***
Popa-n Blugi e perimat,
N-aș mai fi gigea băiat.
Ca un virus umblă vorba
C-aș fi Popa Gică Contra.
***
Tot postacul rusofil
Și-a pus aur la profil,
Ca s-arate pe rețea
Că e suka, nu cățea.
***
La ce să renunț în post?
Că la carne-i cam anost.
Și oricum n-ar avea rost,
Dacă sunt și rău, și prost.
„Am postit şi l-am chemat pe Dumnezeul nostru, iar el ne-a ascultat.” (Ezdra 8, 23).
O definiție succintă a postului ar putea fi următoarea: acesta este abţinerea de la diverse alimente şi băuturi, în scop religios-moral. După cum vedem, scopul postului nu este pierderea greutății, însă aceasta poate fi și ea una dintre consecințele înfrânării la mâncare. Așadar, abstinență alimentară trebuie să fie însoţită și de renunțarea la pornirile păcătoase, fiindcă postul trebuie aplicat atât trupului, cât și sufletului nostru.
În ceea ce priveşte abstinenţa la diversele feluri de mâncare, știm că ne este destul de greu să găsim un numitor comun. Unii ne abţinem de la carne doar vinerea; alţii nu consumăm tot postul carne, dar în schimb mâncăm peşte, ouă şi lactate; iar alţii nu ne atingem absolut deloc de tot ceea ce înseamnă mâncare de provenienţă animală, nici măcar de uleiul vegetal, chiar dacă acesta nu mai este de mult timp depozitat sau transportat în burdufuri de proveniență animală. Dar să nu disperăm! Mântuitorul însuşi ne-a spus că „nu ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea îl spurcă” (Matei 15, 11). Să nu fiu înțeles greșit, bineînțeles că avem obligaţia de a ţine postul aşa cum ne cere Biserica. Însă regimul alimentar nu este chiar post, altfel vă imaginaţi ce merite spirituale ar putea avea vegetarienii şi veganii? Și apoi, la poarta Raiului în mod cert nu vom fi cântăriți. Sau, cel puțin, eu asta sper.
Totuși, de ce creștinii – și nu doar ei – sunt invitați să postească? Mai întâi, să ne amintim de porunca dată de Dumnezeu protopărinților, în Grădina Edenului: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoașterii binelui şi răului să nu mănânci.” (Geneză 2, 16-17). Nu știm cât timp a putut să-și înfrâneze omul dorința de a mânca fructul pomului interzis, însă o dată încălcat acest post, au urmat consecințele resimțite de toate generațiile, până în prezent. Iată, deci, cum restricția de la un anumit fel de mâncare își are originea încă de la începutul lumii.
Și dacă alunecarea omului în păcat a fost provocată tocmai de această încălcare a postului, la începutul activității sale mântuitoare – după cum relatează evangheliștii sinoptici –, Isus a preferat să postească. Mai mult, în Predica sa de pe Munte, Mântuitorul face și un sumar al atributelor pe care postul ar trebui să le dețină: sinceritatea, seninătatea și discreția (conform Matei 6, 16-18). Observăm deci că scopul postului este acela de ne conduce către realitatea prezenței lui Dumnezeu: „Să te arăţi că posteşti (…) Tatălui tău (…) care vede în ascuns” (Matei 6, 18). Însă această realitate a prezenței dumnezeiești mai poate fi experimentată și în rugăciune – mai ales în sacramentele Bisericii –, dar și în slujirea aproapelui. De fapt, rugăciunea, poamna și abstinența alimentară sunt fiecare fațete ale convertirii personale, raportate la Dumnezeu, la aproapele și la noi înșine.
În Biserica creștină, practica postului alimentar este cunoscută încă din antichitate, atunci când cei care îmbrățișau credința în Hristos Domnul erau botezați în duminica Paștilor. Astfel, înaintea băii baptismale, catehumenilor li se impunea o perioadă de 40 de zile de post și de pregătire intensă. O perioadă care amintea de postul de 40 de zile al lui Isus în pustiu, înaintea activității sale publice. Acestor 40 de zile li se mai adăuga și săptămâna de post aspru dinaintea Sărbătorii Învierii, numită a Pătimirilor. Iată așadar cum s-a ajuns la cele 6+1 săptămâni de Post al Paștilor.
