Ziua în care am început să fiu seminarist

Septembrie 1996. Cu un puternic miros de spray Intesa Unisex şi cu o traistă de rafie pe umăr, uşor sfios, dar mândru până la Dumnezeu, părăseam casa părintească din comuna natală, Osica Mare, pentru a merge la seminarul din Vâlcea. Cum de am fost admis în tagmă?... Aceasta ar fi o altă poveste. Important era că reuşisem să evit liceul teoretic din sat, instituţie educaţională care şi-a făcut renume prin cursurile after school ţinute în plantaţia de cartofi a directorului sau, doar uneori, prin via profesoarei de limbă rusă.

Să mă scuzaţi, domniile voastre, pentru aceste amănunte, imediat voi reveni la emoţionantul moment al despărţirii de mama şi de surori, că fratele urma să mă petreacă până la gară. Cu lacrimi tremurânde în ochi, precum personajele animate japoneze, mama îmi dă un ultim sfat (de fapt, singurul pe care l-am reţinut şi preţuit până la terminarea seminarului): „Ai de grijă cum pui piciorul pe scara de la tren, să nu aluneci! Aaa… şi dacă nu eşti în stare să faci şcoala la oraş, vino, mamă, acasă, că avem două pogoane de porumb care trebuie săpate în Dealu’ Bobului”. Cu respiraţia oprită în gât - senzaţie pe care o mai simţisem numai atunci când tiranul Don Leoncio o îngrozea pe dornica de emancipare sclavă Isaura - am pus mâna pe poartă, hotărât să nu mai sap nici măcar vreun fir de porumb, nici în Dealu’ Bobului, nici în Dealu’ Viilor şi nici în Vale la Olteţ.

Pe peronul gării, Mădălin, fratele meu mai mare, nu se poate abţine să nu îmi dea şi el, la mişto, un ultim sfat: „Băh, vezi ca pe acolo, pe unde te duci, să nu fii la fel de prost ca pe-acasă!”. Îi promit că aşa va fi şi, atent la scara vagonului, m-am urcat în personalul Caracal – Piatra-Olt. Apoi, la Piatra, trebuia să mă urc în acceleratul Craiova – Sibiu, cu destinaţia Râmnicu Vâlcea, pentru următorii cinci ani. Abia după ce am urcat în accelerat, am simţit că această mult râvnită etapă din viaţa mea este, în mod cert, ireversibilă. Începusem chiar să corelez mizeria şi sudoarea din trenul personal cu zilele toride petrecute cu stiloul în mână, pe câmpurile nesfârşite din jurul comunei natale (stiloul, în jargonul osicenilor, era sapa făcută din disc de tractor); iar, pe de altă parte, tapiţeria curată a scaunelor şi curentul dătător de răcoare, cauzat de viteza acceleratului, îmi sugerau că aşa ar putea fi şi noul trai de la seminar: răcoros şi înmiresmat, precum o aşezare monahală de la marginea vreunei păduri de foioase.

După trei ore de mers cu trenul – timp în care îmi imaginam ordinea şi trăirea monahală caracteristice unui liceu teologic (deh, naivitatea coinacului venit de la ţară!) – şi după alte 30 de minute de mers fudul cu paporniţa de rafie pe umăr, pe străzile oraşului ce urma să mă adopte, am ajuns şi în curtea internatului unde urma să vieţuiesc alături de alţi pioşi fraţi întru credinţa cea dreaptă. Curtea era ticsită de părinţi aristocraţi şi de odraslele lor dichisite cu costume scrobite şi cu pantofi de lac al căror luciu îţi putea afecta vederea, dacă-i priveai mai mult de cinci secunde. Eu, cu pantalonii mei de culoarea muştarului, bufanţi şi călcaţi cu dungă, cu pantofii sport, negri, cumpăraţi din bâlciul de la Pârşcoveni, cu cămaşa cu dungi late, al cărei guler îl lăsasem intenţionat să fie văzut sub bluza verde de trening, cu traista pe umăr şi cu cărarea dreaptă ce-mi împărţea simetric părul blondin al ţestei, păream pur şi simplu dintr-un alt film.

