“Magia” Crăciunului

Mai ieri, o prietenă ne arăta pe Facebook câteva poze cu luminițele târgului de Crăciun din centrul Râmnicului și își numea postarea: “Magie”. Dar asta nu-i nimic. În anii trecuți, de Crăciun, am primit – tocmai eu, un fan declarat al urărilor de sezon – câteva mesaje text care îmi doreau să am parte de “sărbători magice”. Și tot așa...

Acestea și multe altele m-au făcut ca, anul trecut, de Sărbătoarea Nașterii Domnului, să îi ameninț pe parohieni că am de gând să îi fac să simtă și ei cu adevărat “magia” Crăciunului. Cum? Le-am zis că, odată și odată, îmi voi face curaj și voi opri căldura în biserica noastră, cu una-două zile înainte de Sărbătoarea Întrupării, voi strânge covorul și acoperămintele, voi scoate afară bradul împodobit și toate florile din fața catapetesmei și, dacă e posibil, chiar și băncuțele. Nici măcar becurile nu le voi mai aprinde. Iar în dimineața Crăciunului – mai ales după o noapte geroasă de ajun – să simțim cu toții, în jurul celor două lumânări aprinse pe masa altarului, cât de “magică” a fost venirea în această lume a Pruncului Sfânt, la Betleem. Și să știți, domniile voastre, că încă nu am renunțat la aceast gând.

Știu, mi s-a dus deja vestea printre cunoscuți că aș fi un Grinch, însă, la fel, și eu am auzit de creștini care pe 25 decembrie nu-l mai așteaptă pe Domnul coborât din Cer, ci pe Moșul scoborât pe horn. Iar preoții, preabunilor, nu sunt nici reni și nici elfi, așa cum nici predicile nu sunt sufletul comerțului și nici bisericile nu sunt mall-uri. Deși s-au mai văzut și astfel de situații. Sau coruri de copiii cântându-i, în biserici, personajului lapon și nu lui Dumnezeu cel Întrupat. O altă “magie” a sărbătorilor de iarnă, nu-i așa?

Nu magie ar trebui să fie adjectivul care să descrie nașterea Celui mai presus de ființă. Nu a fost nimic magic sau ocult și nici măcar feeric în sărăcia staulului-peșteră din Betleemul Iudeii. Spectaculos, nici atât. Dumnezeu nu este superstar. Sfânt, da, e un atribut cât se poate de potrivit pentru Crăciun. La fel și Dumnezeiesc. Dar la fel de potrivite sunt și următoarele: simplitate, discreție, îngrijorare, renunțare. Prin urmare, cu mult mai potrivită decât atât de lipsita de originalitate urare: “Fie ca magia Crăciunului să facă poc-poc!”, ar fi următoarea: “Fie ca să petrecem această sfântă și dumnezeiască sărbătoare cu simplitate și cu discreție, îngrijorați de nevoile celorlalți și dispuși să renunțăm la puținul nostru, pentru Domnul!”.

Apoi mai sunt și toate celelalte “tradiții” nestrămutate care au și ele magia lor: sunetul de pocnitori sau de dobe care anunță trecerea caprei, spectaculoasele artificii sau, mai nou, drone de pe cer, învălmășeala și goana după cadoul sau după sejurul perfect, hipnoticele luminițe aruncate peste toate, ghiftuirea cu cozonac și caltaboș, petrecerile tematice etc., etc. Și ce face, de fapt, “magia” acestora? Ne distrage atenția de la adevăratul cadru al Crăciunului. Ne face să uităm – cât de confortabil, nu-i așa? – că locul în care Pruncul Sfânt vine este doar o peșteră mizeră. Și nu la pereții între care trăim mă refer aici, ci la cei ai sufletelor noastre. Așadar, Nașterea Domnului ne invită la introspecție și nicidecum la lăfăire. Și doar așa, privind în întunecimea din noi, în peștera propriului suflet, îl vom putea vedea pe Isus luminându-ne tot mai mult cu prezența lui sfântă. Altfel..., sunt pline orașele de luminițe.

