Ori la Baal, ori la spital

Deși Sfântul Ilie a trăit cu 3000 de ani în urmă, năravurile lumii de atunci nu erau deloc diferite de cele ale noastre. Și atunci, ca și acum, oamenii șchiopătau de ambele picioare – după cum le și reproșa prorocul – și nu se mulțumeau să adore un singur dumnezeu. Pe de o parte se închinau lui Baal, iar pe de alta nu renunțaseră la credința în singurul și adevăratul Dumnezeu al lui Israel. La fel și noi, credem în Dumnezeu și ne declarăm fidelii săi, dar nu putem renunța la idolii parșivi din viața noastră.

Nu despre patimi mi-am propus să vorbim aici. Alcoolul, violența, infidelitatea conjugală, pornografia, goana după bani – acestea sunt chestiuni de care bunul creștin a învățat să se ferească. De fapt, creștinul practicant ar trebui să aibă o experiență consistentă în lupta cu acestea. Așadar, despre alți idoli - unii mai parșivi, spuneam - aș dori să vorbim.

Televizorul. Oamenii din el, mai exact. Acei deținători unici ai adevărului cărora le aducem osanale și pentru care am fi dispuși oricând să punem mâna pe arme. Cei cărora la sorbim fiecare afirmație, fără să mai considerăm că aceasta ar mai trebui verificată. Templele acestor viței auriți sunt îndeosebi canalele de știri.

Ecranele tactile de toate dimensiunile. Amintiți-vă prin ce dramă ați trecut atunci când ați pierdut sau vi s-a defectat smartphone-ul. Aceste dispozitive ne sunt prezentate ca fiind cel mai în măsură să ne ghideze viața. Ele sunt cele care – cu probabilitate mai mare decât a Sfântului Ilie – ne spun când plouă, sunt omniprezente, atotștiitoare și în plus ne pot infrumuseța chiar și fața.

Copiii. Da, ei, ați citit bine. Adesea ajungem închinătorii micuților noștri. Pe ei îi adorăm mai mult decât orice și pentru ei suntem dispuși să renunțăm la orice, chiar și la poruncile dumnezeiești. Nu putem cinsti ziua Domnului mergând la biserică pentru că bebe este prea mic, dar la mall nu e nici o problemă să îl ducem duminica. Iar problemele cele mai acute apar atunci când bebe crește suficient de mare încât realizează că pentru părinții săi nu există niciun dumnezeu mai presus decât el. Iar de existența Bisericii, a spitalului pentru suflet, nici nu mai vorbim.

Ar mai fi și superstițiile care ne condimentează credința. Știți și domniile voastre: numărul de prosoape dat de pomană la înmormântare, numărul de masluri care să dezlege legăturile, numărul bomboanelor de pe colivă etc. Dar despre acestea am mai vorbit și poate vom mai vorbi și altă dată. Până atunci ne putem întreba cine este baal-ul din viața noastră? Pentru ce/cine suntem dispuși să uităm de Dumnezeu?... Și merită?

Șapte trepte către Cer

Ei, martiriu asumat.

Noi, victime închipuite.

Ei, în temniță, dar liberi.

Noi, prizonieri ai libertăților.

Ei, mărturisitori ai credinței.

Noi, pietre de poticnire.

Ei, ridicați la cinstea altarelor.

Noi, necinstitori cu cele sfinte.

Ei, fericiți în încercări.

Noi, jalnici și plini de frustrări.

Ei, sfinți ai lui Dumnezeu.

Noi îi facem pe plac lumii.

Ei, șapte trepte către Cer.

Noi, însă, preferăm liftul.

Femeia carantineancă

(Adaptare pandemică după Ioan 4, 5-42)

Isus a venit lângă o cetate izolată a Carantinei. Şi era acolo fântâna cu dezinfectant. Iar Isus, fiind ostenit de călătorie, s-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din cetatea izolată ca să scoată soluție dezinfectantă. Isus i-a zis:

- Dă-mi să mă dezinfectez!

- Cum, tu care nu crezi în existența Covid-19, ceri dezinfectant de la mine, deși crezi că am fost manipulată de Oculta Mondială? I-a răspuns femeia carantineancă.

