Relicvariu A.V.

Anul trecut, de hramul Sfintei Rita, PS Mihai ne-a dăruit o relicvă “Ex Ossibus” a Fericitului Martir Vasile Aftenie. Respectivul moment marca cei 75 de ani trecuți de la vizita canonică pe care fericitul episcop o făcuse comunității greco-catolice din Râmnicu Vâlcea, în 9 august 1946.

Noul relicvariu care adăpostește prețiosul dar în biserica greco-catolică din Râmnicu Vâlcea este făcut din lemn de fag - cel mai răspândit arbore din pădurile României - și are dimensiunile: 28x20x18 cm. Pe acesta se regăsesc mai multe simboluri înnobilate cu culoarea aurie a sfințeniei, cea care ne amintește de cununa neveștejită a învingătorilor despre care vorbea Sfântul Pavel în prima sa epistolă către corinteni.

“A.V. 1950” este înscripția care se găsea pe crucea simplă a mormântului Fericitului Episcop Martir Vasile Aftenie din Cimitirul Bellu Catolic. Inițialele A.V. sunt și o trimitere la salutul arhanghelului Gabriel de la Bunavestire, “Ave Maria!”, care a devenit cea mai cunoscută rugăciune adresată Sfintei Fecioare. Iar 1950 este anul morții episcopului martir.

Grâul este simbolul martiriului și al jertfei rodnice: “Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă.” (Ioan 12, 24).

Crucea este, desigur, simbolul suferinței mântuitoare și al dăruirii desăvârșite. Forma crucii aleasă pentru acest relicvariu este similară cu cea de pe baussantul Federației Scutismului European și amintește de promisiunea de cercetaș făcută de tânărul Vasile Aftenie, în 27 octombrie 1914, la Blaj. Cruciulițele care alcătuiesc broderia relicvariului sunt o stilizare a artei brâncovenești care își are obârșia în aceste locuri.

Florile de crin de pe lateralele relicvariului simbolizează noblețea, curăția, dar și credința în Dumnezeu și în Fecioara Maria. Totodată, floarea de crin este și simbolul cercetășiei, mișcare educativă a tinerilor în care spuneam că, la vârsta de 15 ani, s-a înscris și viitorul episcop greco-catolic Vasile Aftenie.

Îți mulțumim, Adrian Paul Iana-Ebenhöh, pentru realizarea acestui relicvariu. Dumnezeu, prin mijlocirea Fericitului Vasile, să îți binecuvânteze munca și să îți răsplătească!

Dureri de mamă

Crunta dramă a războiului face ca milioane de mame ucrainence să știe și ele ce a simțit Maica Domnului atunci când și-a luat pruncul, pentru a nu fi ucis, și a fugit în altă țară.

Și știu bine și cine e Irod, ucigașul de copii.

Alte mii de mame din Ucraina știu și ce a simțit Maria la poalele crucii, când și-a văzut Fiul executat de oameni cruzi.

Aceeași durere împietrește sufletele altor mii de soții rămase văduve de război.

Să îi mulțumim lui Dumnezeu și Maicii Sfinte că noi nu avem nimic mai bun de făcut, decât să stăm pe FB, fie pentru a condamna, fie - incredibil!! - pentru a justifica acest război și crimele sale.

Câteva chestiuni referitoare la românii noștri din Ucraina

Un argument folosit adesea de idioții (in)utili în favoarea poziționării neutre a României - ce-o mai însemna și asta!?! - vizavi de masacrul rusesc de la granițe este acela al încălcării drepturilor românilor din Ucraina. Și până nu ajungem să modificăm primul articol al Constituției, spunând că România este și stat victimizat, ar fi bine să știm una, alta, despre minoritatea românească din Ucraina.

1. Comunitatea românească în cauză e formată din cca. 150.000 de români, nu din 500.000, așa cum prostește se afirmă. Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt, trebuie doar să verificați cifrele recensământului din 2001, dar și informațiile de pe site-ul Ambasadei României la Kiev. Confuzia se poate datora faptului că alte cca. 250.000 de persoane s-au declarat - de bunăvoie și nesilite de nimeni - etnici moldoveni, la același recensământ din 2001 făcut în Ucraina. Majoritatea celor din zona Cernăuțiului se consideră români, iar majoritatea celor din sudul și din estul Republicii Moldova - că ne place, că nu ne place - se consideră moldoveni.

