situație, dar dacă e musai, o voi face cu toți frații și cu toate surorile comunității noastre în inimă. Știu că și ei mi se vor alătura, de acasă sau de la serviciu și nu din market sau din cinema. “Dacă ar fi să ne întrebăm pentru ce există preotul, atunci ar trebui să răspundem: pentru Euharistie!” – îmi spunea PF Cardinal Lucian în fericita zi a hirotonirii mele. Așadar, lucrul cu adevărat important și demn de reținut și consolant este următorul: cât timp preoții vor fi preoți, Sfintele Liturghii și rugăciunile nu se vor opri, ba dimpotrivă, vor fi celebrate zilnic, cu și mai mare fervoare! Și nu doar la Râmnic, ci și în țară, și în toată lumea, independent de poziția cârtitorilor. Desigur, înainte de a ne împreuna mâinile pentru rugăciune, le vom spăla, bine, bine, cu săpun, măcar vreo 20 de secunde.

Să ne amintim în aceste momente de cumpănă și de cuvintele Sfântului Pavel care ne îndeamnă să însuflețim și mai mult harul lui Dumnezeu pe care l-am primit, pentru că Dumnezeu nu ne-a dat duhul fricii, spune apostolul, ci pe cel al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii (2 Timotei 1, 6-7). Încredințați, așadar, de cuvintele Sfintei Scripturi, să fim puternici și să nu-l ispitim pe Dumnezeu cerându-i să ne facă ceea ce noi înșine am putea face. Spre exemplu, dacă ne știm vulnerabili în fața noului virus, am putea să evităm spațiile aglomerate singuri, fără să cerem vreun ajutor divin în acest sens. Iar despre spiritul iubirii, ce să vă spun... Ar trebui să-l scoatem mai des de la naftalină. Și am fi avut ocazia chiar zilele trecute, atunci când s-a cerut închiderea granițelor în fața celor care își căutau refugiu acasă. Ce ticăloșie! Nu în vremuri de încercare ar trebui să fim altruiști? Iar cu spiritul înțelepciunii ce-am făcut? Nu ni s-a dat ca să luăm bun de mâncat tot ce ne pică în cioc. Deși nu ne-am gândi, vom răspunde la drepta judecată și pentru fiecare știre falsă pe care am crezut-o deși părea de necrezut, dar mai ales pentru acele știri pe care le-am distribuit fără să le fi verificat veridicitatea.

“Fericit este omul care rabdă ispita, căci, dupa ce a fost gasit bun, va primi cununa vieții pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-l iubesc.” – Iacov 1, 12.

Până la Dumnezeu, ne ajută sfinții

Când ne gândim la sfinți, nu ar trebui să ne gândim la strălucirea aureolelor și a veșmintelor lor din icoane, ci la faptul că ei își folosesc darurile primite – calitățile și pasiunile cu care au fost înzestrați – într-un mod care ne amintește de Dumnezeu și de iubirea sa. Trebuie să știm că deși toți cei care au ajuns în Rai sunt sfinți, noi îi numim așa doar pe cei care, prin viețile lor sfinte, au avut un impact de durată în viața Bisericii. Procesul prin care o persoană plecată din această viață devine unul din sfinții cinstiți de Biserică este unul extrem de complex și se numește canonizare. După canonizare, sfinților li se stabilește o zi a lor în calendar, zi în care sunt sărbătoriți de poporul creștin cu rugăciuni, cu imnuri, cu procesiuni pe străzi etc.

De ce sunt sfinții atât de iubiți? Pentru că ei ne inspiră, dar și pentru că ei ne sunt învățători, fie prin viața, fie prin scrierile lor. Sfinții mai sunt și prietenii noștri din Cer, cei cărora le putem cere să se roage pentru noi, la fel cum facem și cu prietenii noștri de pe Pământ. Atenție însă, creștinii nu se închină statuilor sau icoanelor sfinților, pentru că sfinții nu sunt dumnezei, deci reprezentările lor cu atât mai puțin ar putea fi! Nici măcar Maicii Domnului nu îi putem aduce cult de închinare sau de adorare. Singurul pe care îl adorăm și căruia i ne închinăm este Dumnezeu cel Întreit: Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt. Sfinților și Fecioarei Maria le aducem un alt cult numit cinstire sau venerare. Am putea compara cinstirea adusă sfinților cu cea adusă persoanelor care ne sunt foarte dragi sau care au realizat lucruri extrem de importante pentru omenire, fie ca acestea mai sunt printre noi, fie că nu.

Iar atunci când sărutăm icoanele, nu o facem, așadar, pentru că le adorăm, ci o facem ca și când am săruta fotografia cuiva foarte drag care e plecat departe. La fel cum un iubit sărută fotografia iubitei sau cum o mamă pune pe piept fotografia copiilor ei plecați departe de casă. Când facem acest lucru, știm clar că poza nu e iubita care locuiește în alt oraș sau copilul plecat de acasă, pentru că noi sărutăm de fapt realitatea care stă dincolo de fotografie. Dar chiar și așa, fotografia, la fel și icoana, ne poate stârni imaginația și ne poate mișca inimile. De aceea creștinii cinstesc icoanele și statuile sfinților. Le cinstesc și nu li se închină, în sensul că nu le adoră sau idolatrizează. În concluzie, denumiri precum "icoane și moaște făcătoare de minuni" sau chiar "sfinți făcători de minuni" sunt incompatibile cu credința noastră, de vreme ce noi avem certitudinea că singurul capabil să înfăptuiască minuni este Dumnezeu.

