1 septembrie – prilej de noi angajamente

Preabunilor, iată-ne la început! Început de toamnă, început de an şcolar, început de an bisericesc și aproape început de an cercetăşesc. Şi cum începutul este un excelent prilej de a ne lua noi angajamente, în cele ce urmează vă facem câteva propuneri.

În primul rând, dacă ar fi să privim începutul ca pe o continuare a ceea ce tocmai s-a încheiat, cum ar fi dacă am înnoi toate momentele frumoase ale ultimului an? Gândiţi-vă numai la entuziasmul întâlnirilor cu oamenii dragi sau la prieteniile minunate, la generozitatea învăţată în timpul taberelor, la cântecele și la bucuria trăite când ne-am întâlnit pe la activitățile cercetășești, sau la clipele de har când ne-am rugat ţinându-ne de mâini. Iată deci care ar fi prima propunere de angajament: să lăsăm ca vara cu toată exuberanţa ei să se prelungească în inimile noastre, în tot timpul anului. Să continuăm să râdem, să fim generoşi, să ne rugăm şi să credem, indiferent de necunoscutul pe care îl presupune noul început.

Şi dacă tot vorbeam și de începutul anului bisericesc, atunci vă propunem şi un prim examen: acela al conştiinţei. Tocmai am petrecut o vară ca nicio alta şi ştim că ne-am străduit să facem lucruri bune, însă nici tocmai plini de candoare nu putem spune că am fost. Şi dacă tot vorbim de noi angajamente, să nu uităm că o spovadă bună ne poate ajuta enorm în acest sens. În concluzie, ce vă propunem este ca la începutul şcolii, pe lângă vestimentaţie şi rechizite, să vă reînnoiţi şi sufletele. Curaj!

Apoi să ne propunem ca acest nou an şcolar să fie unul din ale cărui lecţii să învăţăm, unul în care să creştem din punct de vedere educativ şi spiritual, unul la sfărşitul căruia să fim mândri de ceea ce am realizat pentru noi şi pentru ceilalţi. Şi să ne mai luăm şi angajamentul ca, pe lângă fapta bună a fiecărei zile, să învăţăm zilnic și o lecţie bună. Aşadar, cele două întrebări pe care să ni le punem la sfârşitul fiecărei zile din acest an şcolar/bisericesc/cercetășesc şi la care să avem şi un răspuns pozitiv să fie:

1. Care este fapta bună pe care am făcut-o astăzi?

2. Care este lecţia bună pe care am învăţat-o astăzi?

Numai în acest fel am putea vorbi despre noul an ca fiind unul mai bun. Numai în acest fel noul an ar putea fi unul în care şi noi să fim, cu adevărat, mai buni!

Pierderea capului plecat sau a Pardisului?

Într-un acces de bizantino-naționalism populist, președintele academiei spunea că poporul nostru a supraviețuit vremilor, pentru că a știut să aplice parimia: "Capul plecat, sabia nu-l taie". Sărbătoarea de astăzi îi transmite acestui domn - nedemn de primul prenume, pare-se - că merită să îți pierzi capul pentru valori morale și principii sănătoase, precum a da în vileag imoralitatea liderilor acestei lumi. La fel cum spunea și Bolintineanu: "Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie, / Dar cu umilință lanțu-l încovoaie".

Așadar, poate prea puțin academic, dar pur creștinește, preferabil ar fi să iți pierzi capul ținându-l înălțat, dar să câștigi Paradisul, precum Botezătorul. Altfel, cu capul plecat în fața liderilor politici, riști să îți pierzi și mințile, să devii complicele celui rău și să te situezi în afara Paradisului.

Și mai este sărbătoarea de astăzi și despre influența distructivă pe care anturajul combinat cu alcoolul sau cu alți halucinogeni o pot avea asupra noastră. În cazul lui Irod, presiunea anturajului și aburii alcoolului l-a făcut ucigașul lui Ioan Botezătorul... Pe noi, în ce ne preschimbă viciile și anturajul?