Realizând imediat faptul că arăt ca o sorcovă într-o vitrină cu porţelanuri, m-am furişat, ocolind mulţimea, către internat, pentru a-mi primi cheia de la chilia în care urma să fiu găzduit. Aici, alt şoc, chilia care mă aştepta era de fapt sinistra cameră 14, vizavi de baie, cu uşa spartă, cu patru rame de metal care păreau că ar fi paturi, cu alte patru dulapuri în care am mai găsit doar două poliţe-rafturi şi cu o spărtură de toată frumuseţea într-una din ferestre. Era ghinionul ultimului venit, iar dacă, prin absurd, mai găseai vreun corp de mobilier util celulei (aşa numeam noi, seminariştii, camerele de cămin), riscai ca acesta să fie revendicat de domnii elevi mai mari.

Zăpăcit, în mijlocul unui haos de nedescris, departe de lumea rurală liniştită, cea în care crescusem, şi cu mult mai departe de visurile din accelerat, încercam să îmi dau cu seama ce se mai poate face sau reface. Am învelit cele două rafturi în hârtia creponată cu care venisem de acasă, mi-am aşezat legătura de haine şi produsele igienice pe acestea, apoi am plecat să găsesc magazia de unde mi-am luat o lenjerie  cel puţin dubioasă de pat. Între timp, în celulă venise şi Valerică, cel care - datorită aptitudinilor sale inegalabile de şuţ - îşi câştigase renumele de Valerică Trei Mânuţe sau Valerică Mână de Aur. În timp ce fredona şuierând din imnul seminaristului - „În lume, nu da Doamne nimănui, viaţa teologului / În viaţă, mamă, câţi copii mai ai, la seminar să nu-i dai…” -, Valerică avea de grijă să-mi dezvăluie şi regula care guverna aşezământul seminarial: eşti mai mic, eşti vinovat… şi cu asta, basta!

Era deja seară, iar eu, întins pe pat, realizam că nu găsisem chiar noul mod de viaţă la care mă aşteptam. În timp ce momentele zilei (plecarea de acasă, „băh,vezi să nu fii prost!”, trenul, imaginea celulei, imnul seminaristului etc.) îmi vâjiiau capul, uşa camerei s-a deschis violent. Unul dintre temuţii fraţi Ţurţur, cel mare - înfiorător datorită brutalităţii şi unghiei uriaşe de la degetul cel mic al mâinii drepte, în egală măsură -, mi-a cerut să confirm dacă eu sunt Ostropel, apoi mi-a spus că ar fi auzit că am două poliţe care s-ar potrivi de minune în dulapul său. I-am confirmat faptul că sunt cel căutat, apoi m-am conformat, potrivit regulii guvernatoare pe care abia o învăţasem. După ce domnul elev Ţurţur, drăguţ fiind, mi-a permis să-mi păstrez hârtia creponată, m-am reaşezat în patul de cazarmă, încercând să-mi explic zâmbetul pervers de pe faţa lui Valerică Trei Mânuţe, zâmbet ce i-a scăpat în momentul în care rămăsesem fără rafturi la dulap.

Se înserase. Bucuria reîntâlnirii seminariştilor, însoţită de formulele de salut deloc ortodoxe care se auziseră în toată după-amiaza pe holurile căminului, îşi pierduse din entuziasm. Încercam să adorm gândindu-mă că viaţa din seminar nu era deloc cea pe care mi-o imaginasem. Însă, pe de altă parte, eram hotărât să nu mai ţin niciodată, în mână, stiloul făcut din disc de tractor, niciodată!… Nu-i nimic, îmi şopteam pe sub pătura de cazarmă, mă voi adapta!