Înainte însă de a hotărî cum şi de la ce am putea posti, este recomandat să avem un colocviu în acest sens cu îndrumătorul spiritual, dar şi cu membrii familiei. Mântuitorul şi Biserica, mireasa sa, doresc ca renunţările pe care le facem în post să reprezinte o convertire individuală, așa cum spuneam mai sus, dar nu doresc ca acestea să devină şi nişte capricii personale care să-i afecteze pe cei din jur.
Și chiar dacă unora ne place să ne alintăm spunându-ne că nu postul alimentar este necesar, ci doar cel de la păcate, ar trebui totuși să admitem că dacă nu ne putem abține de la anumite tipuri de alimente, cu atât mai mult nu ne vom putea abține nici de la impulsurile noastre păcătoase. Însă și reciproca e valabilă: nu înseamnă că am ţinut post dacă am mâncat mai puţin sau dacă am evitat diverse tipuri de alimente, pentru că post înseamnă și să ne abţinem de la orice gest care dăunează relaţiei noastre cu Dumnezeu. În definitiv, postul înseamnă să-l punem pe Dumnezeu și voia sa sfântă pe primul loc în viețile noastre, mai presus de orice pofte, chiar și de cele naturale.
Au trecut cei doi ani în care ar fi trebuit să părăsesc această viață după prima doză de vaccin, perioadă în care am acumulat încă două doze. M-am vaccinat cu ARN mesager nu pentru că aș fi vrut neapărat să îmi zoresc întâlnirea cu Creatorul, însă eu chiar am crezut că după cele trei înțepături îmi vor crește pene de liliac chinezesc*. Și îmi propusesem să zbor apoi la un casting, la DC Studios, pentru rolul unui Batman mai bucălat. Că tot am sutană.
Vă anunț așadar că nu mi-am întâlnit nici Creatorul și că, fără penajul de liliac, am pierdut și rolul de supererou. Aia e, o să-mi trăiesc prisosul de ani cu acest regret, în fabulosul Gotham City de la vărsarea Olăneștiului în Olt...
Dar, bă, nu mai mințiți populația cu conspirația, că din cauza voastră mi-am mai pus și urechi flaușate ca de liliac la Sandero, crezând că se va transforma în primul batmobil care se deplasează cu ajutorul ecolocației. Și mi-a zis lumea că o să-l bușesc dacă mă voi baza pe ele, dar eu nimic, Batman, Batman.
Furtul este o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului și, în consecință, o violarea a persoanei umane. Furtul intelectual este și el o încălcare la fel de gravă a poruncii a șaptea: "Să nu furi!". De ce? Pentru că și el încalcă dreptul la proprietate și pentru că urmările lui se resfrâng asupra comunității.
Mai ieri, o prietenă ne arăta pe Facebook câteva poze cu luminițele târgului de Crăciun din centrul Râmnicului și își numea postarea: “Magie”. Dar asta nu-i nimic. În anii trecuți, de Crăciun, am primit – tocmai eu, un fan declarat al urărilor de sezon – câteva mesaje text care îmi doreau să am parte de “sărbători magice”. Și tot așa...
Acestea și multe altele m-au făcut ca, anul trecut, de Sărbătoarea Nașterii Domnului, să îi ameninț pe parohieni că am de gând să îi fac să simtă și ei cu adevărat “magia” Crăciunului. Cum? Le-am zis că, odată și odată, îmi voi face curaj și voi opri căldura în biserica noastră, cu una-două zile înainte de Sărbătoarea Întrupării, voi strânge covorul și acoperămintele, voi scoate afară bradul împodobit și toate florile din fața catapetesmei și, dacă e posibil, chiar și băncuțele. Nici măcar becurile nu le voi mai aprinde. Iar în dimineața Crăciunului – mai ales după o noapte geroasă de ajun – să simțim cu toții, în jurul celor două lumânări aprinse pe masa altarului, cât de “magică” a fost venirea în această lume a Pruncului Sfânt, la Betleem. Și să știți, domniile voastre, că încă nu am renunțat la aceast gând.