Maria, mama noastră*

Pentru început, aș vrea să răspundem unei dileme cu care creștinii se tot confruntă în această perioadă: Când trebuie să-i felicităm pe cei care poartă numele Sfintei Fecioare Maria, de Nașterea sau de Adormirea acesteia? Pentru că unii – cei care abia așteaptă un motiv pentru a petrece – susțin că felicitările trebuie făcute de ambele sărbători. Iar alții sunt convinși că doar de Naștere, uitând prea repede că de Adormire celebrăm, în egală măsură, și Înălțarea Maicii Domnului la Cer, și că mai toți sfinții sunt celebrați în chiar ziua trecerii lor din această viață la cea veșnică.

Eu cred, așadar, că îi putem felicita pe cei care îi poartă numele Mariei, atât la Naștere, cât și la Adormire, dar – atenție! – nu pe toți. Pentru că nu toți și-au asumat acest nume. Le putem face deci urări de bine tuturor celor care o cunosc pe Sfânta Fecioară Maria și care se străduiesc să îi urmeze calitățile – credința, ascultarea, curăția vieții, discreția, atenția la nevoile celorlalți, sacrificiul ș.a.m.d.  –, dar nu se cuvine să îi felicităm și pe cei care nu doresc să o cunoască pe Împărăteasa Cerului și care trăiesc departe de Biserică și de sacramentele sale. Pentru aceștia putem, în schimb, să spunem o rugăciune, pentru ca și ei să ajungă cât mai repede să o cunoască pe Maria, mama noastră, a tuturor.

Într-una dintre cărțile sale – Isus și rădăcinile evreiești ale Mariei –, Brant Pitre aduce în discuție testamentul Mântuitorului, ultimele cuvinte ale lui Isus pe cruce: “Iată fiul tău... Iată mama ta!”. Nu avea ce altceva să ne lase moștenire. Singura avuție pământească a celui mort pe cruce, în deplină sărăcie, a fost mama sa. Soarta Mariei a fost unul dintre cele mai importante lucruri pe care Isus le-a făcut în ultimele sale clipe, înainte de moartea sa. Doar după ce a încredințat-o ucenicului iubit a putut spune “Săvârșitu-sa!” și să-și dea spiritul.

Ținând cont de spiritualitatea evanghelistului Ioan, nu greșim dacă vom considera că și noi suntem ucenicii iubiți ai Domnului și, deci, fii ai Maicii sale. Poate tocmai de asta Sfântul Ioan Evanghelistul nu ne spune numele ucenicului iubit. Pentru că Isus ne invită pe toți credincioșii să intrăm într-o relație personală cu Maria, cea care este mama tuturor creștinilor, nu doar a unui singur ucenic. Iar când o vom lua pe Maria în ale noastre, de mamă spirituală, abia atunci vom descoperi că ea ne asculta dinainte ca noi să îi adresăm rugăciunile noastre și că ne iubea dinainte ca noi să o iubim. De ce? Pentru că – ne spune într-un mod minunat același Brant Pitre – așa fac toate mamele.

*Text publicat în "Foaia de Adormirea Maicii Domnului", publicație a Eparhiei Greco-Catolice "Sfântul Vasile cel Mare" de București.

Adevărat a înviat!

„Hristos a murit pentru păcatele noastre, a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi, şi s-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.

Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră.” (1 Corinteni 15, 3-5 & 14).

Această mărturie dată de Sfântul Apostol Pavel creștinilor din Corint – care fie se îndoiau de învierea Mântuitorului, fie nu o puteau pricepe – este, de fapt, fundamentul și cheia de boltă a credinței noastre. Tocmai credința aceasta a atâtor zeci de generații de creștini în învierea din morți a lui Hristos este cea care poartă Biserica peste veacuri. Și pentru că ne apropiem cu pași repezi de zilele în care vom cânta din nou exaltaţi: „Hristos a înviat din morţi!”, vă invit să aprofundăm puțin acest adevăr al învierii din a treia zi. De ce să o facem? Pentru că, dacă am fi cu adevărat convinşi că Domnul a înviat, atunci nu am mai putea rămâne acasă nici măcar o duminică, în tot restul vieții noastre.