-  Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce-ţi zice: “Dă-mi soluție dezinfectantă!”, tu ai fi cerut de la el şi ţi-ar fi dat dezinfectant permanent.

- Domnule, nici mască nu ai şi nici mănuși nu porți; de unde dar garanția că dezinfectantul tău e permanent? Nu cumva eşti tu mai mare decât OMS-ul, care ne-a dat aceaste măsuri de prevenție; şi OMS-ul însuşi le-a respectat, şi fiii lui, şi turmele lui?

- Oricine se spală cu dezinfectantul acesta, va trebui să se spele din nou. Dar cel ce se va dezinfecta cu soluția pe care i-o voi da eu nu se va mai infecta în veac, căci soluția pe care i-o voi da eu se va face în el izvor de dezinfectant spre viaţa veşnică.

-  Domnule, dă-mi această soluție ca să nu mai trebuiască să mă spăl câte 20 de secunde în mod repetat, nici să mai vin aici să scot.

- Mergi şi cheamă-l pe bărbatul tău şi veniți aici.

- N-am bărbat.

- Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.

- Domnule, văd că tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au dezinfectat pe muntele acesta, dar voi ziceţi că biserica este locul care neutralizează virusul.

- Doamnă, crede-mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta și nici în biserică nu va trebui să vă mai spălați cu apă și cu săpun și apoi cu dezinfectant. Vine ceasul şi acum este, când cei curați se vor închina Tatălui în spirit şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Spirit este Dumnezeu şi cei ce i se închină trebuie să se dezinfecteze în spirit şi în adevăr.

- Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos. Când va veni, acela ne va vesti nouă toate.

- Eu sunt, cel ce vorbesc cu tine.

Dar atunci au sosit ucenicii lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie care purta mască și mănuși. Însă nimeni nu a avut curajul să-l întrebe: “De ce vorbeşti cu ea? Nu știi că a fost manipulată de Bill Gates care vrea să-i microcipeze pe toți închinătorii?”.

Iar femeia şi-a lăsat recipientul pentru dezinfectant şi s-a dus în cetate şi le-a zis carantinenilor: “Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul?”. Şi au ieşit din cetate şi veneau către el. Şi Isus a rămas două zile cu cei care respectaseră măsurile de prevenție împotriva noului coronavirus. Şi cu mult mai mulţi carantineni au crezut pentru cuvântul lui, iar femeii i-au zis: “Credem nu numai pentru cuvântul tău că pe lângă dezinfectantul biocid avem nevoie și de un dezinfectant spiritual pentru suflet, căci și noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii”.

Sfredelele Bisericii

Au trecut 2000 de ani în care Diavolul a avut suficient timp pentru a se convinge că Biserica nu poate fi suprimată cu atacuri din exteriorul ei. Istoria aceasta lungă a demonstrat deja că toate atacurile venite din afară au dus, de fapt, la dezvoltarea și la consolidarea Bisericii. De aceea, consider că acordăm o atenție prea mare acestui asalt mediatic al ultimilor ani. Starea meterezelor care apără tezaurul dumnezeiesc al Bisericii e la fel de solidă ca în vremea Sfântului Pavel, cel care se minuna: “Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră?... Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8).

Așadar nu atacurile venite din exterior ar trebui să ne îngrijoreze, cât cele venite de la noi, din interiorul Bisericii. Acestea sunt cu adevărat devastatoare. “Voi sunteţi sarea pământului. Dar, dacă și sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic, decât să fie lepădată afară şi călcată în picioare de oameni.” (Matei 5, 13). Fiți buni și permiteți-mi să fac aici o mică paranteză: capitolul 5 al evangheliei după Matei, în întregime, poate fi un excelent balsam în timp de asediu al Bisericii. Revenind la subiect, oricât de puternice ar fi meterezele unei fortărețe, ele devin inutile la atacurile din interiorul cetății.