Știu, mi s-a dus deja vestea printre cunoscuți că aș fi un Grinch, însă, la fel, și eu am auzit de creștini care pe 25 decembrie nu-l mai așteaptă pe Domnul coborât din Cer, ci pe Moșul scoborât pe horn. Iar preoții, preabunilor, nu sunt nici reni și nici elfi, așa cum nici predicile nu sunt sufletul comerțului și nici bisericile nu sunt mall-uri. Deși s-au mai văzut și astfel de situații. Sau coruri de copiii cântându-i, în biserici, personajului lapon și nu lui Dumnezeu cel Întrupat. O altă “magie” a sărbătorilor de iarnă, nu-i așa?
Nu magie ar trebui să fie adjectivul care să descrie nașterea Celui mai presus de ființă. Nu a fost nimic magic sau ocult și nici măcar feeric în sărăcia staulului-peșteră din Betleemul Iudeii. Spectaculos, nici atât. Dumnezeu nu este superstar. Sfânt, da, e un atribut cât se poate de potrivit pentru Crăciun. La fel și Dumnezeiesc. Dar la fel de potrivite sunt și următoarele: simplitate, discreție, îngrijorare, renunțare. Prin urmare, cu mult mai potrivită decât atât de lipsita de originalitate urare: “Fie ca magia Crăciunului să facă poc-poc!”, ar fi următoarea: “Fie ca să petrecem această sfântă și dumnezeiască sărbătoare cu simplitate și cu discreție, îngrijorați de nevoile celorlalți și dispuși să renunțăm la puținul nostru, pentru Domnul!”.
Apoi mai sunt și toate celelalte “tradiții” nestrămutate care au și ele magia lor: sunetul de pocnitori sau de dobe care anunță trecerea caprei, spectaculoasele artificii sau, mai nou, drone de pe cer, învălmășeala și goana după cadoul sau după sejurul perfect, hipnoticele luminițe aruncate peste toate, ghiftuirea cu cozonac și caltaboș, petrecerile tematice etc., etc. Și ce face, de fapt, “magia” acestora? Ne distrage atenția de la adevăratul cadru al Crăciunului. Ne face să uităm – cât de confortabil, nu-i așa? – că locul în care Pruncul Sfânt vine este doar o peșteră mizeră. Și nu la pereții între care trăim mă refer aici, ci la cei ai sufletelor noastre. Așadar, Nașterea Domnului ne invită la introspecție și nicidecum la lăfăire. Și doar așa, privind în întunecimea din noi, în peștera propriului suflet, îl vom putea vedea pe Isus luminându-ne tot mai mult cu prezența lui sfântă. Altfel..., sunt pline orașele de luminițe.
🔸Unirea cu Biserica Romei – 1698 și 1700. Episcopul român Atanasie Anghel a convocat la Alba Iulia cele două sinoade la care protopii, preoții și țăranii participanți au hotărât unirea cu Biserica Romei. Prin această decizie se dorea asigurarea libertăţilor şi privilegiilor românilor transilvăneni, dar și păstrarea neschimbată a ritului, calendarului și obiceiurilor religioase.
🔸Constructia Catedralei “Sfânta Treime” din Blaj – 1741-1748. După ce în 1737 Inochentie Micu-Klein a mutat sediul episcopal de la Făgăraș la Blaj, ilustrul episcop unit a dispus ridicarea catedralei episcopale, devenită între timp catedrală arhiepiscopală majoră.
🔸Deschiderea Școlilor Ardelene – 11 octombrie 1754. Deschiderea şcolilor din Blaj de către episcopul Petru Pavel Aaron a însemnat, cu siguranţă, cel mai important eveniment al secolului al XVIII-lea, în vederea emancipării românilor de pretutindeni. De aceea, în zilele noastre, 11 octombrie este sărbătorită de Statul Român ca fiind Ziua Școlii Ardelene.