Deși obiecții privitoare la învierea din morți a Mântuitorului – cea care ne privește și pe noi, și soarta noastră, în egală măsură – au existat încă de la început, acest eveniment de importanță universală este confirmat mai ales de aparițiile repetate ale lui Hristos, în cele 40 de zile de dinaintea înălțării sale la cer. Atât de diverse și atât de multe sunt consemnate în evanghelii, încât acestea nu puteau fi decât rodul imaginației primilor creștini: femeilor, la mormânt, dimineața; la cina din Emaus, seara; la fel, ucenicilor, în spatele ușilor încuiate, unde Isus s-a lăsat pipăit; pe malul lacului, la pescuit, în amiaza mare; în Ierusalim sau în Galileea etc. Și toate aceste arătări ale Mântuitorului sunt consemnate chiar de martori oculari – precum apostolii și evangheliștii Matei și Ioan – și prezentate în detaliu, așa cum nu s-a mai întâmplat și în cazul altor personalități contemporane lui Isus.

Că învierea lui Hristos a fost reală și nu închipuită – una care depășește logica acestei lumi, e drept –, găsim o mărturie consistentă în evanghelia după Luca: „Pe când vorbeau ei astfel, însuşi Isus a stat în mijlocul lor şi le-a zis: Pace vouă! Plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar el le-a zis: Pentru ce sunteţi tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele mele, eu sunt; pipăiţi-mă şi vedeţi, un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am eu.” (Luca 24, 36-39). De aici putem vedea că Isus cel înviat are trup real și că nu este o arătare sau un duh. Învierea trupească a Mântuitorului este întărită și de versetele următoare în care Isus mânâncă pește fript și fagure de miere, în fața ucenicilor. Iar de acum, Isus înviat aparține cu totul – cu sufletul, cu trupul și cu sângele său – doar dumnezeiescului și veșniciei, și în același chip ni se oferă ca jertfă pe masa sfintelor altare.

Aminteam la început de duminică, de ziua învierii. Noi, creștinii, când vorbim de ziua Domnului, ne referim desigur la prima zi a săptămânii şi nu la cea a sâmbetei, aşa cum fac izraeliții. Dar cum de s-a ajuns la această rupere de cultul iudaic? Știm că, încă de la început, creştinii au celebrat ziua învierii – a se vedea Faptele Apostolilor 20, 7, de pildă – și nu pe cea a sabatului. Într-o zi de duminică s-a înfăptuit cel mai mare mister al credinţei noastre, așadar, și numai un eveniment cu o astfel de importanță a putut face ca sabatul să fie înlocuit. Mai apoi, tot într-o duminică, Spiritul Sfânt s-a coborât peste apostoli în cenacol, în acea primă locație a Bisericii. Și de aceea doresc să reclam modul sacadat de conectare a creştinilor la Dumnezeire: imediat vor purta lumânări aprinse și vor rosti cu licăriri în ochi că Domnul cu adevărat a înviat, iar în cealalte duminici de peste an vor pregeta să mai ajungă la biserică.

Cu toate acestea, preabunilor, să ne bucurăm că Dumnezeu nu este ca noi, ci, dimpotrivă, răbdarea şi dragostea sa sunt imuabile. Și să ne înălțăm inimile ştiind că la fiecare mare praznic, la fiecare intrare a noastră în biserică, Hristos ne oferă o nouă şansă pentru a deveni statornici în credinţa în învierea sa și a noastră – „Eu sunt învierea şi viaţa. Şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” (Ioan 11, 25-26).

Ca trenuri

***

Popa-n Blugi e perimat,

N-aș mai fi gigea băiat.

Ca un virus umblă vorba

C-aș fi Popa Gică Contra.

 

***

Tot postacul rusofil

Și-a pus aur la profil,

Ca s-arate pe rețea

Că e suka, nu cățea.

 

***

La ce să renunț în post?

Că la carne-i cam anost.

Și oricum n-ar avea rost,

Dacă sunt și rău, și prost.

 

Oare știm ce se "sărbătorește" de 8 martie?

Pe 8 martie 1917 (stil nou), la Sankt Petersburg, a început revoluția bolșevică, cea ale cărei crime odioase nu s-au sfârșit niciodată. Ulterior, în 1921, Vladimir Ilici Lenin și Alexandra Mihailovna Kollontai – răsplătiți pentru activismul lor cu renumele de "singurii comuniști din Rusia" – au impus sărbătorirea femeii tot pe 8 martie, obicei transferat în toate statele din blocul sovietic și nu numai.