2. Controversata Lege a Educației din 2018, cea care afecta minoritățile etnice din Ucraina, avea ca scop principal diminuarea propagandei rusești, în contextul pierderilor teritoriale din ultimii ani. Celelalte minorități devenind astfel un fel de victime colaterale. Totuși, intrarea în vigoare a controversatului articol 7 din Legea Educației - care stipula că începând cu ciclul gimnazial, învățământul pentru minoritățile etnice să se desfășoare în limba ucraineană - a fost amânată până în 2023. Deci până în prezent, acest articol nu a avut efecte!! În consecință, în Ucraina există în continuare școli cu predare în limba română.

3. E extrem de important de reținut și următoarea nuanță. În 2018-2019, atunci când Biserica Ortodoxă a Ucrainei a obținut autocefalia (adică recunoașterea noului scaun patriarhal de la Kiev), minoritatea românească din zona Cernăuțiului - cca. 100 parohii care fac parte din Mitropolia Bucovinei și Cernăuților - a decis să nu intre sub jurisdicția acestei patriarhii ucrainene, ci să rămână în continuare sub cea a Patriarhiei Moscovei(!). Nu vreau să insinuez ceva în acest sens, doar zic.

4. În ultimele săptămâni, am văzut cu toții refugiați ucraineni vorbitori de limbă română intervievați. Pe niciunul nu l-am auzit vorbind despre încălcarea drepturilor sale, dimpotrivă, cu toții își doresc să se întoarcă acasă, adică în Ucraina.

5. Nu spun că nu or fi existat și momente tensionate sau atingeri ale drepturilor minorităților din Ucraina. Acestea ar trebui tratate totuși ca evenimente excepționale. Utranaționalismul urâcios este prezent pretutindeni. Să nu uităm de băieții îmbrăcați în tricouri negre, din galeria României, care strigă la fiecare meci, aproximez: "Să iasă afară toți etnicii din țară!". Fix aceștia, cei care lezează drepturile minorităților din România, sunt cei care militează pentru drepturile minorităților românești din afara țării. Sesizați și domniile voastre ipocrizia?

6. Iar ideea de a profita de situația actuală a Ucrainei, pentru a anexa teritorii României, nu doar că e una ireală și stupidă, dar nici măcar românească nu este. Pentru că politica de acaparare de noi teritorii este una pur rusească. Așa că spune-mi cu cine te asemeni, ca să îți spun că cu Putin.

Biserica, despre război

În contextul invaziei rusești din Ucraina, e oportun să sintetizăm poziția Bisericii referitoare la război, așa cum reiese din doctrina sa socială. Dar, mai întâi, să vorbim puțin despre pace. Înainte de a fi o datorie a noastră, a oamenilor, pacea este un atribut al lui Dumnezeu. Omul, păcătos fiind, nu poate să facă pace fără Dumnezeu. De aceea, lipsa păcii este dovada distrugerii comuniunii și a unității dintre om și Dumnezeu. Așa se poate explica de ce istoria omenirii este una marcată de violențe și de vărsări de sânge.

Știm că la fiecare Sfântă Liturghie, Biserica se roagă pentru pacea lumii. Și rugăciunea este un lucru deosebit de important din viața Bisericii. Apoi, pentru a sublinia importanța acestui deziderat, anual, pe 1 ianuarie, Biserica celebrează Ziua Mondială a Păcii. Dar Biserica Catolică se folosește și de alte metode de menținere a păcii. De pildă, prin contactele sale diplomatice, intervine pentru apărarea drepturilor omului, îndeamnă la dezarmare, la conviețuirea pașnică, sau mediază și oferă consiliere în situații de criză. Este binecunoscut rolul important pe care Sfântul Ioan Paul II l-a avut în căderea cortinei de fier, sau în soluționarea unor conflicte precum cele din Iugoslavia sau din Orientul Apropiat. Iar aceste eforturi diplomatice sunt avantajate de faptul că Biserica Catolica are un caracter global și nu este restrânsă doar la un statut național.