Axă cronologică a Bisericii Române Unite cu Roma

🔸Unirea cu Biserica Romei – 1698 și 1700. Episcopul român Atanasie Anghel a convocat la Alba Iulia cele două sinoade la care protopii, preoții și țăranii participanți au hotărât unirea cu Biserica Romei. Prin această decizie se dorea asigurarea libertăţilor şi privilegiilor românilor transilvăneni, dar și păstrarea neschimbată a ritului, calendarului și obiceiurilor religioase.

🔸Constructia Catedralei “Sfânta Treime” din Blaj – 1741-1748. După ce în 1737 Inochentie Micu-Klein a mutat sediul episcopal de la Făgăraș la Blaj, ilustrul episcop unit a dispus ridicarea catedralei episcopale, devenită între timp catedrală arhiepiscopală majoră.

🔸Deschiderea Școlilor Ardelene – 11 octombrie 1754. Deschiderea şcolilor din Blaj de către episcopul Petru Pavel Aaron a însemnat, cu siguranţă, cel mai important eveniment al secolului al XVIII-lea, în vederea emancipării românilor de pretutindeni. De aceea, în zilele noastre, 11 octombrie este sărbătorită de Statul Român ca fiind Ziua Școlii Ardelene.

🔸“Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae” – 1791 și 1792. Acestea au fost două memorii – redactate la Blaj și înaintate împăratului Leopold al II-lea – în care liderii transilvăneni au formulat revendicările românilor. Primul a fost semnat de Ignatie Darabant, episcopul unit de Oradea, iar cel de-al doilea de către Ioan Bob, episcopul unit al Blajului, și de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

🔸Biblia de la Blaj sau Biblia lui Samuil Micu – 1795. Cea de-a doua traducere a Sfintei Scripturi în limba română a avut, pentru o perioadă îndelungată, o influență majoră asupra limbajului biblic românesc.

🔸Adunare Națională de la Blaj – 3/15 mai 1848. Proclamația adoptată cu această ocazie îi era adresată împăratului Ferdinand I și relua revendicările naţionale, politice, religioase şi sociale ale națiunii românești din Transilvania. Președinții Adunării au fost: episcopul unit Ioan Lemeni și episcopul ortodox – ce abia fusese hirotonit – Andrei Şaguna. Dintre revoluţionarii paşoptişti greco-catolici implicați în eveniment îi amintim pe: Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu și Andrei Mureşanu (autorul poemului “Un răsunet”, denumit ulterior “Deşteaptă-te române”, care din 1990 a devenit imnul de stat al României).

🔸Unirea Transilvaniei și a Banatului cu Regatul României – 1 decembrie 1918. Biserica Română Unită a avut un aport decisiv în realizarea acestui eveniment. Amintim doar că Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a fost convocată de Ştefan Cicio-Pop, eparhiot unit de Gherla; că Gheorghe Pop de Băseşti – greco-catolic și el – a fost desemnat preşedintele Marii Adunări; și că printre cei care au ținut discursuri înflăcărate s-au numărat Iuliu Maniu (avocat al Bisericii Române Unite cu Roma), Alexandru Vaida-Voevod (descendent al unei familii româneşti ce se înrudea cu episcopii uniţi Ioan Bob şi Ioan Lemeni) și episcopul greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu (ucis doi ani mai târziu în atentatul cu bombă din Senatul României). Mai trebuie spus și că dintre toţi cei 1228 de delegaţi, cinstea de a citi Rezoluţia Unirii la tribuna principală i-a revenit episcopului greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu.

🔸Desființarea Bisericii Române Unite cu Roma – 1 decembrie 1948. Am văzut deja ce a însemnat 1 decembrie 1918. Aceeși dată, dar 30 de ani mai târziu, în 1948, a însemnat, din nefericire, desființarea samavolnică a aceleiași Biserici Greco-Catolice, de către Republica Populară Română, prin Decretul nr. 358/1 decembrie 1948.

