10 pași până la Crăciun

La fel ca în ultimii ani, orașele noastre și magazinele au furat startul și s-au pregătit de Crăciun, cu 2-3 luni înaintea evenimentului. Ceea ce nu poate fi decât un câștig. În primul rând, desigur, pentru cei care și-au pus atât de devreme ghirlande în vitrine și Jingle Bells în boxe, cu scopul de a-și impresiona clientela. Însă, ținând cont de mesajul Mântuitorului: “Fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”, și creștinii cumsecade pot fi avantajați dacă vor învăța de la neguțătorii Crăciunului că ești mai câștigat cu cât perioada de pregătire a marii sărbători este mai lungă.

De aceea, cele 40 de zile de post dinaintea Sărbătorii Nașterii Domnului nu trebuie considerate o corvoadă, ci un dar din partea Bisericii, care să ne ajute să ne pregătim cum se cuvine – atât trupul, cât și inima, și mintea – pentru venirea în lume a Mântuitorului. În cele ce urmează, vă voi da câteva idei care să vă ajute în acest sens. Vă invit, așadar, ca în perioada postului să parcurgeți următorii 10 pași, pentru a ajunge la Crăciun cât se poate de pregătiți.

1. Răbdarea. Când eram mici și abia așteptam să gustăm cozonacul fierbinte din cuptor, mama ne cerea să avem răbdare, ca să nu se încrudeze. Lumea aceasta are orice, mai puțin răbdare. Iar perioada sărbătorilor este una în care cu toții vom vrea să fim primii: în trafic, în magazine, în locurile din față la serbări... Dacă ne dorim ca Sărbătoarea Nașterii Domnului să nu se transforme în aluat încrudat și să ne provoace indigestie, trebuie să avem răbdare cu ea și să îi oferim timp.

2. Renunțarea. Cea mai cunoscută în post este renunțarea la carne. Dacă e făcută cu smerenie, din dragoste față de Dumnezeu, poate ajuta. Altfel, devine doar un regim alimentar în urma căruia sperăm să mai dăm jos din kilograme. Dar mai sunt o mulțime de alte lucruri la care putem renunța, trebuie doar să îl alegem pe cel care se interpune cel mai adesea între noi și Dumnezeu. Mă refer, în special, la dependențele de tot felul: rețelele de socializare, jocurile video, televizorul, consumul de alcool sau de țigări, consumerismul, anturajul nesănătos etc. Vom ști, cred, fiecare la ce trebuie să renunțăm pentru a-i face mai mult loc lui Dumnezeu în viețile noastre.

3. O devoțiune specială. Iar dacă tot ne-am propus să îi facem mai mult loc lui Dumnezeu în viața noastră, atunci cel mai potrivit ar fi sa umplem acest loc cu o devoțiune specială. O rugăciune pe care să o facem zilnic. Sau să participăm la o rugăciune comunitară, în plus față de Sfânta Liturghie. La un moment de Adorație Euharistică, spre exemplu.

4. Rugăciunea în familie. Spunem adesea despre Nașterea Domnului că este o sărbătoare a familiei. Așa și este, dar e sărbătoarea Sfintei Familii, aș mai adăuga. Ar fi minunat să ne pregătim de acest mare praznic și printr-un moment zilnic de rugăciune în familie. Poate rostirea unui rozariu sau măcar a unei decade. Sau poate recitirea unui text scripturistic, înaintea cinei, cu toți membrii familiei adunați în jurul mesei. Oare câte familii creștine fac lucrul acesta în mod obișnuit?

5. Colindele. La fel, ar fi foarte frumos să repetăm 1-2 colinde, împreună cu cei din casă. Fiecare cu talentul lui muzical. Să fie cântece cu texte inspirate din Scriptură, bineînțeles, și nu sorcove. Așa ne-am putea surprinde gazdele care ne vor invita în această perioadă sau chiar pe proprii oaspeți. Și, desigur, ar fi frumos să participăm la un concert de colinde în comunitate, mai ales dacă va fi vorba de un concert caritabil.

6. Presepiul. Pentru cei care nu știu, presepiul este reprezentarea scenei Nașterii Domnului cu ajutorul figurinelor. În ultimii ani vedem presepii și în România, în centrul orașelor sau în vitrinele magazinelor, de dimensiuni mai mici. Primul presepiu a fost realizat de Sfântul Francisc de Assisi, la Greccio, în 1223, cu animale reale, pentru a recrea cât mai fidel atmosfera de la Betleem. Nu vă voi invita să băgați animale mari precum vitele sau măgarii în case, dar reproduceri ale acestora, dimpreună cu cele ale lui Iosif, Maria și Isus, vă pot ajuta să conștientizați lipsurile materiale ale întrupării lui Dumnezeu și adevăratul spirit al sărbătorii. La fel, împodobirea brazilor cu decorații discrete, făcute din materiale naturale, ne poate aminti de simplitatea sfântă a nopții de Crăciun.