Biserica condamnă ferm războiul și consideră că războaiele de agresiune și de cucerire sunt întotdeauna imorale. Statul atacat, însă, are dreptul de a se apăra și de a folosi arme. De aceea Biserica admite că statele pot să dețină arme și forțe militare, însă doar atâtea cât să-și poată apăra populația – principiul suficienței –, în eventualitatea unei invazii externe. Iar creștinii pot fi soldați dacă armata din care fac parte servește siguranței și libertății țării. Totuși, angajarea copiilor și a tinerilor în cadrul forțelor militare constituie o crimă. De asemenea, pentru a evita violența și războiul, Biserica este de acord cu strategiile preventive, precum sancțiunile comunităților internaționale împotriva statelor asupritoare.

În cazul genocidului, al crimelor de război sau al crimelor împotriva umanității, comunitatea internațională are obligația morală de a interveni. În acest context, Biserica Catolică sprijină Curtea Penală Internațională de la Haga care trebuie să îi pedepsească pe cei care se fac vinovați de aceste crime. Armele de distrugere în masă – nucleare, biologice, chimice sau radiologice – nu pot fi permise niciodată și în niciun fel de circumstanțe! Folosirea acestora este considerată crimă împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Atunci când este încălcat dreptul internațional – execuția în masă a civililor sau a prizonierilor de război, spre exemplu –, soldații sunt obligați să refuze ordinele comandanților. În acest caz, soldații nu vor putea spune că ei doar au executat niște ordine, ci vor fi direct responsabili pentru faptele lor.

Niciunei religii nu-i este permis să predice violența sau războiul. Cine predică războiul este capelanul militar al diavolului, spune un proverb. A ucide oameni nevinovați în numele credinței este o mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu. De aceea, Biserica Catolică le cere tuturor comunităților religioase să se distanțeze de terorismul religios și, totodată, le roagă pe acestea să facă posibilă buna conviețuire și pacea dintre națiuni.

Stare de post

După doi ani de renunțări și de restricții cauzate de situația sanitară de pe mapamond și consimțite mai mult sau mai puțin, mai avem nevoie oare și de alte îngrădiri, precum cele impuse de post? Sau este postul un fel prelungire a stării de alertă cu care coabităm de o bună vreme? Ceva asemănări în acest sens vom putea găsi, în mod cert. De pildă, am observat că atitudinea omenirii în fața măsurilor sanitare propuse este similară cu cea a creștinilor față de post: unii se înfrânează pentru beneficiile vieții cumpătate, alții pentru că se tem de eventuale repercusiuni, iar alții nici măcar nu vor să audă de astfel de renunțări.

Chiar și așa, postul înseamnă mai mult decât orice fel de măsuri restrictive impuse prin ordonanțe de urgență. Postul înseamnă în primul rând o atitudine benevolă, una care să ne ducă la o convertire individuală, o întoarcere sinceră la statutul obținut prin Botez, acela de fii preaiubiți ai Tatălui Ceresc. De fapt, aceasta se și vrea a fi postul – o cale a simplității care să ne conducă la Dumnezeu. Știm bine că un astfel de drum nu poate fi impus. Dumnezeu ne-a creat pentru Împărăția Cerurilor și își dorește ca fiecare dintre noi să se mântuiască, însă nu independent de vrerea noastră.

Să reținem deci că postul nu este un fel de competiție sportivă organizată de Biserică și care să se desfășoare pe parcursul a opt săptămâni, dacă includem aici și săptămâna albă. După ce vom fi renunțat la carne sau la alte capricii atâta amar de vreme, nu vom primi nicio medalie și nicio diplomă care să ne confirme anduranța. Nu vom posti așadar cu gândul la vreo recompensă, ci la cuvintele Mântuitorului: “Suntem slugi netrebnice, am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17, 10). La fel, postul nu ar trebui să fie nici o toană personală, care să-i afecteze pe cei cu care trăim, și nici măcar o formă vizibilă sau o manifestare exterioară de cult. Pe cât posibil, acesta trebuie să rămână o stare ce ne privește doar pe noi și pe Dumnezeu - “Să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns” (Matei 6, 18).