Deși tentația de a exemplifica e una uriașă, totuși, nu o voi face. Mă voi abține să torn sare pe plaga aceasta întredeschisă. Dar dacă suntem onești, vom ști să ne recunoaștem slăbiciunile. Cu toții, clerici și laici, frați de Botez. Imaginea Bisericii mai e asemănată și cu o corabie, însă, deși ne comportăm ca și când ar fi proprietatea noastră, nu noi suntem armatorii ei. Noi, cei botezați în numele Sfintei Treimi, suntem doar pasagerii purtați, în siguranță, peste valurile acestei vieți. Și această corabie a fost construită la Rusalii ca să reziste oricărei furtuni sau grozăvii. Cu toate acestea, ea ar putea fi scufundată tocmai de micile sfredele din interior. Și nu cred că vreunul dintre noi este atât de egoist încât, odată urcat la bord, să uite de încredințarea Sfântului Petru: “Făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul Dumnezeul nostru.” (Fapte 2, 39).

Chestionar pentru examen. De conștiință.

Foto: https://www.facebook.com/pauldumeaphotography/

Ne apropiem de Săptămâna Pătimirilor, timpul întristării, însă cu convingerea incontestabilei victorii a lui Hristos asupra morții. Planul lui Dumnezeu este singura carte câștigătoare pe care o putem juca, îndeosebi atunci când miza jocului este chiar viața noastră. Recomandarea Bisericii este ca în acest timp să ne facem un examen de conștiință amplu, însoțit de părerea de rău, de hotărârea de îndreptare și de abandonare a păcatelor, urmat de drumul la duhovnic, unde să ne spovedim toate păcatele.

În cele ce urmează, vă propun un chestionar care v-ar putea fi de ajutor în timpul examenului. De conștiință. Desigur, nu am pretenția de a fi epuizat toate formele și toate spețele păcatului. Utilitatea acestui chestionar poate sau nu poate fi găsită, abia după ce îl veți fi parcurs deja. Totuși, pentru a nu abuza de disponibilitatea dvs. și de timpul prețios pe care îl dedicați cititului, nu voi puncta păcatele evidente. Cei care se spovedesc în mod obișnuit le cunosc prea bine pe acestea.

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alți dumnezei în afară de mine; să nu îți faci chip cioplit ca să i te închini.

Toată lumea se închină la ceva, fiecare dintre noi avem o valoare sau ceva care stă în centrul vieții noastre: cariera, banii, puterea, familia, ego-ul, telefonul, aplicațiile sociale, hainele de firmă etc. Așadar, cui sau la ce ne închinăm?

*Alte păcate vizate: superstițiile, descântecele, vrăjitoriile, farmecele, horoscopul, ghicitul în diverse; credința în vise sau în viziuni, în magie (nu ne referim aici la arta trucurilor), în amulete, în preoți dezlegători sau taumaturgi etc.

2. Să nu rostești numele lui Dumnezeu în zadar (să nu îl necinstești).

Dacă Dumnezeu este centrul vieții noastre, singurul căruia i ne închinăm, atunci ar trebui ca acest lucru să se reflecte și în discursul și în faptele noastre. Iar când vine vorba de discurs, spunem și auzim o grămadă de blasfemii, spre exemplu: “Oh, my Gosh! ”, “Dumnezeule! ”, “Of, Doamne!”, chiar și uzitatul “OMG!”.

*Alte păcate vizate: înjurăturile, în general, glumele despre Dumnezeu sau despre lucrurile sacre, blasfemiile, blestemele, acuzele aduse lui Dumnezeu pentru neîmpliniri etc.

3. Adu-ți aminte de ziua Domnului și o sfințește.

Este o adevărată tragedie că în zilele noastre majoritatea creștinilor nu mai merg duminica la biserică pentru a-i aduce închinare lui Dumnezeu. Noi, practicanții, știm că duminicile au ceva special, o altă textură, ceva dumnezeiesc, doar dacă participăm la Sfânta Liturghie. Pentru ceilalți, duminica a devenit doar o altă sâmbătă. Și aceasta este o problemă serioasă a societății noastre.

*Duminica nu e permisă munca plătită, dar e permisă munca făcută de plăcere cu cei dragi (grădinăritul, spre exemplu). La fel sunt permise diversele activități necesare familiei și serviciile care necesită permanență. Lenea/trândăvia e considerată păcat chiar și duminica.

4. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să trăiești mult și bine.

Când vorbim de iubirea aproapelui, începem desigur cu cei mai apropiați nouă: părinții, frații, surorile și copiii noștri. Dacă nu reușim să ne iubim familia, cum vom reuși să îi iubim pe ceilalți? Deci, mai întâi, să exersăm iubirea aproapelui pe cei din familia noastră. În creștinism, familia și valorile sale sunt fundamentale. Așadar, nu ne rușinăm de cei din familia noastră, nu îi disprețuim și nu îi batjocorim, nu îi bărfim, nu ne certăm cu ei, ba dimpotrivă: ținem cont de părerile lor, le arătăm iubirea noastră, ne rugăm pentru ei, îi sprijinim și îi ajutăm la nevoie etc. La fel și în cazul educatorilor sau al formatorilor.

5. Să nu ucizi.

Crima este o realitate tulburătoare a societății actuale. Zilnic auzim de atentate și de războaie, de oamenii care mor din cauza poluării sau a substanțelor de tot felul. Ce nu auzim e că în România sunt avortați cca. 100.000 de copii anual (aproape 300 de avorturi pe zi). Desigur, îi acuzăm pe oamenii din trecut de cruciade, de inchiziție, de războaiele mondiale, dar uciderea celor fără apărare nu considerăm a fi o problemă. Viața îi aparține lui Dumnezeu, deci nu ne este îngăduit nouă să dispunem de ea.

*Alte păcate vizate: distrugerea sănătății printr-un mod de viață dezordonat (excese de mâncare nesănătoasă, alcool, fumat, droguri, nopți nedormite etc.), violența, bullying-ul, certurile, ura etc.

6. Să nu fii desfrânat (să nu comiți adulter).

Desfrânarea este o altă problemă majoră a societății, iar adulterul cu atât mai mult. Mulți vor spune că e libertatea omului să facă ce vrea cu trupul său, însă ar trebui să îi rugăm pe cei înșelați de parteneri, pe cei care au suferit din cauza adulterului, să ne spună sincer prin ce au trecut. Din nou revenim la familie. De fapt, comitem adulter de fiecare dată când încălcăm valorile fundamentale ale familiei. Adulterul nu e doar o chestiune privitoare la sex. Ne trădăm familia și atunci când suntem violenți fizic sau verbal, când risipim bunurile familiei, când arătăm dezinteres față de problemele celorlalți etc.

*Alte păcate vizate: nerespecatrea intimității trupului nostru sau al celorlalți, ținutele provocatoare, discuțiile și gesturile indecente, vizionarea imaginilor cu conținut imoral, pe net sau la TV, prieteniile împotriva castității etc.

7. Să nu furi.

Furtul este o încălcare a drepturilor fundamentale ale omului, e o violarea a persoanei umane. Comitem un furt chiar și atunci când calomniem pe cineva, atunci când îi răpim din personalitate. Eu consider că furtul, în toate formele lui, este unul dintre primele trei păcate ale românilor. Un fost ministru spunea că suntem un popor de infractori, deci că furtul, corupția, mita, șpaga, ar face parte din identitatea noastră. Îi învățăm pe copii să dea atenții încă de la grădiniță. Darea/luarea de atenții, de plăți, la educatori, la medici, la polițiști, la stat, la preoți, în schimbul serviciilor de tot felul, încalcă porunca a șaptea. La fel și când dăm șpagă pentru a obține diverse funcții. “Corupția ucide” nu este un aforism de ieri, de azi. Corupția este cea care l-a ucis pe Mântuitorul atunci când Iuda a acceptat mita preoților. Ori de câte ori vom da sau vom primi atenții, ne vom asemâna cu Iuda, ucigașul lui Hristos.

*Alte păcate vizate: înșelăciunea, specula, camăta, neplata muncitorilor, distrugerea bunurilor (“Eu dau graffiti, eu fac rap pretty / Numele meu e scris pe pereți, in the city”), jocurile de noroc, nerestituirea lucrurilor împrumutate, copiatul, plagiatul, chiar și cel al postărilor de pe paginile de socializare, etc...