7. Decorațiunile. Cică decorațiunile aflate în trend i-ar ajuta pe unii să simtă așa-zisa magie a Crăciunului. Eu cred că am avea mai mult de câștigat dacă le-am folosi doar pe cele pe care le avem deja și nu am mai cumpăra nici măcar un globuleț. Bugetul pentru acestea trebuie să fie cheltuit, totuși, dar nu pentru noi. Încă ceva, atunci când ne decorăm casele de Crăciun, predominante ar trebui să fie simbolurile creștine și nu cele comerciale.

8. Fii Sfântul Nicolae. Să primești cadouri e minunat, dar nu acestea sunt esența Crăciunului. După ce vom conștientiza că am primit deja cel mai de preț cadou, întruparea lui Dumnezeu, orice capriciu pe care cei dragi ni l-ar putea oferi va deveni lipsit de importanță. Să-i înapoiem Domnului, în acest post, ceea ce ne-a oferit. Păstrând distanța față de febra cumpărăturilor și de consumerismul ce caracterizează aceast timp, cu siguranță vom putea să punem deoparte ceva bani pentru cei aflați în nevoie.

9. Spovada. Nu ne-am putea bucura pe deplin de Sărbătoarea Nașterii Sfinte fără să fi trecut prin ceremonialul împăcării cu Dumnezeu, deci fără să ne fi mărturisit păcatele. Febra curățeniei făcute în cămine, înaintea marilor sărbători, și a reînnoirii garderobei trebuie să devină virală și în ceea ce privește curățirea sufletelor, locul în care Isus dorește să se renască. Căci ce folos, dacă vom curăți doar partea exterioară a blidelor?

10. Liturghia de Crăciun. Bunii creștini știu că Nașterea Domnului – ca toate marile sărbători –, fără Liturghie, este ca legumele de import, fără niciun gust. Euharistia este sursa și culmea vieții creștine, adică locul de unde ne alimentăm credința și unde tot ceea ce facem în viața noastră primește un scop final, îndumnezeirea. Etimologic vorbind, Euharistie înseamnă mulţumire, dând de înţeles că prin acest Sacrament noi îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru întruparea sa și pentru jertfa sa răscumpărătoare, momente reluate în desfășurarea fiecărei Sfintei Liturghii. Bunii creștini nu se vor lăsa deci distrași de aromele care vor umple atmosfera târgurilor de Crăciun, știind că ceea ce va da gustul zilelor de sărbătoare este Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Nașterii Domnului.

*Text publicat în "Foaia", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.

Despre autoritate

Luca 20, 1-8

Suntem în ultima săptămână din viața pământească a lui Isus. Domnul este aclamat de mulțimi la intrarea în Ierusalim, apoi îi alungă pe vânzătorii care transformaseră Templul în peșteră de tâlhari și începe să predice poporului. Deranjați de atitudinea și de prezența lui Isus în Templu, mai marii israeliților – preoţii cei mai de seamă, cărturarii și bătrânii – căutau motive pentru a-l putea condamna. Așa că se apropie de el și îl întreabă cu ce putere, cu ce autoritate face aceste lucruri. Cunoscându-le șiretlicul, Isus îi întreabă despre botezul lui Ioan: Era din cer sau de la oameni? Evident, mai marii religioși ai Ierusalimului nu recunoșteau autoritatea dumnezeiască în numele căreia își desfășurase misiunea Botezătorul. Nu i-ar fi recunoscut deci această autoritate nici lui Isus. De fapt, nu asta îi interesa pe ei, ci, cum spuneam, să obțină dovezi pentru a-l condamna pe Hristos. Și de aceea nici Isus nu le-a dat satisfacția de a le răspunde.