Iar postul va avea și rost, atâta timp cât vom reuși să luăm în considerare toate cele trei componente ale sale: (1) abstinenţa de la anumite feluri de mâncare și mai ales de la orice lucru care poate împiedica consolidarea relaţiei noastre cu Dumnezeu, (2) caritatea sau transformarea renunţărilor noastre în fapte de milostenie și (3) rugăciunea. E bine de ținut deci regimul alimentar, însă fără celelalte două elemente nu poate fi numit chiar post. Apoi, în zadar vom renunța la carne, sau la alcool, sau la internet ș.a.m.d., dacă nu vom renunța mai ales la păcat.

Așadar, abstinenţa de la carne sau de la alte capricii nu ar înseamna mare lucru, dacă toate aceste renunţări nu ar fi transformate în pomană pentru alții. Apoi, putem transforma în momente petrecute cu Dumnezeu – precum citirea unei evanghelii sau a unei cărți de spiritualitate – și timpul petrecut în faţa monitoarelor. Şi nici măcar atunci postul nostru nu ar fi unul complet. I-ar mai lipsi rugăciunea, întâlnirea noastră intimă şi personală cu Dumnezeu. 30 de minute petrecute cu sau fără rost pe reţelele de socializare pot fi transformate și ele într-un Rozariu oferit zilnic pentru binele celor dragi, pentru pacea lumii, sau pentru convertirea liderilor politici ai lumii, spre exemplu.

Revenind la paralelismul făcut în introducere, cred că putem considera postul tot un fel de stare de alertă. O stare discretă și cuminte în care să ne ascuțim simțul intimității cu Dumnezeu. Pentru că post înseamnă să ieșim din zona de confort care ne ține prizonierii propriilor interese. Să depășim limitele pe care noi înșine ni le-am trasat. La cele spirituale mă refer. Să renunțăm la amăgitorul statut de ucenici căldicei și să ne aprindem de la iubirea Răstignitului. Și așa, la finalul Postului Mare, să fim noi înșine lumina sfântă a Învierii.

Nepăsare

Citatul antinazist al lui Martin Niemöller este unul arhicunoscut. Și deși pare să prindă contur din nou, sper să nu fim nevoiți să rostim și noi parafrazarea lui vreodată.

Când rușii au ocupat Osetia de Sud sau Abhazia, nu am scos o vorbă. Nu eram georgieni.

Când au ocupat Crimeea și Donbasul, am tăcut. Nu eram ucraineni.

La fel și când au invadat întreaga Ucraină, nu ne-am revoltat. Ucraina nu făcea parte din alianțele euro-atlantice ca și noi.

Iar când au venit să ne ocupe și pe noi, nu mai rămăsese nimeni care să ne ia apărarea.

Totuși, să nu disperăm, imnul vecinilor noștri din nord este mai actual decât niciodată - "Încă nu a murit Ucraina, nici gloria, nici libertatea".

Naționalism vs. europenism. Ce e rău și ce e bine?

Cred că dacă s-ar face un top al cuvintelor folosite în mediile de comunicare în ultimul timp, pe lângă termenii tehnici specifici pandemiei, naționalismul ar ocupa un loc fruntaș. Că-i vorba de politicieni, de personalități ale culturii sau de simpli gură-cască, cu toții se înduioșează atunci când sunt forțați de împrejurări să-și alimenteze trăirile naționaliste. Să le spună totuși cineva acestora că această ideologie era la modă acum vreo două secole, atunci când – în contextul favorizat de iluminism – servea idealurilor naționale. Ce vreau să spun e că în prezent naționalismul – atât cel politic, cât și cel religios – nu este doar perimat, ci și extrem de periculos.

De ce e dăunător naționalismul? Pentru că așează interesul particular mai presus de cel comun sau de cel general. Iar lucrul acesta creează foarte ușor conflicte interetnice și interreligioase. Chiar și din acelea sângeroase. Să ne amintim de evoluția Revoluției Pașoptiste din Transilvania, doar. Sau de desființarea Bisericii Române Unite cu Roma, tot într-un pașopt. De fapt, e foarte lesne de văzut cui îi servește discursul acesta naționalist și anti-european, devreme ce România a aderat din liberă inițiativă la Uniunea Europeană, fapt care ar trebui să închidă definitiv acest subiect. Iar filetismul – acest naționalism religios care dă de înțeles că mântuirea ar fi făcută în funcție de cetățenia trecută în pașaport – a fost deja condamnat de bisericile ortodoxe încă din 1872, în cadrul Sinodului din Constantinopol. La fel de lesne de înțeles este și motivul pentru care în Biserica Catolică nu se poate imagina o astfel de erezie.