🔸Primul episcop greco-catolic ucis de regimul totalitarist ateu – 10 mai 1950. Moartea episcopului Vasile Aftenie a fost cel dintâi tribut de sânge plătit de episcopii români uniți în condiţii încă necunoscute în întregul lor tragism. Cel din urmă episcop greco-catolic mort în detenție (din cei șapte) a fost Iuliu Hossu, la 28 mai 1970. Ambii au fost înmormântați la cimitirul Bellu catolic din Bucureşti.

🔸Primul cardinal român – 28 aprilie 1969. Iuliu Hossu a fost creat cardinal “in pectore” de către papa Paul al VI-lea, în timpul în care se afla în detenție la Mânăstirea ortodoxă Căldărușani. El a fost primul dintre cei trei cardinali români de până acum.

🔸Repunerea în drepturi a Bisericii Române Unite cu Roma – 31 decembrie 1989. După evenimentele sângeroase din decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr. 9/31 decembrie 1989, a fost abrogat Decretul nr. 358/1 decembrie 1948, cel care scosese Biserica Greco-Catolică din România în afara legii.

🔸Biserică Arhiepiscopală Majoră – 16 decembrie 2005. Papa Benedict al XVI-lea a ridicat Arhieparhia de Alba Iulia și Făgăraș la rangul de Arhiepiscopie Majoră, Biserica Română Unită dobândind astfel autonomie similară cu cea a patriarhiilor catolice orientale.

🔸Beatificarea celor șapte Episcopi Martiri – 2 iunie 2019. Cei șapte episcopi greco-catolici – Valeriu Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu şi Iuliu Hossu – au fost beatificați în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne, celebrată pe Câmpia Libertății de la Blaj, de către Papa Francisc, aflat în vizită apostolică în România.

Considerații la Intrarea în Templu a Maicii Domnului

În contextul CM de fotbal și al evidențierii încălcării drepturilor omului în țara organizatoare, sărbătoarea de astăzi ne amintește și de cât de prețuită este femeia în creștinism. Și, fără a intra în polemici, consider că în nicio altă religie femeia nu este la fel de apreciată și nu se bucură de aceeași demnitate cu bărbatul. Mai mult, singura persoană căreia Biserica îi aduce cult de hiperdulie – adică de supravenerare sau preacinstire – este Maica Domnului și a noastră, a tuturor.

Apostolul zilei – Evrei 9, 1-7 – pomenește, deloc întâmplător, de Chivotul Legământului care se afla în sfânta sfintelor a templului din Ierusalim. Iar chivotul acesta nu era doar o trimitere către Sfânta Fecioară – cea care a purtat în pântecele ei: nu tablele legii, ci plinirea acesteia; nu toiagul lui Aron, ci chiar pe Marele Arhiereu; și nu mana din deșert, ci însăși Pâinea vieții veșnice –, ci și prefigurarea tabernacolelor din altarele bisericilor, cele care îl adăpostesc pe cel neîncăput.

Și, bineînțeles, sărbătoarea de astăzi este un bun prilej de a ne respecta și reînnoi angajamentele pe care le-am făcut în fața lui Dumnezeu, după modelul sfinților Ioachim și Ana. Fie că vorbim de cele de la Botez, de la Căsătorie, sau de alte promisiuni făcute pentru edificarea noastră sufletească. Îndeplinirea angajamentului drepților părinți ai micuței Maria contrastează cu viziunea familiilor moderne ce ar transforma într-o adevărată dramă intrarea unuia dintre copii – cu atât mai mult a unicului! – în seminar sau într-un ordin călugăresc.

De fapt, părinților de acum le vine greu și să-și mai ducă pruncii pentru o oră, duminica, la biserică, pentru a-i închina lui Dumnezeu, ce să mai vorbim de consacrarea acestora pentru tot restul vieții!