8. Să nu minți.

Ar trebui să ne întrebăm la sfârșitul fiecărei zile: azi cu cine am dat de pământ, pe cine am atacat, cât de des am făcut-o, reputația cui am stricat-o? Facem foarte des aceste lucruri, mai ales în interiorul nostru. Dacă dau cu cineva de pământ, am impresia că eu mă ridic. Și de câte ori ne mințim pe noi înșine din cauza propriului ego?

*Alte păcate vizate: deformarea sau ascunderea parțială a adevărului, bârfa, prefăcătoria, lingușirea, discuțiile prostești etc.

9 & 10. Să nu dorești femeia aproapelui tău. Să nu dorești nimic (nici un lucru) din ceea ce este al aproapelui tău.

Avem tendința să ne dorim lucruri, dar nu neapărat din cauza valorii lor intrinseci, ci pentru că și altcineva le dorește. O jucărie poate sta mult și bine nebăgată în seamă, până când un copil va vrea să se joace cu ea. Și abia atunci începe nebunia, când un al doilea copil va vrea fix aceeași jucărie. De ce ne dorim atât de mult ultimele generații de telefoane sau de mașini? Sau de ce am vrea să ne îmbrăcăm cu haine de la anumite brand-uri care oricum costă mai mult decât cele obișnuite? De ce ne interesează atât de mult în ce ne îmbrăcăm sau ce telefon avem? Pentru că imităm dorințele celorlalți. Și publicitatea se bazează pe acest principiu. De ce vreau bluza aia? Pentru că o vedetă îmi spune că și ea și-o dorește sau că o are. Dorind ceea ce și ceilalți își doresc devine sursa a o mulțime de tensiuni și dureri în relațiile noastre sociale. Să ne dorim ceva nu e păcat, dar e păcat să ne dorim ceea ce au alții. Acest lucru va duce sigur la conflicte.

*******

În încheiere, vă îndemn să repetăm zilnic Decalogul – un exercițiu spiritual foarte util – și chiar mai mult: să trăim fiecare zi a vieții noastre conform celor 10 precepte dumnezeiești.

i alţi 33

Despre pandemie și alimente de bază

“Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei şi atunci vor posti...”
(Marcu 2, 20)

Sunt consternat de poziția cu iz mistico-populist luată de unii colegi preoți care compară mersul la supermarket cu mersul la biserică.  Adică, se întreabă ei, dacă poți merge să îți procuri cele necesare trupului, de ce nu ai putea să faci la fel cu cele necesare sufletului? Pentru că trupul, cucernici părinți, ca să trăiască și să fie sănătos, are neapărată nevoie de hrana materială, măcar de alimentele de bază. La fel și sufletul are nevoie de hrană spirituală cea de toate zilele, îmi veți spune, în special de Preasfântul Trup și Sânge al Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Omiteți însă – din naivitate, sper, și nu din oportunism populist – cel puțin două variabile ale discuției în cauză.

Mai întîi, Biserica nu are și nici nu ar trebui să aibă o tejghea la care să se poată ambala merindea pentru suflet, așa cum se întâmplă la market cu cea pentru trup. Spre deosebire de kilele de cartofi sau de mălai, pe care le putem lua doar de pe rafturile magazinelor, hrana de bază a sufletului – care este rugăciunea – poate fi procurată și acasă, în orice cămară, prin împreunarea mâinilor.

Va veni, cucernicilor, din nou fericita vreme în care le vom da credincioșilor preparatul haute cuisine al Bisericii, pe Hristos-Pâinea, hrana vieții veșnice. Dar până atunci, vă rog, să nu îi hrănim cu aluatul fariseilor și al saducheilor (Matei 16, 6). Bineînțeles, rugăciunea făcută în casă nu se poate compara cu Sfintele Sacramente, dar poate fi hrana de bază pentru suflet, cartofii și mălaiul spiritual. Iar cine se va hrăni frecvent cu acestea, cel puțin trei mese pe zi, își va păstra integritatea sufletului până când va putea să se hrănească din nou cu Pâinea Vieții.