Utopia prototipului prezidenţial

Dacă aş fi republican, în mod cert nu l-aş vota pe Ponta. Dar nu sunt, aşadar nu îl voi vota nici pe Iohannis. Însă voi, preaiubiţi prieteni republicani, voi îi puteţi vota. Aşa că, aveţi de grijă pe care din cei doi îl ştampilaţi! Sunt convins că, dacă vă veţi folosi câtuşi de puţin discernământul, vă puteţi alege preşedintele de care, mai apoi, să fiţi mândri. Iar eu cred că preşedintele potrivit pentru republica în care vieţuiţi ar trebui, printre multe altele, să posede şi următoarele calităţi:

- să fie sincer când vine vorba de trecutul său, deoarece, la urma urmei, şi cele bune, şi cele rele au dus la formarea lui, deci să şi le asume deopotrivă;

- să fie onest şi dispus să-şi sacrifice interesul personal în favoarea cetăţenilor;

- să nu roşească în faţa nici unui mahăr mioritic, de fapt, să nu roşească nici măcar în faţa propriilor părinţi;

- să considere preşedinţia ca fiind o funcţie de slujire, nicidecum una cu caracter tiranic;

- atât dânsul, cât şi anturajul domniei sale să pună la mare preţ abnegaţia, moralitatea şi patriotismul nealterat de ideologii extremiste;

- să numească în funcţiile cheie ale republicii adevăraţi oameni de Stat (am scris stat cu majusculă, tocmai pentru a-i ajuta pe mulţi să deosebească verbul la participiu de substantivul care desemnează instituţia politico-administrativă);

- să colaboreze cu aceştia amintiţi mai sus, pentru a reuşi să administreze cu maximă eficienţă resursele republicii, dar administrarea acestora să fie făcută numai în folosul cetăţenilor acesteia.

Lista aceasta ar putea continua la nesfârşit, însă convins fiind de faptul că aţi înţeles ideea, mă opresc aici. Admit că un astfel de preşedinte, înconjurat de astfel de persoane, ar face ca viermele ruşinii de a nu fi republican să-mi mănânce albeaţa obrajilor, în antiteză, desigur, cu căpitanul de plai al lui Alecsandri. Aşadar, scumpii mei prieteni republicani, acesta este prototipul preşedintelui pe care doresc să vi-l alegeţi. Până atunci, noapte bună…, vise plăcute!

„Mamaie, cu cine votezi?” / „Cu vecinii, mamă!”

- Ia, spune-mi, mamaie, te dusăşi la vot?

- Da, mamaie, fusăi. Păi, cum să nu mă duc, bineînţălăs că fusăi!

- Şi pusăşi ştampila pe toţi, aşa cum am stabilit?

- Nu mamă, pusăi p-ăsta, cum îi zâce, p-al primarului…, p-ăsta dă ne-a dat pachete cu poza lui.

- Păi, cum aşa? Nu ţi-am zis eu să-i votezi pe toţi, ca să nu se supere niciunul?

- Ai zâs, mamă, da’ intră copilu’ lu’ Strâmbu după mine şi stătu acolo până pusăi ştampila, că cică io nu mai aud şi ca să mă ajute el. Şi mi-au zâs şi oamenii că dacă-o ieşi ăla preşedinte, ne face drumu’ dân Căţăt până-n Ghiocioaia.

- Mamaie, ai de grijă, că mă supăraşi! Peste două săptămâni, să stai acasă, să nu te mai duci nicăieri, că dacă nu… nu mai trecem pă la mata!

- Bine, mă, mamaie, nu mă mai duc... Da nu te supăra, că ori cu votu’ meu, ori fără el, tot aia e… Şi poate ne mai dă şi nouă vrun kil dă zacăr sau dă al’ceva.

- Ia, fii mata atentă: dacă îţi dau ăştia un kil dă zahăr, ca să te duci, eu îţi dau zece, ca să stai acasă şi să nu mai votezi cu toţi escrocii! Ce zici, facem afacerea?

- Bine, mamă, o facem. Da’ când mai veniţi, să îmi aduceţi şi mie baterii pentru aparatul dă urechi, că nu mai am şi e rău, mamă, să nu auzi!

După două săptămâni…

- Săru’mâna, mamaie, ce faci?

- Ce să fac mamaie, cu bătrâneţile şi cu boala.

- Hai, să îţi dau bateriile şi medicamentele pentru luna următoare!