Vă invit să vorbim puțin despre această chestiune a autorității. Cu toții înțelegem foarte bine cuvântul acesta, autoritate, care exprimă stăpânirea, controlul. Noi înțelegem ce înseamnă și să fii sub autoritate, dar și să deții autoritatea. Pentru că am întâlnit autoritatea încă de când am fost mici, în propriile case, atunci când ne aflam sub autoritatea părinților noștri. Apoi la școală, când ne aflam sub autoritatea profesorilor. La fel și pe stradă, atunci când ne aflăm sub autoritatea unor reguli sau legi, precum cele de circulație, impuse de stat. Suntem deci obișnuiți cu ideea de a ne afla sub o autoritate. Dar, în același timp, și noi am primit autoritate asupra altora. Ca părinți, ca profesori sau formatori, ca șefi la serviciu... Mai multă sau mai puțină.

Când vine vorba de Hristos, autoritatea este o realitate foarte diferită de cea a omului. În mâinile omului, puterea devine bogăție, stăpânire, silnicie, război și moarte. În cazul Mântuitorului puterea devine umilință, slujire, iertare, iubire și viață. Slujire care dă viață și nu exploatare și moarte! Atotputernicia lui Dumnezeu este diferită de felul în care ne-o închipuim noi și ni s-a revelat pe cruce. Adevărata autoritate este să te pui mai jos decât ceilalți. Adevărata putere este slujirea: “Că Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca el să slujească şi să‑și dea viața răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Și mai știm că Isus pune în practică ceea ce spune şi ceea ce cere să se facă.

În concluzie, Mântuitorul ne-a arătat că a avea autoritate înseamnă a-i sluji pe ceilalţi, că a fi puternic înseamnă a fi bun şi mărinimos, că a fi bogat înseamnă a te lăsa sărăcit pentru ceilalţi și că a fi cel dintâi înseamnă a lua locul celui de pe urmă. Aceasta este unica metodă prin care ne putem impune autoritatea asupra celorlalți, conform voinței lui Dumnezeu. Amin!

Dumnezeu ne caută

Luca 15, 1-10

“Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-l asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.” – iată contextul în care Mântuitorul spune cele două pilde asemănătoare: a oii rătăcite și a banului de argint pierdut. Iar după acestea două urmează pilda fiului risipitor. Scopul acestor trei pilde este să scoată în evidență inima bună a lui Dumnezeu și efortul său neîncetat de a ne căuta pe fiecare.

În cazul parabolei oii rătăcite, suntem surprinși să-l vedem pe păstor că își lasă 99 de oi, pentru a pleca după una pierdută. Ce păstor responsabil și-ar lăsa 99 de oi singure, pentru a o cauta pe una care s-a rătăcit? Și de ce se bucură acest păstor atât de mult pentru găsirea acelei oi? Oare nu e firesc ca animalele să se mai și piardă? Îmi amintesc că, într-o drumeție în Buila-Vânturarița, l-am întrebat pe un cioban dacă sunt urși în zonă. Și mi-a răspuns că sunt, pentru că tocmai ce găsise o capră ucisă de un urs, dar că oricum capra era una dintre acelea care părăseau turma, deci nu o considera ca fiind o pierdere.

La fel de mare vedem că e și bucuria femeii care și-a găsit banul de argint. Și noi am mai pierdut bani sau lucruri importante și am răsuflat ușurați, și ne-am bucurat, atunci când le-am găsit. Dar nu putem spune că și noi am făcut petrecere după ce ne-am găsit telefonul pierdut. Așadar, nu este și reacția acelei femei una exagerată? Nu, dacă suntem conștienți de faptul că banul pierdut suntem fiecare dintre noi. Doar că noi avem imprimat în ființa noastră nu chipul regilor și al liderilor pământului, precum monedele, ci chipul lui Dumnezeu, împăratul Cerului. Iar lucrul acesta ne face extrem de valoroși. Și de aceea Dumnezeu se bucură de găsirea noastră, împreună cu toți sfinții săi.

Să nu ne amăgim crezând că ne putem număra cu banii de argint care nu s-au pierdut. Cu toții suntem bani pierduți, dacă ținem cont de o interpretare simbolică în care cei zece bani de argint sunt toate ființele raționale create de Dumnezeu, adică cele nouă cete îngerești, plus omenirea, cea de-a zecea. Și acei oameni care se se vor lăsa găsiți de Dumnezeu, adică cei care se vor pocăi, vor fi puși împreună cu cetele îngerilor. Însă cei care se ascund de bună voie și deplin conștienți în negura păcatelor, vor fi pierduți pentru totdeauna, pentru că ei înșiși nu au dorit să fie găsiți de Dumnezeu.