Apoi, noul coronavirus afectează doar sănătatea fizică, nu și pe cea spirituală. Ba, dimpotrivă, primim zilnic mărturii despre creșterea pe alocuri a calității vieții spirituale, în timpul acestei pandemii. Iar integritatea fizică a credincioșilor trebuie să fie și ea una din grijile prioritare ale noastre, ale preoților. Vindecările făcute de Hristos orbilor, muților, șchiopilor etc., confirmă că avem datoria de a ne preocupa și de sănătatea fizică a celor care ne-au fost încredințați.

Și dacă cea mai bună armă propusă în acest moment de cadrele medicale, în lupta cu virusul chinezesc, este izolarea în propriile cămine, pe ce fel de expertize ne bazăm noi, pentru a ignora cu tupeu recomandarea specialiștilor? Că dacă vine cineva să ne spună cum să ne facem slujba, sărim ca arși, dar noi ne putem da cu presupusul despre orice, chiar și atunci când vine vorba de microbiologie! Știința este considerată de Biserică drept un dar pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii. Să prețuim deci acest dar.

În acest context găsesc foarte potrivite cuvintele Sfântului Părinte Papa Francisc, omul care pe 27 martie s-a rugat, de unul singur, în Piața Sfântul Petru: “Avem o ancoră: prin crucea lui am fost mântuiţi. Avem o cârmă: prin crucea lui am fost răscumpăraţi. Avem o speranţă: prin crucea lui am fost vindecaţi şi îmbrăţişaţi pentru ca nimeni şi nimic să nu ne despartă de iubirea sa mântuitoare. În mijlocul izolării în care suferim din pricina lipsei de afecţiune şi a întâlnirilor, experimentând lipsa multor lucruri, să ascultăm din nou mesajul care ne salvează: Isus a înviat şi trăieşte împreună cu noi!”.

Pericole morale

În “Ploaia care va veni”, Florian Pittiș confirmă parcă învățătura evangheliei de mâine, a cincea duminică a Postului Mare, spunând că banul şi puterea sunt pericole morale. Să reținem deci că banii și puterea sunt doar amenințări morale, ele nefiind ceva rău, neapărat. Iar în acest timp al pandemiei COVID-19, mai mult decât oricând, ne-am aștepta cu toții ca ele să fie folosite în scopuri bune. Însă, la fel de bine – așa cum s-a și întâmplat în cazul anumitor spitale care au devenit focare de infecție cu noul coronavirus –, banii și puterea pot fi folosite și în mod greșit. Poate de aici și concluzia Moțului, aceea că circul vieții ne-a impus salturi mortale.

Subiectul evangheliei este deci puterea, cea după care tânjeau apostolii Iacov și Ioan. Și, cu siguranță, mai erau pe acolo și alți ucenici care și-o doreau. Dar care este modelul de leadership propus de Mântuitorul? “Care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. (...) Că şi Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci ca el să slujească şi să-și dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”(Marcu 10). Iar în capitolul 13 al Evangheliei după Ioan, vedem și care sunt modestele ustensile ale liderului autentic: prosopul și ligheanul!

Desigur, acum ne-am putea întreba cum ar fi ca liderii zilelor noastre să folosescă și ei aceleași metode și aceleași instrumente, precum Isus. Dar înainte de a căuta și de a găsi practicile eronate de leadership ale fruntașilor noștri politici, vă invit să privim, fiecare dintre noi, la relațiile cu cei din propriile familii. Mai ales în aceste zile în care suntem constrânși să petrecem mai mult timp împreună. Cum ne raportăm la aceștia? Sunt prosopul și ligheanul – metaforic vorbind – uneltele nepretențioase de care ne ajutăm pentru a-i convinge pe ceilalți? Sau folosim alte arme – precum îmbufnarea, șantajul emoțional, amenințarea, violența fizică sau cea verbală etc. –, pentru a ne impune voința?...

După câteva momente de reflecție, încheierea îi va aparține tot celui cu care am început și vocii sale emblematice:

“Ploaia care va veni

Le va potopi pe toate.

Să-ncercam să facem noi

Un oraș fără păcate.”