- Ce bine că mi le luarăţi, mamă, să trăiţi! Hai, că şi io tăiai doi pui, unu’ îl băgai în cuptoru’ dân curte ca să-l mâncăm acu’ şi unu’ ca să îl luaţi la voi.

- Dar nu fusăşi la vot, aşa cum ne-am înţeles, nu?

- Nu, mamaie, nu fusăi.

- Bravo, mamaie! Păi, şi nu e mai bine aşa?

- Nu ştiu dacă e mai bine, că io nu fusăi, da’ îi detei buletinu’ lu’ Lisandru dî la vale, că mi-l ceru dă dimineaţă.

- Păi, cum adică îi dăduşi buletinul, mamaie!?!

- Zâsă că mi-l ceru primaru’, că să i-l dau dacă vrem să ne facă şi nouă drumu’ până în Ghiocioaia, că ne e greu iarna, mamă.

- Mamaie, văd că una vorbim şi alta facem! Păi, nu am avut noi o înţelegere? Ce-ţi trebui să-i dai buletinul ăstuia?

- Am avut, mamă, da’ să nu te năcăjeşti pă mine, că voi veniţi şi, după aia, mă lăsaţi sângură. Şi io tot cu vecinii rămâi ca să mă ajute când oi avea nevoie dă ceva… Şi zâsăi să nu îi supăr…

Unsul Domnului vs. alesul gloatelor

Dacă tot ne-am băgat în politică până-n gât - de la cei mai instruiţi la cei mai nătăfleţi şi de la popi la piţipoance - de ce să nu vă dezvălui şi eu opţiunea mea politică vizavi de proximele alegeri. Bine, bine, mă aştept şi să îmi reproşaţi faptul că preoţii nu au dreptul să facă politică, dar – întreb retoric – episcopii au? Cum care? Ăia care dau diplome în schimbul fondurilor de rezervă ale guvernului şi care se pozează cu politicienii pe scene precum pipiţele pe catwalk. Şi, în plus, îmi mai rezerv acest drept deoarece nici blogul nu e biserică, cum nici postarea aceasta nu e vreo predică.

Am tot înghiţit şi am tot sperat ca aceste zile mizerabile de campanie să treacă mai repede. M-am închinat de uimire atunci când am primit e-mailuri de la colegi preoţi în care eram rugat să strâng semnături pentru diverşi candidaţi sau candidate. M-am închinat din nou, dar de trei ori, şi nu am dormit o noapte când am auzit că episcopii martiri ar fi mândri să se poată poza şi ei cu vreun prezidenţiabil; de parcă aceştia, la 1918, s-ar fi unit cu vreo republică prezidenţială, şi nu cu un regat!

Însă astăzi, în ajunul zilei de naştere a Majestăţii Sale Mihai I, Regele României, nu mă mai pot răbda să tac. Da, voi merge la vot, aşa cum am făcut-o de fiecare dată, şi îmi voi anula votul, tot ca de fiecare dată. Iar acum vă voi face şi o scurtă confesiune: singura dilemă pe care o am este că nu ştiu ce să scriu în căsuţa pe care o voi desena pe foaia de vot şi în care voi pune ştampila, „Monarhie constituţională” sau „Regatul României”? Desigur, domniile voastre veţi vota cu cine veţi dori, dar nu mă pot abţine să nu vă întreb: de ce alesul gloatelor şi nu unsul Domnului?

Eu mi-am răspuns deja la această întrebare şi în cele ce urmează vă voi oferi câteva argumente ale alegerii mele:

- Pentru că pecetea ungerii cu Marele Mir a Regelui Mihai în 1926 (când Majestatea Sa avea doar cinci ani) este indelebilă şi pentru că instituţia preşedinţiei Republicii România a fost inaugurată de Ceauşescu, deci de bolşevism.

- Pentru că episcopii martiri ai Bisericii noastre Române Unite cu Roma au participat activ la unirea Transilvaniei cu Regatul României - fapt dovedit încă din antetul Decretului-lege nr. 3631/1918, acolo unde stă scris că „ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale din Alba-Iulia de la 18 Noemvrie/1 Decemvrie 1918 sunt şi rămân de-a-pururea unite cu Regatul României” (!!!) -, nicidecum cu republica prezidenţială.