Ce cred eu că ar trebui să facă România, stat membru al UE, în acest context în care se zgârmă în găleata urât mirositoare a acestei ideologii extremiste? Să își asume identitatea europeană, fără nicio jenă. Să lucreze mai mult la manualele de istorie, spre exemplu, și să evidențieze legăturile țărilor românești cu statele europene medievale. Să expună mai amplu alianțele politico-militare creștin-europene – așa-numita Liga Sfântă – la care și marii domnitori români au aderat. De la Mircea cel Mare, la Iancu de Hunedoara și la fiul său Matia Corvin, la Ștefan cel Mare, la Mihai Viteazul și până la Constantin Brâncoveanul.

Să vorbim mai mult și despre rolul Marilor Puteri în constituirea statului român modern, în special de rolul jucat de Franța în acest sens. Fără susținerea acestor state europene nu ar fi existat nici Unirea Principatelor de la 1859 și nici crearea României Mari în 1918. Sau, cel puțin, nu ar fi fost așa de pașnice precum le știm.

La fel, să se sublinieze accesul nostru continuu la educația europeană. De la deschiderea Școlii Ardelene din 1756, la universitățile Europei care i-au primit și format pe pantalonarii pașoptiști și care îi mai primesc încă pe tinerii țării și până la programele Erasmus ale UE care permit schimburile de experiență între elevii și studenții de pe bătrânul continent.

Să recunoaștem și că poziționarea țării noastre pe malul potrivit al Mării Negre este o reală binecuvântare. Faceți, vă rog, un exercițiu de imaginație și mutați România pe malul răsăritean al Mării Negre, în Caucaz. Ei, cum ar fi fost? Apoi, spuneam cu altă ocazie referindu-mă la simbolistica drapelului UE, de ce să renunțăm la identitatea creștin-europeană și la ocrotirea Sfintei Fecioare sub care fericiții părinți fondatori au pus această uniune?... Totodată, este adevărat și că Europa nu este chiar Cetatea lui Dumnezeu imaginată de Sfântul Augustin – nici pe departe! –, dar barem aici opoziția politică, jurnaliștii incomozi și dușmanii de clasă nu sunt otrăviți cu ceai, împușcați pe la spate sau căzuți de la etaj.

Iar naționalismului și xenofobiei îi putem răspunde prin patriotism, acel sentiment – și nu ideologie!! – despre care Seniorul spunea că este o dragoste discretă pentru țară, o disponibilitate de a-ți da oricând viața pentru ea și de a nu mărturisi acest lucru. Patriotismul e o dragoste discretă, deci, nu e gargară. Eu însumi am învățat acest lucru de la oameni cu mult mai buni decât mine și, mai ales, de la tinerii cercetași care sunt implicați în activități de tot felul – educaționale, caritabile, culturale, sociale etc. – și care nu simt nevoia să bată toba cu asta, ci dimpotrivă, servesc cuminți Patria cât mai bine, conform promisiunii. Doar că să știți și domniile voastre, conform crezului lor, Patria pe care o servesc cercetașii creștini este una întreită: România, Europa și Patria Cerească.

Închinarea la weekend

Observ că weekend-ul a devenit cel mai mare idol al timpului nostru. Mai toată lumea îl venerează, îl așteaptă cu emoție, se pregătește cu ardoare pentru el și îi aduce ofrandă tot ce are mai de preț: banii, timpul și chiar familia. Ce vreau să spun e că ne uităm la we ca la Dumnezeu. Practic, toată viața lumii moderne se învârte în jurul acestui concept. We-ul a devenit vițelul de aur al triburilor contemporane.