Vânare de vânt

15 ani de preoție nu sunt foarte mulți, dar sunt suficienți pentru a-mi face un bilanț. Și îi mulțumesc Domnului pentru fiecare zi binecuvântată și pentru fiecare picătură de har din această perioadă. Dar, la fel, îi mulțumesc și pentru încercările din toți acești ani. Iar cea mai însemnată cumpănă s-a desfășurat în primii șase ani de după hirotonire, atunci când am luptat cu morile de vânt, parcă, presupunând că justiția lumii are ceva în comun cu dreptatea lui Dumnezeu. Este perioada în care, năpădit de partizanatul confesional și de revanșism, mi-am consumat energia prin sălile de judecată cu miros greu de lambriu, sperând că bisericuța din Brezoi ne va fi înapoiată. Iar reproșul pe care mi-l fac astăzi nu este derularea procesului în sine, ci faptul că, la aflarea deciziei finale, m-am trezit că, de fapt, nu realizasem mai nimic din punct de vedere pastoral. Au fost șase ani în care, mânat de setea dreptății, am omis – așa cum îmi spuneau mai-marii mei, încercând să mă încurajeze – să-mi amintesc că Biserica nu se construiește din ziduri, ci din suflete. Lucru pe deplin dovedit de comunitățile greco-catolice care au reușit să iasă din capcana spiritului de revanșă și care și-au edificat mai întâi biserici ale sufletelor, celebrând sacramentele ani mulți prin parcuri sau prin cimitire, iar mai apoi au reușit să-și sfințească și zidurile între care se pot ruga de acum în pace.

Desigur, nu e simplu să evoc aceste lucruri și anticipez că cele spuse aici nu vor fi întru totul consimțite (chiar și pe vremea lui Isus, setea dreptății le mai juca feste ucenicilor și generației lor). Însă trebuie spuse, deoarece încă mai văd că mulți dintre ai noștri, preoți și credincioși – la trei decenii de la înlăturarea regimului comunist, totuși –, au rămas și ei blocați în lupta pentru recuperarea proprietăților confiscate de statul totalitarist în 1948. La fel de mulți ne-am concentrat doar pe reluarea nesfârșită a discursurilor laudative aduse trecutului. Și este adevărat, rănile trecutului recent sunt extrem de greu de gestionat. Pe de altă parte, dacă am fi onești, am înțelege că doar elogierea trecutului și a personalităților marcante ale Bisericii noastre, fără transpunerea în practică a lecțiilor acestora, este, conform Eclesiastului, deșertăciune și vânare de vânt. Nu conferințele elogioase despre episcopii martiri sau distribuirea pe Facebook a citatelor acestora ne fac greco-catolici mai buni. Și nu agățarea la gât a unui patrafir tricolor – definiție a kitsch-ului naționalisto-religios – ne fac preoți sau români mai buni. Ci disponibilitatea de a-i sluji și de a-i ierta – conform preceptului evanghelic – chiar și pe cei de un alt neam sau de o altă credință. Apoi, cum le transmitem celor mai tineri bucuria de a fi oameni de omenie și de a-i rămâne fideli lui Isus, în ciuda atâtor idoli ai acestei lumi, dacă noi privim doar înspre dramele propriului trecut?

Au trecut zeci de ani și încă nu am înțeles că atunci când Cardinalul Iuliu Hossu spunea: „Credința noastră este viața noastră”, se referea la punerea în practică a credinței prin fapte. Așadar, credința noastră sunt faptele din viața noastră. Cine i-a citit memoriile cardinalului martir e obligat să admită că în niciun moment acesta nu a îndemnat la revanșism. Ba, dimpotrivă! Că lupta episcopului întemnițat s-a sfârșit și că a noastră continuă, de asemenea, nu la lupta puterii, ci la confruntarea din planul spiritual se făcea referire. Fericiții episcopi martiri au fost ridicați la cinstea altarelor tocmai datorită martiriului lor asumat, și nu datorită zilelor de glorie din timpul vieții lor. Dacă totuși nu frustrările, ci suferința este cea care ne animă preocuparea doar pentru trecutul și pentru faptele înaintașilor, atunci ar fi bine să ne reamintim că suferința nu lezează credința, dimpotrivă, o desăvârșește! Și că dreptatea este un atribut ceresc, iar asumarea acesteia de noi și de abilitățile noastre e doar vânare de vânt.