🔸“Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” – 1791 și 1792. Acestea au fost două memorii – redactate la Blaj și înaintate împăratului Leopold al II-lea – în care liderii transilvăneni au formulat revendicările românilor. Primul a fost semnat de Ignatie Darabant, episcopul unit de Oradea, iar cel de-al doilea de către Ioan Bob, episcopul unit al Blajului, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.
🔸Biblia de la Blaj sau Biblia lui Samuil Micu – 1795. Cea de-a doua traducere a Sfintei Scripturi în limba română a avut, pentru o perioadă îndelungată, o influență majoră asupra limbajului biblic românesc.
🔸Adunare Națională de la Blaj – 3/15 mai 1848. Proclamația adoptată cu această ocazie îi era adresată împăratului Ferdinand I și relua revendicările naţionale, politice, religioase şi sociale ale națiunii românești din Transilvania. Președinții Adunării au fost: episcopul unit Ioan Lemeni și episcopul ortodox – ce abia fusese hirotonit – Andrei Şaguna. Dintre revoluţionarii paşoptişti greco-catolici implicați în eveniment îi amintim pe: Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu și Andrei Mureşanu (autorul poemului “Un răsunet”, denumit ulterior “Deşteaptă-te române”, care din 1990 a devenit imnul de stat al României).
🔸Unirea Transilvaniei și a Banatului cu Regatul României – 1 decembrie 1918. Biserica Română Unită a avut un aport decisiv în realizarea acestui eveniment. Amintim doar că Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a fost convocată de Ştefan Cicio-Pop, eparhiot unit de Gherla; că Gheorghe Pop de Băseşti – greco-catolic și el – a fost desemnat preşedintele Marii Adunări; și că printre cei care au ținut discursuri înflăcărate s-au numărat Iuliu Maniu (avocat al Bisericii Române Unite cu Roma), Alexandru Vaida-Voevod (descendent al unei familii româneşti ce se înrudea cu episcopii uniţi Ioan Bob şi Ioan Lemeni) și episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu (ucis doi ani mai târziu în atentatul cu bombă din Senatul României). Mai trebuie spus și că dintre toţi cei 1228 de delegaţi, cinstea de a citi Rezoluţia Unirii la tribuna principală i-a revenit episcopului greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu.
🔸Desființarea Bisericii Române Unite cu Roma – 1 decembrie 1948. Am văzut deja ce a însemnat 1 decembrie 1918. Aceeși dată, dar 30 de ani mai târziu, în 1948, a însemnat, din nefericire, desființarea samavolnică a aceleiași Biserici Greco-Catolice, de către Republica Populară Română, prin Decretul nr. 358/1 decembrie 1948.
🔸Primul episcop greco-catolic ucis de regimul totalitarist ateu – 10 mai 1950. Moartea episcopului Vasile Aftenie a fost cel dintâi tribut de sânge plătit de episcopii români uniți în condiţii încă necunoscute în întregul lor tragism. Cel din urmă episcop greco-catolic mort în detenție (din cei șapte) a fost Iuliu Hossu, la 28 mai 1970. Ambii au fost înmormântați la cimitirul Bellu catolic din Bucureşti.
🔸Primul cardinal român – 28 aprilie 1969. Iuliu Hossu a fost creat cardinal “in pectore” de către papa Paul al VI-lea, în timpul în care se afla în detenție la Mânăstirea ortodoxă Căldărușani. El a fost primul dintre cei trei cardinali români de până acum.
🔸Repunerea în drepturi a Bisericii Române Unite cu Roma – 31 decembrie 1989. După evenimentele sângeroase din decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 9/31 decembrie 1989, a fost abrogat Decretul nr. 358/1 decembrie 1948, cel care scosese Biserica Greco-Catolică din România în afara legii.
🔸Biserică Arhiepiscopală Majoră – 16 decembrie 2005. Papa Benedict al XVI-lea a ridicat Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș la rangul de Arhiepiscopie Majoră, Biserica Română Unită dobândind astfel autonomie similară cu cea a patriarhiilor catolice orientale.