Promiscuitatea, libertinajul și asaltul împotriva familiei, în general, nu au pătruns în "Grădina Maicii Domnului" pe filieră occidentală – așa cum ar vrea neocomuniștii să credem –, ci fix din direcția opusă. Căci tovarășa Kollontai însăși este cea care a promovat ideologia eliberării sexuale. A se studia în acest sens celebra teorie a paharului de apă a tovarășei revoluționare. Tot ea cerea și abolirea căsătoriei și ca educația copiilor să fie făcută doar de către statul comunist.

Așadar, de ce și-ar dori bunii creștini să o celebreze pe femeie la data la care, de fapt, ar trebui comemorate milioanele de victime ale "revoluției ruse"?

Ziua femeii creștine poate fi celebrată de Bunavestire – dacă tot vrem să legăm această zi de începutul primăverii –, în Duminica Femeilor Mironosițe, sau în luna mai care este dedicată Sfintei Fecioare Maria, așa cum se obișnuiește deja în Biserica Catolică. Pentru că Maica Domnului și mironosițele ne oferă suficiente motive pentru a le sărbători virtuțile – curajul, asumarea, disponibilitatea, răbdarea, priceperea, fidelitatea, statornicia, generozitatea, credința nefățarnică etc.

Postul – mai întâi Dumnezeu

 „Am postit şi l-am chemat pe Dumnezeul nostru, iar el ne-a ascultat.” (Ezdra 8, 23).

O definiție succintă a postului ar putea fi următoarea: acesta este abţinerea de la diverse alimente şi băuturi, în scop religios-moral. După cum vedem, scopul postului nu este pierderea greutății, însă aceasta poate fi și ea una dintre consecințele înfrânării la mâncare. Așadar, abstinență alimentară trebuie să fie însoţită și de renunțarea la pornirile păcătoase, fiindcă postul trebuie aplicat atât trupului, cât și sufletului nostru.

În ceea ce priveşte abstinenţa la diversele feluri de mâncare, știm că ne este destul de greu să găsim un numitor comun. Unii ne abţinem de la carne doar vinerea; alţii nu consumăm tot postul carne, dar în schimb mâncăm peşte, ouă şi lactate; iar alţii nu ne atingem absolut deloc de tot ceea ce înseamnă mâncare de provenienţă animală, nici măcar de uleiul vegetal, chiar dacă acesta nu mai este de mult timp depozitat sau transportat în burdufuri de proveniență animală. Dar să nu disperăm! Mântuitorul însuşi ne-a spus că „nu ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea îl spurcă” (Matei 15, 11). Să nu fiu înțeles greșit, bineînțeles că avem obligaţia de a ţine postul aşa cum ne cere Biserica. Însă regimul alimentar nu este chiar post, altfel vă imaginaţi ce merite spirituale ar putea avea vegetarienii şi veganii? Și apoi, la poarta Raiului în mod cert nu vom fi cântăriți. Sau, cel puțin, eu asta sper.

Totuși, de ce creștinii – și nu doar ei – sunt invitați să postească? Mai întâi, să ne amintim de porunca dată de Dumnezeu protopărinților, în Grădina Edenului: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoașterii binelui şi răului să nu mănânci.” (Geneză 2, 16-17). Nu știm cât timp a putut să-și înfrâneze omul dorința de a mânca fructul pomului interzis, însă o dată încălcat acest post, au urmat consecințele resimțite de toate generațiile, până în prezent. Iată, deci, cum restricția de la un anumit fel de mâncare își are originea încă de la începutul lumii.

Și dacă alunecarea omului în păcat a fost provocată tocmai de această încălcare a postului, la începutul activității sale mântuitoare – după cum relatează evangheliștii sinoptici –, Isus a preferat să postească. Mai mult, în Predica sa de pe Munte, Mântuitorul face și un sumar al atributelor pe care postul ar trebui să le dețină: sinceritatea, seninătatea și discreția (conform Matei 6, 16-18). Observăm deci că scopul postului este acela de ne conduce către realitatea prezenței lui Dumnezeu: „Să te arăţi că posteşti (…) Tatălui tău (…) care vede în ascuns” (Matei 6, 18). Însă această realitate a prezenței dumnezeiești mai poate fi experimentată și în rugăciune – mai ales în sacramentele Bisericii –, dar și în slujirea aproapelui. De fapt, rugăciunea, poamna și abstinența alimentară sunt fiecare fațete ale convertirii personale, raportate la Dumnezeu, la aproapele și la noi înșine.