 

Prizele din Paradis

Pe aici – pe la noi, prin Oltenia, cel puțin – cultul morților este de-a dreptul spectacular. Unii, mai răuți, ar spune că acesta e chiar necreștin. Eu – cunoscător, cât de cât – tind să cred că toate tradițiile mortuare au un minim de fundament biblic. Să exemplific. La sorocul de șase săptămâni, vâlcenii merg în Dovali – un fel de Dragonul Roșu autohton – pentru a cumpăra diverse lucruri pe care să le dea de pomană. Pat, măsuță, taburete, veioză, cratițe, garderobă, lenjerii de pat sau de corp etc. Lista e variabilă, important e să fie cele mai ieftine. Pentru că, se subînțelege, deja accentul nu se prea mai pune pe cele materiale. Desigur, neinițiații ar putea considera acest obicei ca fiind, mai curând, o superstiție. Cunoscătorii însă – fini tălmaci ai scripturilor – știu că, în evanghelia după Ioan, Mântuitorul le-a vorbit ucenicilor săi despre locașurile din casa Tatălui. Dar a omis să le spună și dacă acestea ar fi mobilate și utilate. Acum înțelegeți și voi, ignoranților? Totuși, o nelămurire am și eu: dacă tot s-a aflat ce tip de prize se folosesc în Paradis – a se vedea veiozele –, atunci de ce la parastasul de șase săptămâni nu se împart și smartphone-uri sau laptop-uri de pomană? Și ne mai mirăm că nu-i putem contacta pe cei de pe lumea cealaltă...

Ziua mondială a bunicilor și a seniorilor

Anul trecut, la sfârșitul lunii ianuarie, Sfântul Părinte anunța instituirea unei zile mondiale a bunicilor și a persoanelor vârstnice. Această zi este celebrată, anual, în cea de-a patra duminică a lunii iulie, în proximitatea sărbătorii – după calendarul de rit latin – sfinților Ioachim și Ana, bunicii Mântuitorului. Această decizie a Papei Francisc confirmă, de fapt, învățătura Bisericii, care insistă asupra respectului față de drepturile și de demnitatea persoanelor vârstice și care întărește convingerea că aceste persoane au multe de spus și încă pot să ofere multe acestei lumi.

Anul acesta, așadar, Ziua mondială a bunicilor și a persoanelor vârstnice va fi celebrată duminică, 24 iulie. Moment prielnic pentru a medita la dificultățile cu care cei bătrâni se confruntă, mai ales în această perioadă de instabilitate cauzată de pandemie și de războiul rusesc din Ucraina. Să ne amintim că cele mai multe vieți pierdute în pandemie au fost din rândurile persoanelor vârstnice. Acestea au fost și cele mai vulnerabile persoane în fața izolării și a restricționării accesului la diversele servicii medicale sau sociale. La fel, tot vârstnicii sunt cei mai expuși în fața valului de scumpiri și a crizei financiare cu care întreaga omenire se confruntă deja. Iată, deci, doar câteva motive care ar trebui să ne responsabilizeze și mai mult, atunci când vine vorba de seniorii societății și de prețuirea acestora.

Ce ar putea însemna această responsabilizare? Din experiență, știu cu certitudine că bunicii și bătrânii noștri nu vor să ne fie o povară. Nicidecum. E suficient ca ei să știe că noi, fii și fiicele lor, suntem bine. La fel și nepoții lor. Că nu ne vom îndepărta de credința lor, a părinților noștri, și că îi vom rămâne fideli lui Dumnezeu. Și pentru a ști toate acestea, bunicii își doresc foarte mult să fie căutați, să fie vizitați și incluși în viața noastră, a celor dragi. Iar când sunt privați de aceste momente, deși suferă în tăcere, tot dânșii sunt cei care ne inventează motive peste motive pentru a ne scuza. Dânșii și inimile lor bune.