Provocări de “Doamne ajută!”

Dacă am privi postările de pe Fb ca pe un joc din copilărie – “Adevăr și provocare” este numele lui –, am observa că mai toți prietenii virtuali aleg provocarea. Că ne place, că nu ne place, adevărul a devenit “rara avis” în mediul online. Și, deși nu sunt unul dintre cei care partikipă la jocurile naive de pe Fb, îndrăznesc totuși să vă ațâț pe dvs. să acceptați câteva provocări mai de “Doamne ajută!”. Așadar...

Rugați-vă împreună, toată familia. Cel puțin o dată pe zi. La cină, spre exemplu. “Tatăl nostru” e probabil cea mai potrivită rugăciune care poate fi rostită înainte de masă. Dacă vă jenați să acceptați această provocare, niciun bai, vă puteți ruga și singuri, dar va trebui să spuneți rugăciunea “Tatăl meu”.

Citiți întreg Noul Testament. 10 minute dedicate zilnic acestei provocări înseamnă parcurgerea a 6-7 capitole scripturistice. Cu perseverență, în vreo 40 de zile, vom ajunge la binecuvântarea Sfântului Ioan Evanghelistul din ultimul verset al Apocalipsei: “Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toți!”. Și să mai sperăm că la finalul acestor 40 de zile – poate chiar mai devreme – va fi și sfârșitul izolării noastre în casă.

Binecuvântați-vă unii pe alții rostind: “Dumnezeu să te binecuvânteze!”. O puteți face atunci când vă treziți, în loc de “Bună dimineața!”. La fel și înainte de culcare. Cuvintele binecuvântării pot fi însoțite și de însemnarea Sfintei Cruci pe frunte, cu degetul mare, spre exemplu. Unii pe alții.

Un apel telefonic pe zi. Făceți-vă o listă cu cei care nu ar rămâne indiferenți să vă audă, în special în această perioadă de încercare. 7-8-9-10 oameni dragi. Sunați-i pe fiecare în parte, câte unul în fiecare zi. Când ajungeți la finalul listei, repetați isprava. A, ceva important: pentru a iniția un apel telefonic, puteți folosi fix același dispozitiv cu care navigați pe rețelele sociale. Da, tehnologia de ultimă oră permite acest lucru.

Înainte de a pleca la cumpărături, întrebați-i pe seniorii vecini dacă au și ei nevoie de ceva. Dacă nu o vom face nici acum, atunci când? Nu uitați ca mai întâi să vă completați o declarație care să cuprindă: numele și prenumele, data nașterii, adresa locuinței, motivul și locul deplasării, data și semnătura. Apoi, la ieșirea din magazin, nu uitați să îi mulțumiți casierului. Puteți plusa și cu o binecuvântare, desigur.

Ultima. Nu dați “Like” decât dacă acceptați aceste provocări. În totalitate! În schimb, puteți da “Haha”, “Love”, “Wow” și chiar “Sad”. “Angry” să nu dați, că faceți riduri.

Loc de rugăciune

Multe, extrem de multe chestiuni au fost amorsate în aceste ultime săptămâni de către noul coronavirus. Însă, acest virus chinezesc care ne bântuie pare că a și dezamorsat ceva – eterna controversă a creștinilor: e musai să merg la biserică pentru a mă ruga sau o pot face doar de acasă? Înainte de era COVID-19 au existat așadar cel puțin două tipuri de creștini rugători: (1) cei care se rugau atât la biserică, cât și acasă, și (2) cei care nu se rugau deloc, dar care totuși ne spuneau că ei se roagă în intimitatea casei lor. Îmi și imaginez că o făceau într-o odăiță cu lumină difuză și cu miros de plante medicinale uscate pe ziar. Am vorbit de existența a cel puțin două tipuri de creștini, deoarece iau în calcul și o a treia categorie: cea care recunoaște sincer că nu se roagă. Nu vă mirați, că și ei tot creștini se autodefinesc.