Cunoscând toate acestea, am putea spune că nu mai avem nevoie de rugăciunile făcute sfinților, pentru că ne putem ruga direct lui Dumnezeu sau uneia dintre persoanele Sfintei Treimi. Așa este, dar rugăciunea mai este legată și de relație, de corelație, mai bine spus. Iar Biserica, la îndemnul Mântuitorului, ne încurajează să apelăm la rugăciunile prietenilor de pe Pământ sau din Ceruri, nu doar pentru a da mai multă putere rugăciunilor pe care le facem, ci și pentru a ne conecta și pentru a ne uni unii cu alții mai profund și, în același timp, cu Dumnezeu.

Să dăm Crăciunului ce este al Crăciunului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu

Cum să nu iubești frenezia zilelor de Crăciun!?! Un du-te-vino nesfârșit. Coloane întinse de mașini cu nas de ren legat de grila față, cărucioare pline moț care șerpuiesc prin parcările arhipline, chipuri senine care aleargă pe holurile centrelor comerciale, îmbrățișări patetice, tamponări între plase cu toartele tensionate la maxim, șlagăre de Crăciun pe toate posturile de radio, reclame acompaniate de clinchetul clopoțeilor etc. etc. Și ce-ar fi toate acestea fără feluritele felicitări electronice de pe rețelele de socializare?

Și ce-ar mai fi dacă-ar fi Crăciun în fiecare lună? Sunt convins că multora dintre noi le-ar surâde această idee. Ce ne-ar putea opri să scriem Crăciun în ziua a 25-a a fiecărei file a calendarului? În contextul sociocultural curent, absolut nimic! Nu am avea neoie decât de puțin marketing. Căci ce altceva este Crăciunul, decât abilitatea de a-i convinge pe mușterii să-și cheltuiască până și banii pe care nu îi au? Deja văd cum ar putea fi creionat un astfel de plan de marketing: între 1-15 ale fiecărei luni o campanie publicitară care să convingă pe toată lumea că pe 25 vom sărbători o valoare generală, precum familia, iar între 15-25 o accentuare a acestei campanii prin inducerea ideii că fericirea celor dragi poate fi ambalată cu hârtie și cu fundă. Ultimele cinci zile ale lunii ar trebui lăsate totuși pentru găsirea surselor de finanțarea a dezmățului abia isprăvit, că, de pe întâi, o vom lua de la capăt.

O astfel de idee este plauzibilă și nu m-ar deranja câtuși de puțin, însă cu condiția să-i găsim Nașterii Domnului o altă dată, una în afara planului de marketing și a campaniei publicitare de care vă vorbeam. Pe 30 decembrie, spre exemplu. Și ce bine i-ar prinde praznicului creștin dacă l-am decala cu vreo cinci zile. Altfel spus, dacă îmi permiteți să parafrazez un verset din capitolul 22 al Evangheliei după Matei, să dăm Crăciunului ce este al Crăciunului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. Pentru că de prea multă vreme Crăciunul nu mai este o victimă, așa cum ne-a făcut Dr. Seuss să credem, ci a devenit el însuși un Grinch, un hoțoman, care a prădat până și puținul de care Isus s-ar fi putut bucura în adăpostul oilor din Betleem.

În trilogia despre viața Mântuitorului, Papa Emerit Benedict al XVI-lea menționa că oricum 25 decembrie nu este chiar data nașterii lui Isus. Mai mult, în primele secole, creștinii serbau ziua de naștere a Domnului pe 6 ianuarie și abia din secolul al IV-lea aceasta a început să fie serbată pe 25 decembrie. De aceea tot insist să lasăm Crăciunul pe 25, dar să mutăm Nașterea Domnului cu câteva zile. E clar pentru toată lumea că acestea două nu mai pot coabita. Nu poți împăca gratuitatea cu banul și nici sacrul cu profanul. Aceasta este prima soluție pe care o propun pentru a scoate sărbătoarea creștină a modestiei de sub zodia materialismului.

Însă ar mai fi încă o soluție, una care ține de alegerea fiecăruia dintre noi în parte. Așadar, ce vom alege să prăznuim luna aceasta, pe 25? Cui ne vom închina: dezmățului mercantil-consumerist și cumpărăturilor febrile sau unui Dumnezeu umil care ne îndeamnă la altruism și la cumpătare?

La fel ca acum 2000 de ani, Isus își căută sălaș în locuințele decente, acolo unde buna-cuviința este doamna casei. Nu se va lăsa nici de data aceasta impresionat de milioanele de luminițe care vor sta agățate pe gardurile monumentale sau pe streașinile vilelor și nici de cele din vitrinele orașului. Dacă și-ar fi dorit răsfăț și opulență, ar fi ales să se nască într-un palat din capitala imperiului și nu într-un cătun din Palestina. Și cum să mai distingem lumina blândă a Pruncului Sfânt, când noi înșine ne înconjurăm de tot felul de lumini stridente!? Iar dacă v-ați îmbrăcat deja casa cu plase de lumini, vă rog, nu le aprindeți și în Noaptea de Ajun, măcar! Nu aceasta este spiritul Nașterii Domnului. Aprindeți mai bine o lumânare și puneți-o pe masă. Așezați-vă cu toții în jurul ei, prindeți-vă de mâini și cântați colinde. Apoi priviți-vă unii pe alții și, în licăririle din ochi celorlalți, poate, poate, îl veți găsi pe Fiul cel Unul Născut, pe adevăratul sărbătorit al acestei luni.