Cei mai mari oameni ai rugăciunii pe care îi cunosc sunt credincioșii vârstnici. Când noi abia dacă reușim să facem un mister de Rozariu pe zi, ei fac cu ușurință toate cele patru mistere. Și apoi continuă cu devoțiuni de care noi doar am auzit. Când îi vizitez, îi mai întreb – cu naivitate, recunosc – dacă se roagă. Și îmi răspund, mirați de o așa întrebare, că tot timpul. Și că au pentru cine să o facă: pentru copii, pentru nepoți, pentru vecini și cunoscuți, pentru preot și pentru familia lui, pentru parohie, pentru bieții ucraineni, dar și pentru agresorii lor ș.a.m.d. Pare că se roagă pentru toată lumea, mai puțin pentru ei înșiși. Și cred că așa se și întâmplă. Că parcă știu că noi suntem egoiști, chiar și în rugăciune, și că se simt responsabili de rugăciunea pentru întreaga lume.

Vizualizez adesea chipurile senine ale acelor persoane în vârstă care, fie prin exemplul, fie prin povața lor, m-au ajutat să cresc. Iar atunci când, la proscomidie, îi pomenesc pe cei plecați deja din această viață, în cazul unora, am sentimentul că ar fi mai potrivit ca ei să mă pomenească pe mine, acolo unde sunt convins că sufletele lor se odihnesc. Să ne apropiem, așadar, de bunicii și de cei bătrâni ai noștri, nu doar în această zi pe care Biserica le-o oferă, ci în toate zilele cu care Dumnezeu i-a binecuvântat. Și să profităm unii de compania celorlalți, conștienți că drumul parcurs împreună, către Împărăția lui Dumnezeu, este drumul cel mai sigur.

Marea mică schismă

16 iulie – prilej pentru unii și alții de a aminti de marea schismă de la 1054. Am scris cu litere mici numele evenimentului, tocmai pentru că nu a fost unul atât de mare pe cât se crede astăzi. Găsesc deci potrivit să expun câteva scurte consideraţii despre acest moment atât de uzitat în istoria bisericească. Așadar...

Deoarece în ultimele două secole evenimentul cu pricina a fost denaturat – din cauza polemicilor interconfesionale –, e nevoie să corectăm viziunea asupra acestuia, amintind că în anul 1054 nu a existat o excomunicare din partea Bisericii Romane (Catolice) împotriva Bisericii Greceşti (Ortodoxe) şi nici viceversa! Ambele bule de excomunicare priveau doar anumite personalităţi singulare, astfel: legaţii papali conduşi de cardinalul Humberto de Silva Candida au depus pe altarul bisericii Sfânta Sofia, din Constantinopol, cumplita bulă prin care era rostită anatema împotriva patriarhului Mihail Cerularie, a arhiepiscopului bizantin Leon al Ohridei şi a colaboratorilor lor; iar patriarhul Cerularie i-a excomunicat şi el, în replică, DOAR pe autorii bulei anterioare.

De reţinut, deci, că nici cardinalul Humberto nu a îndrăznit să rostească excomunicarea împotriva Bisericii Bizantine şi că nici patriarhul Constantinopolului nu a rostit anatema împotriva papei sau a Bisericii Latine!

Încă un amănunt. În data de tristă amintire, 16 iulie 1054, Papa Leon al IX-lea părăsise această lume deja de trei luni. Din 19 aprilie, mai exact! Iar următorul papă, Victor al II-lea, și-a început pontificatul abia în anul următor. Așadar, "marea" schismă s-a petrecut fără implicarea sau voința vreunui lider al Bisericii Romane, din simplul motiv că scaunul papal era vacant.