🔸Beatificarea celor șapte Episcopi Martiri – 2 iunie 2019. Cei șapte episcopi greco-catolici – Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu – au fost beatificați în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, celebrată pe Câmpia Libertății de la Blaj, de către Papa Francisc, aflat în vizită apostolică în România.
În contextul CM de fotbal și al evidențierii încălcării drepturilor omului în țara organizatoare, sărbătoarea de astăzi ne amintește și de cât de prețuită este femeia în creștinism. Și, fără a intra în polemici, consider că în nicio altă religie femeia nu este la fel de apreciată și nu se bucură de aceeași demnitate cu bărbatul. Mai mult, singura persoană căreia Biserica îi aduce cult de hiperdulie – adică de supravenerare sau preacinstire – este Maica Domnului și a noastră, a tuturor.
Apostolul zilei – Evrei 9, 1-7 – pomenește, deloc întâmplător, de Chivotul Legământului care se afla în sfânta sfintelor a templului din Ierusalim. Iar chivotul acesta nu era doar o trimitere către Sfânta Fecioară – cea care a purtat în pântecele ei: nu tablele legii, ci plinirea acesteia; nu toiagul lui Aron, ci chiar pe Marele Arhiereu; și nu mana din deșert, ci însăși Pâinea vieții veșnice –, ci și prefigurarea tabernacolelor din altarele bisericilor, cele care îl adăpostesc pe cel neîncăput.
Și, bineînțeles, sărbătoarea de astăzi este un bun prilej de a ne respecta și reînnoi angajamentele pe care le-am făcut în fața lui Dumnezeu, după modelul sfinților Ioachim și Ana. Fie că vorbim de cele de la Botez, de la Căsătorie, sau de alte promisiuni făcute pentru edificarea noastră sufletească. Îndeplinirea angajamentului drepților părinți ai micuței Maria contrastează cu viziunea familiilor moderne ce ar transforma într-o adevărată dramă intrarea unuia dintre copii – cu atât mai mult a unicului! – în seminar sau într-un ordin călugăresc.
De fapt, părinților de acum le vine greu și să-și mai ducă pruncii pentru o oră, duminica, la biserică, pentru a-i închina lui Dumnezeu, ce să mai vorbim de consacrarea acestora pentru tot restul vieții!
15 ani de preoție nu sunt foarte mulți, dar sunt suficienți pentru a-mi face un bilanț. Și îi mulțumesc Domnului pentru fiecare zi binecuvântată și pentru fiecare picătură de har din această perioadă. Dar, la fel, îi mulțumesc și pentru încercările din toți acești ani. Iar cea mai însemnată cumpănă s-a desfășurat în primii șase ani de după hirotonire, atunci când am luptat cu morile de vânt, parcă, presupunând că justiția lumii are ceva în comun cu dreptatea lui Dumnezeu. Este perioada în care, năpădit de partizanatul confesional și de revanșism, mi-am consumat energia prin sălile de judecată cu miros greu de lambriu, sperând că bisericuța din Brezoi ne va fi înapoiată. Iar reproșul pe care mi-l fac astăzi nu este derularea procesului în sine, ci faptul că, la aflarea deciziei finale, m-am trezit că, de fapt, nu realizasem mai nimic din punct de vedere pastoral. Au fost șase ani în care, mânat de setea dreptății, am omis – așa cum îmi spuneau mai-marii mei, încercând să mă încurajeze – să-mi amintesc că Biserica nu se construiește din ziduri, ci din suflete. Lucru pe deplin dovedit de comunitățile greco-catolice care au reușit să iasă din capcana spiritului de revanșă și care și-au edificat mai întâi biserici ale sufletelor, celebrând sacramentele ani mulți prin parcuri sau prin cimitire, iar mai apoi au reușit să-și sfințească și zidurile între care se pot ruga de acum în pace.