Spuneam deci că noul coronavirus a dezamorsat, cel puțin pentru moment, această dispută a celui mai bun loc de rugăciune – biserică vs. acasă –, de vreme ce acum ne rugăm cu toții în izolarea propriilor cămine. Că ne place, că nu ne place, iată că Dumnezeu are propriile căi – poate prea originale pentru gusturile noastre –, cu care să înlăture motivele de ceartă dintre noi. Și cu toate acestea, de fiecare dată când intru în biserică, inexplicabil, simt ecoul rugăciunilor făcute de bunii creștini de acasă. Simt cum undele acestor rugăciuni mângâie Altarul și pereții bisericii, ca și atunci când duceam la bun sfârșit, împreună, Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Iar când stau în Sfântul Altar și mă întorc spre naos, dacă închid ochii, pot să îi văd în rugăciune pe toți credincioșii parohiei așezați în băncuțe, pe fiecare după numele său și după locul în care obișnuia să se așeze înainte de epoca coronavirusului.

În loc de încheiere. Iată-ne, așadar, pe toți, experimentând rugăciunea doar de acasă. Desigur, unii dintre noi în stil propriu, în stilul celor duși la biserică. Dar ca să fim chit, îmi doresc din toți rărunchii ca, la sfârșitul acestui timp extraordinar de izolare, și cei care spun că ei se roagă doar în casă să simtă emoția și bucuria rugăciunii făcute în cenacolul frângerii Pâinii și al coborârii Spiritului Sfânt. Iar acesta nu poate fi decât biserica de ziduri, cea pe care tronează semnul victoriei escatologice: Sfânta Cruce.

x

O veste bună în vremuri nebune

Bunavestire este prin excelență sărbătoarea asumării, sărbătoarea lui “Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) rostit cu toată răspunderea. Pentru Maria, asumarea maternității Fiului lui Dumnezeu a însemnat totodată și asumarea suferințelor care veneau la pachet cu vestea adusă de Arhanghelul Gabriel. Bineînțeles că bucuria nașterii lui Isus a fost una care a depășit granițele acestei lumi – și mamele ne pot confirma acest lucru –, însă fiat-ul Sfintei Fecioare nu a însemnat decât asumarea desfătării, ci și pe cea a durerii ce avea să urmeze. Condițiile mizere găsite în Betleem, unde avea să-l nască pe Mântuitorul lumii, apoi emigrarea într-o țară străină, dar mai ales condamnarea și executarea Fiului preaiubit, au fost și ele incluse în răspunsul afirmativ dat de Maria arhanghelului.

Cunoscând toate aceste lucruri, astăzi suntem invitați să ne întrebăm cât de mult sau cât de puțin ne-am asumat și noi identitatea creștină. Așadar, suntem noi creștini full-time – atât în bucurii, cât și în suferințe – sau mai curând ne trăim credința part-time, adică suntem credincioși doar atunci când și vremurile ne sunt favorabile? Spunem și noi în vremuri de încercare: “Fie mie după cuvântul tău!”, sau îi suntem fideli lui Dumnezeu și Bisericii sale sfinte doar atunci cand e senin în viețile noastre? 

Ar fi absurd, desigur, să credem că Dumnezeu iubește suferința. Spre exemplu, în timpul rugăciunii din Grădina Ghetsimani (Matei 26), putem vedea lămurit că Isus nu își dorește suferința – “Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la mine paharul acesta!” –, dar că și-o asumă – “Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia ta!”. Această perioadă critică, a pandemiei prin care trecem, trebuie privită ca pe o vinere a pătimirilor, deci cu speranța că va veni și timpul învierii și al mântuirii noastre, timp în care ne vom putea veseli fără nici o opreliște. Însă, înainte de a sălta și de ne bucura de viață, va trebui să ne asumăm și noi – precum a făcut și Sfânta Fecioară Maria – urcușul pe Golgota.

În concluzie, cine vrea să trăiască intens bucuria vieții și a învierii, va trebui să urce mai întâi pe Dealul Căpățânii. Nu există altă cale spre viaţă, decât aceea pe care însuşi Isus Hristos a mers. Dar, preabunilor, sus inimile, pentru că nouă ne va fi cu mult mai uşor să parcurgem acest drum, deoarece poteca a fost deja bătătorită!