De menționat totuși că printre noi mai există și niște unii care nu respectă regulile tribului - mă rog, nu în totalitate - și care văd we-ul ca pe o oportunitate, nu ca pe un scop. Oportunitatea de a se putea întâlni cu Tatăl lor ceresc. O cu totul altfel de întâlnire decât cele specifice we-ului. Una cu adevărat intimă, familială și revigoratoare. Și aceasta este și provocarea pe care v-o lansez - să fiți rebeli, să ieșiți din bula închinătorilor la we și să încălcați regulile tribului secular care vă ține sufletele captive.

Concret, dacă vreți să transformați we-ul în ceva cu adevărat dumnezeiesc, va trebui ca duminică să ajungeți la Sfânta Liturghie. În definitiv, pentru aceasta am fost făcuți - și noi, și we-ul -, pentru Împărăția Cerurilor. Iar Sfânta Liturghie fix asta ne descoperă - identitatea de cetățeni ai Paradisului, de fiice și fii îndreptățiți ai Împăratului-Tată. Adică ceva mai mult decât simpla apartenență la un trib pământesc, nu-i așa?

Folclor tango

Dacă pe 14 septembrie e serbată înălțarea sfintei cruci, astăzi, de Bobotează, se pare că va fi celebrată azvârlirea ei. Iată cum două praznice se pot raporta atât de diferit la cruce. Una cinstește semnul biruinței bine-credincioșilor creștini, cealaltă îl profanează.

Desigur, nu sărbătoarea în sine poartă vina acestui sacrilegiu, ci haioșii popi creatori de entertainment. Și adevărul adevărat este că eu însumi aș cumpăra bilet la un astfel de spectacol, dar cu condiția ca cei care plonjează în apele înghețate să fie preacucerniciile lor.

Iar tradiționala îmbulzeală la putina cu agheasmă nu e nicidecum evlavie creștină, după cum insinua un prelat pontic, ci mai curând descreștinare. Așișderea și tradițiile folclorice - adică păgâne - specifice Bobotezei, dar și mai noul obicei al climbing-ului pe cisternă.

Fieca

Fie ca să nu treacă nicio zi din acest an nou fără să vă rugați! 365 de zile, minim 2-3 minute, de două ori pe zi. La fel ca spălatul pe dinți. De fapt, dacă nu găsesc un alt prilej, novicii se pot ruga și în timpul periajului dentar.

Fie ca să nu treacă nicio duminică fără să participați la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie! 52 de duminici, câte două ore, cu drumul inclus. Praznicele împărătești - adică marile sărbători, dar mă dădeam mare - sunt bonus. Nu e chiar mare lucru. E ca și când am vedea, săptămânal, încă două episoade din serialul preferat, dar fără plata vreunui abonament.

Fie ca să vă spovediți în fiecare lună! Cel puțin. Doar de 12 ori pe an. Mai puțin decât timpul petrecut la cumpărături pentru a ne reînnoi ținutele. Muuuult mai puțin. Tot o reînnoire e și spovada, dar pe interior.

Fie ca să citiți zilnic câte un capitol din Biblie! Astfel ați reuși să parcurgeți Noul Testament în 260 de zile. Așadar, ar mai rămâne timp și pentru parcurgerea unui studiu biblic. Alte două minute câștigate în fiecare zi. Iar Biblia poate fi găsită și online. Chiar și în format audio! Sunt convins că nu veți găsi vreun hit care să dureze doar două minute pe Spotify.

Fie ca să citiți măcar 2-3 cărți pe lună! Deci vreo 25-30 în tot anul. Garantez că Fb-ul o să vi se pară mult mai distractiv după câteva zeci de pagini de carte citite zilnic. Și, în definitiv, cam asta ne dorim de la rețelele de socializare - entertainment.

Fie ca să-i binecuvântați pe toți cei pe care îi întâlniți zilnic! În loc să le spuneți printre dinți ce bine le stă părul, spre exemplu, sau ce tricou drăguț poartă, le puteți spune: Dumnezeu să te binecuvânteze. Verbal sau în gând, în funcție de curajul din dotare.

Și mai fie ca să nu consumați excesiv la noapte! Că mâine e praznic împărătesc. A se revedea cel de-al doilea punct.

____________

Fie ca și eu să mă țin de toate aceste angajamente în 2022. Așa am putea fi mai buni. Și eu, și anul.