În Biserica creștină, practica postului alimentar este cunoscută încă din antichitate, atunci când cei care îmbrățișau credința în Hristos Domnul erau botezați în duminica Paștilor. Astfel, înaintea băii baptismale, catehumenilor li se impunea o perioadă de 40 de zile de post și de pregătire intensă. O perioadă care amintea de postul de 40 de zile al lui Isus în pustiu, înaintea activității sale publice. Acestor 40 de zile li se mai adăuga și săptămâna de post aspru dinaintea Sărbătorii Învierii, numită a Pătimirilor. Iată așadar cum s-a ajuns la cele 6+1 săptămâni de Post al Paștilor.

Înainte însă de a hotărî cum şi de la ce am putea posti, este recomandat să avem un colocviu în acest sens cu îndrumătorul spiritual, dar şi cu membrii familiei. Mântuitorul şi Biserica, mireasa sa, doresc ca renunţările pe care le facem în post să reprezinte o convertire individuală, așa cum spuneam mai sus, dar nu doresc ca acestea să devină şi nişte capricii personale care să-i afecteze pe cei din jur.

Și chiar dacă unora ne place să ne alintăm spunându-ne că nu postul alimentar este necesar, ci doar cel de la păcate, ar trebui totuși să admitem că dacă nu ne putem abține de la anumite tipuri de alimente, cu atât mai mult nu ne vom putea abține nici de la impulsurile noastre păcătoase. Însă și reciproca e valabilă: nu înseamnă că am ţinut post dacă am mâncat mai puţin sau dacă am evitat diverse tipuri de alimente, pentru că post înseamnă și să ne abţinem de la orice gest care dăunează relaţiei noastre cu Dumnezeu. În definitiv, postul înseamnă să-l punem pe Dumnezeu și voia sa sfântă pe primul loc în viețile noastre, mai presus de orice pofte, chiar și de cele naturale.

Batman, Batman...

Au trecut cei doi ani în care ar fi trebuit să părăsesc această viață după prima doză de vaccin, perioadă în care am acumulat încă două doze. M-am vaccinat cu ARN mesager nu pentru că aș fi vrut neapărat să îmi zoresc întâlnirea cu Creatorul, însă eu chiar am crezut că după cele trei înțepături îmi vor crește pene de liliac chinezesc*. Și îmi propusesem să zbor apoi la un casting, la DC Studios, pentru rolul unui Batman mai bucălat. Că tot am sutană.

Vă anunț așadar că nu mi-am întâlnit nici Creatorul și că, fără penajul de liliac, am pierdut și rolul de supererou. Aia e, o să-mi trăiesc prisosul de ani cu acest regret, în fabulosul Gotham City de la vărsarea Olăneștiului în Olt...

Dar, bă, nu mai mințiți populația cu conspirația, că din cauza voastră mi-am mai pus și urechi flaușate ca de liliac la Sandero, crezând că se va transforma în primul batmobil care se deplasează cu ajutorul ecolocației. Și mi-a zis lumea că o să-l bușesc dacă mă voi baza pe ele, dar eu nimic, Batman, Batman.

*Nu vă străduiți să mă convingeți că liliacul nu ar avea pene. Asta vrea oculta să credeți. Păi, dacă nu are pene, atunci cum de are aripi?

#BirdsArentReal #SpreadTheTruth

Furtul intelectual

Furtul este o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului și, în consecință, o violarea a persoanei umane. Furtul intelectual este și el o încălcare la fel de gravă a poruncii a șaptea: "Să nu furi!". De ce? Pentru că și el încalcă dreptul la proprietate și pentru că urmările lui se resfrâng asupra comunității.

Rămân la părerea că furtul, în toate formele lui – furtul calificat, corupția, șpaga, "atențiile nevinovate", înșelăciunea, specula, camăta, neplata echitabilă a muncitorilor, copiatul, plagiatul (chiar și cel al postărilor de pe paginile de socializare) etc. –, este unul dintre primele trei păcate ale noastre, ale românilor. Iar cei care justifică orice formă de furt, inclusiv plagiatul unui politician, devin complici ai acestui păcat deosebit de grav.