Desigur, nu e simplu să evoc aceste lucruri și anticipez că cele spuse aici nu vor fi întru totul consimțite (chiar și pe vremea lui Isus, setea dreptății le mai juca feste ucenicilor și generației lor). Însă trebuie spuse, deoarece încă mai văd că mulți dintre ai noștri, preoți și credincioși – la trei decenii de la înlăturarea regimului comunist, totuși –, au rămas și ei blocați în lupta pentru recuperarea proprietăților confiscate de statul totalitarist în 1948. La fel de mulți ne-am concentrat doar pe reluarea nesfârșită a discursurilor laudative aduse trecutului. Și este adevărat, rănile trecutului recent sunt extrem de greu de gestionat. Pe de altă parte, dacă am fi onești, am înțelege că doar elogierea trecutului și a personalităților marcante ale Bisericii noastre, fără transpunerea în practică a lecțiilor acestora, este, conform Eclesiastului, deșertăciune și vânare de vânt. Nu conferințele elogioase despre episcopii martiri sau distribuirea pe Facebook a citatelor acestora ne fac greco-catolici mai buni. Și nu agățarea la gât a unui patrafir tricolor – definiție a kitsch-ului naționalisto-religios – ne fac preoți sau români mai buni. Ci disponibilitatea de a-i sluji și de a-i ierta – conform preceptului evanghelic – chiar și pe cei de un alt neam sau de o altă credință. Apoi, cum le transmitem celor mai tineri bucuria de a fi oameni de omenie și de a-i rămâne fideli lui Isus, în ciuda atâtor idoli ai acestei lumi, dacă noi privim doar înspre dramele propriului trecut?
Au trecut zeci de ani și încă nu am înțeles că atunci când Cardinalul Iuliu
Hossu spunea: „Credința noastră este viața noastră”, se referea la punerea în
practică a credinței prin fapte. Așadar, credința noastră sunt faptele din
viața noastră. Cine i-a citit memoriile cardinalului martir e obligat să admită
că în niciun moment acesta nu a îndemnat la revanșism. Ba, dimpotrivă! Că lupta
episcopului întemnițat s-a sfârșit și că a noastră continuă, de asemenea, nu la
lupta puterii, ci la confruntarea din planul spiritual se făcea referire.
Fericiții episcopi martiri au fost ridicați la cinstea altarelor tocmai
datorită martiriului lor asumat, și nu datorită zilelor de glorie din timpul
vieții lor. Dacă totuși nu frustrările, ci suferința este cea care ne animă preocuparea
doar pentru trecutul și pentru faptele înaintașilor, atunci ar fi bine să ne
reamintim că suferința nu lezează credința, dimpotrivă, o desăvârșește! Și că dreptatea
este un atribut ceresc, iar asumarea acesteia de noi și de abilitățile noastre
e doar vânare de vânt.
Pe aici – pe la noi, prin Oltenia, cel puțin – cultul morților este de-a dreptul spectacular. Unii, mai răuți, ar spune că acesta e chiar necreștin. Eu – cunoscător, cât de cât – tind să cred că toate tradițiile mortuare au un minim de fundament biblic. Să exemplific. La sorocul de șase săptămâni, vâlcenii merg în Dovali – un fel de Dragonul Roșu autohton – pentru a cumpăra diverse lucruri pe care să le dea de pomană. Pat, măsuță, taburete, veioză, cratițe, garderobă, lenjerii de pat sau de corp etc. Lista e variabilă, important e să fie cele mai ieftine. Pentru că, se subînțelege, deja accentul nu se prea mai pune pe cele materiale. Desigur, neinițiații ar putea considera acest obicei ca fiind, mai curând, o superstiție. Cunoscătorii însă – fini tălmaci ai scripturilor – știu că, în evanghelia după Ioan, Mântuitorul le-a vorbit ucenicilor săi despre locașurile din casa Tatălui. Dar a omis să le spună și dacă acestea ar fi mobilate și utilate. Acum înțelegeți și voi, ignoranților? Totuși, o nelămurire am și eu: dacă tot s-a aflat ce tip de prize se folosesc în Paradis – a se vedea veiozele –, atunci de ce la parastasul de șase săptămâni nu se împart și smartphone-uri sau laptop-uri de pomană? Și ne mai mirăm că nu-i putem contacta pe cei de pe lumea cealaltă...