Abia peste secole anumiţi teologi vor vedea în aceste evenimente începutul marii schisme. Și tocmai din cauza importanţei exagerate care s-a dat bulelor din 1054, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagora au declarat – în timpul Conciliului Vatican II, la 7 decembrie 1965 – că vor să şteargă aceste evenimente din memoria Bisericii.

Jugul bun – oximoron evanghelic

Sunt anumite fragmente scripturistice, precum și cel din evanghelia acestei zile – Matei 11, 28-30 –, care au însușirea de a-ți pătrunde în minte și de a se repeta acolo pe parcursul întregii zile, la fel ca refrenul unui hit estival. Iată, puteți fredona și domniile voastre:

“Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni. 

Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, că Eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

Căci jugul meu este bun şi povara mea este uşoară.”

Așadar, pe toți cei osteniți și împovărați de jugul și de poverile acestei lumi – de scumpiri la pompe și de măriri de rate, de taxe și de legi absurde și nedrepte, spre exemplu – Mântuitorul îi invită să se elibereze de ele și să-l urmeze, pentru a-și putea odihni sufletul. Însă, atenție, această promisiune minunată e condiționată de imperativul: “Veniți la mine!”.

În versetul următor, Isus nu ne promite că, urmându-l, vom scăpa definitiv de sarcini, ci doar că El ne oferă mângâiere. Și acest lucru e posibil pentru că Isus este smerit cu inima, și blând, și bun, și nu e obraznic și infatuat, așa cum sunt liderii acestei lumi.

Iar credincioșii știu că a-l urma pe Hristos nu înseamnă neapărat o viață de huzur, dar poate însemna sprijin și speranță. Și ce altceva ar putea însemna jugul bun și povara ușoară din ultimul verset, decât crucea purtată de Domnul, cea care este însuși jugul iubirii dumnezeiești?

Ar putea fi această concluzie una scandaloasă? Bineînțeles, dar cei credincioși – care cunosc bine parabola talanților – știu că nimănui nu i se cere să facă mai mult decât poate. Iar despre scandalul crucii, Pavel ne avertiza încă din atichitate: “Propovăduirea crucii e nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu.” – I Corinteni 1, 18.

Preoți cu și fără har

Tot îmi apare în noutățile Fb că, citez, "unul dintre preoții cu mult har de la Dumnezeu" va veni într-un orășel din județ. Unul cu mult har, iar alții cu mai puțin, deci. De parcă Dumnezeu, la hirotoniri, ar fi părtinitor.

La fel, nu demult, cineva îmi spunea despre parohul său ca este un preot cu har. Am întrebat-o pe persoana respectivă dacă insinuează că eu aș fi unul fără. Prea mi-o ridicase la fileu. S-a fâstâcit de numa.

De aia zic, credincioșilor, mai ușor cu pianul pe scări, că așa apar popii cu har precum: cel al deschiderii evangheliei și al previziunii, cel al legăturilor și al dezlegăturilor de cununii, cel al leacurilor alternative la vaccinare, cel al maslurilor făcute prin telepatie ș.a.m.d. Și toate harurile acestea ne costă al naibii de mult.

50 de bani. De lumânări.

Știți cum e cu pomana asta de 50 de bani dată de guvern? Vă întreb pentru că am ceva expertiză în domeniul pomenilor. La fel ca în bancul cu evreul care se plânge rabinului că, fiind o familie numeroasă, stau prea înghesuiți în propria locuință. Rabinul îi spune să mai bage niște dobitoace și ceva orătănii în casă și să coabiteze cu ele o "pereoadă". Apoi, după toate acele zile de chin, rabinul îi cere bietului evreu să scoată animalele din casă, pentru a vedea cât de confortabilă era locuința înainte de nebunia coabitării cu dobitoacele. Fix asta am pățit și noi: după ce am plătit taxe în valoare de 4 lei pe litrul de combustibil, vine guvernul să ne spună că, de acum, ne dă 50 de bani, când, de fapt, acesta continuă să ne ia 3,50 lei la fiecare litru. Adică vreo 200 de lei la fiecare plin.