Eu, de fapt, începusem să tastez cu intenția de a vă spune cât de jenat sunt atunci când îi mai întreb pe tinerii cu care colaborez dacă au copiat. Majoritatea se încruntă la mine și îmi răspund revoltați: "Victor, cum poți să ne întrebi așa ceva!?!". Îmi fac mea culpa și mă rog să nu le fi dat vreo idee. Așadar, până nu-i pervertim și pe aceștia mai mici, încă mai există speranța că această lume nu s-a golit definitiv de onestitate.

“Magia” Crăciunului

Mai ieri, o prietenă ne arăta pe Facebook câteva poze cu luminițele târgului de Crăciun din centrul Râmnicului și își numea postarea: “Magie”. Dar asta nu-i nimic. În anii trecuți, de Crăciun, am primit – tocmai eu, un fan declarat al urărilor de sezon – câteva mesaje text care îmi doreau să am parte de “sărbători magice”. Și tot așa...

Acestea și multe altele m-au făcut ca, anul trecut, de Sărbătoarea Nașterii Domnului, să îi ameninț pe parohieni că am de gând să îi fac să simtă și ei cu adevărat “magia” Crăciunului. Cum? Le-am zis că, odată și odată, îmi voi face curaj și voi opri căldura în biserica noastră, cu una-două zile înainte de Sărbătoarea Întrupării, voi strânge covorul și acoperămintele, voi scoate afară bradul împodobit și toate florile din fața catapetesmei și, dacă e posibil, chiar și băncuțele. Nici măcar becurile nu le voi mai aprinde. Iar în dimineața Crăciunului – mai ales după o noapte geroasă de ajun – să simțim cu toții, în jurul celor două lumânări aprinse pe masa altarului, cât de “magică” a fost venirea în această lume a Pruncului Sfânt, la Betleem. Și să știți, domniile voastre, că încă nu am renunțat la aceast gând.

Știu, mi s-a dus deja vestea printre cunoscuți că aș fi un Grinch, însă, la fel, și eu am auzit de creștini care pe 25 decembrie nu-l mai așteaptă pe Domnul coborât din Cer, ci pe Moșul scoborât pe horn. Iar preoții, preabunilor, nu sunt nici reni și nici elfi, așa cum nici predicile nu sunt sufletul comerțului și nici bisericile nu sunt mall-uri. Deși s-au mai văzut și astfel de situații. Sau coruri de copiii cântându-i, în biserici, personajului lapon și nu lui Dumnezeu cel Întrupat. O altă “magie” a sărbătorilor de iarnă, nu-i așa?

Nu magie ar trebui să fie adjectivul care să descrie nașterea Celui mai presus de ființă. Nu a fost nimic magic sau ocult și nici măcar feeric în sărăcia staulului-peșteră din Betleemul Iudeii. Spectaculos, nici atât. Dumnezeu nu este superstar. Sfânt, da, e un atribut cât se poate de potrivit pentru Crăciun. La fel și Dumnezeiesc. Dar la fel de potrivite sunt și următoarele: simplitate, discreție, îngrijorare, renunțare. Prin urmare, cu mult mai potrivită decât atât de lipsita de originalitate urare: “Fie ca magia Crăciunului să facă poc-poc!”, ar fi următoarea: “Fie ca să petrecem această sfântă și dumnezeiască sărbătoare cu simplitate și cu discreție, îngrijorați de nevoile celorlalți și dispuși să renunțăm la puținul nostru, pentru Domnul!”.

Apoi mai sunt și toate celelalte “tradiții” nestrămutate care au și ele magia lor: sunetul de pocnitori sau de dobe care anunță trecerea caprei, spectaculoasele artificii sau, mai nou, drone de pe cer, învălmășeala și goana după cadoul sau după sejurul perfect, hipnoticele luminițe aruncate peste toate, ghiftuirea cu cozonac și caltaboș, petrecerile tematice etc., etc. Și ce face, de fapt, “magia” acestora? Ne distrage atenția de la adevăratul cadru al Crăciunului. Ne face să uităm – cât de confortabil, nu-i așa? – că locul în care Pruncul Sfânt vine este doar o peșteră mizeră. Și nu la pereții între care trăim mă refer aici, ci la cei ai sufletelor noastre. Așadar, Nașterea Domnului ne invită la introspecție și nicidecum la lăfăire. Și doar așa, privind în întunecimea din noi, în peștera propriului suflet, îl vom putea vedea pe Isus luminându-ne tot mai mult cu prezența lui sfântă. Altfel..., sunt pline orașele de luminițe.