Concluzia acestor parabole este aceea că Dumnezeu ne caută neîncetat. Și e o mare bucurie să știm că nu suntem niciodată abandonați, că Dumnezeu nu își abandonează niciodată căutarea, așa cum fac salvatorii în anumite situații, atunci când consideră că șansele de supraviețuire ale celor căutați sunt nule. Dumnezeu ne caută, până când ne găsește. Să ne imaginăm neliniștea prin care am trece dacă ne-am pierde portofelul cu toate actele, cu cartea de identitate, cu permisul de conducere, cu carduri, cu tot. Am anunța imediat pe Facebook pierderea portofelului și i-am ruga și pe prieteni să ne distribuie postarea, sperând că îl vom găsi. V-am cerut acest exercițiu de imaginație pentru a înțelege mai bine mobilizarea întregului Cer în căutarea noastră, pentru că noi suntem cu mult mai presus decât o oaie rătăcită sau un bănuț de argint sau un portofel cu acte. Suntem cei pentru care Isus a lăsat Cerul, ca să ne caute. Să-l lăsăm deci pe Isus să ne găsească și, mai mult, așa cum spunea Sfânta Tereza a Pruncului Isus, să îi oferim inimile noastre ca tabernacol, împărtășindu-ne cu vrednicie la fiecare Sfântă Liturghie. Amin.

Cui i s-a dat mult, mult i se va cere

Luca 12, 42-48

“Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”... Ce înseamnă aceste cuvinte auzite astăzi în Evanghelie? Le-am mai auzit desigur și cu alte ocazii, pentru că sunt printre acele sentințe biblice care au intrat în limbajul comun. Le găsim parafrazate chiar și în benzi desenate sau în filme celebre precum Spider-Man, atunci când unchiul lui Peter Parker îl atenționează pe acesta spunându-i: “Cu o putere mare, vine și o mare responsabilitate”. Și, într-adevăr, “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere” înseamnă că suntem responsabili pentru tot ceea ce am primit. Inteligența, timpul, bogăția, talentul, credința chiar, ne-au fost date pentru a-i ajuta pe ceilalți și, astfel, pentru a-l preamări pe Dumnezeu.

Contextul acestui paragraf este o pildă – care ne amintește de cea a talanților – prin care Isus ne pregătește pentru venirea sa neștiută. În această parabolă, Isus îl definește pe administratorul credincios și înțelept ca fiind cel care le dă mâncare oamenilor la timpul potrivit și care astfel îl înlocuiește cu brio pe adevăratul stăpân. Iar când stâpânul se va întoarce și îl va găsi pe acesta administrându-i bine resursele, “îl va pune peste toată avuţia sa”. Tot așa ni s-au încredințat și nouă diverse lucruri sau funcții sau carisme, iar Hristos se așteaptă ca pe toate acestea să le administrăm cu înțelepciune.

Mai apoi, Isus ni-l prezintă pe administratorul necredincios, cel care, în loc să-i hrănească pe oamenii lui Dumnezeu, îi maltratează, îi umilește şi trăieşte doar pentru propriile plăceri și propria lăcomie. Acest iconom infidel gestionează total greșit resursele stăpânului și, din această cauză, pedeapsa nu va întârzia: “sluga care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult”.

În final, Isus rezumă această pildă spunând: “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”. Însă cine sunt cei cărora li s-a încredințat mult? Să fie doar cei bogați sau doar cei cu coeficient ridicat de inteligență? Cu siguranță nu doar ei, pentru că tuturor ni s-a încredințat enorm. Spre exemplu, cu toții am primit din belșug harul lui Dumnezeu și la fel am primit și cuvântul său. Dar Dumnezeu ne-a mai oferit și alte daruri, pe lângă cele spirituale, diverse abilități, precum cele sportive sau artistice sau de comunicare. Totuși, nu doar sportivii, artiștii și influencerii sunt talentați sau dăruiți de Dumnezeu. La fel sunt și doctorii, și profesorii, și constructorii, și bucătarii, și corporatiștii, și IT-iștii, și scriitorii, ba chiar și preoții. Creați după chipul lui Dumnezeu, fiecare dintre noi deține un minim de creativitate, de scânteie dumnezeiască, și conform evangheliei fiecare dintre noi este responsabil de administrarea acesteia.

Iar dacă nu dorim să ne numărăm printre cei infideli față de darurile pe care le-au primit – sau printre cei care s-au născut talente, dar care au murit speranțe, conform unui aforism celebru în lumea fotbalului –, să-i cerem lui Dumnezeu acea înțelepciune de a ști cum să ne folosim creativitatea, dimpreună cu toate celelalte daruri primite, conform voinței sale sfinte, în slujba aproapelui și a împărăției cerești. Amin!