- Pentru că România şi-a obţinut independenţa în urma războiului din 1877, în timpul domniei lui Carol I; iar, în schimb, republica este caracterizată de o dependenţă acută şi permanentă.

- Pentru că domnia şi regatul au lăsat rădăcini sănătoase în conştiinţa naţională, românii dovedind în repetate rânduri că se pot mobiliza sub domn sau sub rege; în timp ce republica prezidenţială dezbină şi învrăjbeşte.

- Pentru că state dintre cele mai dezvoltate de pe mapamond – precum: Belgia, Canada, Danemarca, Japonia, Luxembourg, Norvegia, Olanda, Regatul Unit, Spania sau Suedia – deşi au ca formă de guvernământ monarhia constituţională de tip ereditar, reuşesc ca prin democraţia reprezentativă să plaseze suveranitatea în mâinile poporului şi nu în ale unui domnitor, aşa cum greşit se interpretează.

Aştept desigur şi reproşuri de genul: „Părinte, trezeşte-te, România nu e regat, deci nici Mihai nu ne e rege!”. Dar ăsta nu-i bai; trăiţi voi şi votaţi preşedinţi în prezumtiva voastră republică de tip bananier; iar pe mine lăsaţi-mă, vă cer cu stăruinţă, să respir liniştit şi în deplină libertate în Regatul României! Pentru că da, eu consider că - de vreme ce regele a abdicat forţat în decembrie 1947 şi nici poporul nu a fost chestionat cu privire la schimbarea de regim ce a urmat acestui moment - actuala formă de guvernământ a ţării noastre, republica prezidenţială, nu are nici un dram de legimitate.

Şi, în încheiere, mai am încă ceva de transmis, dar de data aceasta mă adresez preaiubiţilor susţinători ai monarhiei: aşa cum preoţii buni nu mearg matoli la Liturghie, la fel nici monarhiştii veritabili nu pot vota preşedinţi.

TRĂIASCĂ REGELE!

Autobiografie restrânsă

La cererea preaonoratului public internaut şi cititor, voi mâzgăli aici o scurtă biografie a subsemnatului. Aşadar, sunt fiul lui Constantin şi al Elenei (al treilea din cinci), născut la 20 ianuarie 1982, în Caracal. Din anul 1991, la îndrumarea părintelui paroh am început să frecventez slujbele religioase celebrate în parohia ortodoxă din comuna Osica de Sus, dar şi să cunosc viaţa intimă a acestei parohii. La începutul anului 1992, în 24 februarie, tatăl meu a suferit un accident în urma căruia s-a mutat din această viaţă. Din acest moment îngrijirea celor cinci copii (trei fete şi doi băieţi) a căzut pe umerii mamei mele.

Am efectuat clasele I-VIII între anii 1988-1996 la Şcoala Generală Nr. 2 Osica de Sus şi, începând cu clasa a VII-a, am început pregătirea pentru examenul de admitere la Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Râmnicu Vâlcea. În vara anului 1996 am susţinut acest examen în urma căruia am fost declarat respins. Pentru a mă putea pregăti mai temeinic în vederea susţinerii examenului de admitere din anul următor, am hotărât ca în anul şcolar 1996-1997 să urmez cursurile Şcolii de Cantori din cadrul aceluiaşi Seminar, fapt ce s-a dovedit util, deoarece în vara anului 1997 am fost declarat admis în clasa a IX-a a Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. Despre cei cinci ani petrecuţi în Seminar (1997-2002) am mai scris câte ceva în secţiunea STV-Confesiuni a blogului, dar nu e musai să luaţi de bune chiar toate bazaconiile de acolo, ci doar pe majoritatea.

Paradoxal, în toţi aceşti ani din seminarul vâlcean, simţeam cum în mod constant convingerea mea de a deveni slujitor pe ogorul Domnului scădea an de an. Dar cu toate acestea, merită amintit faptul că, din anul 2000, atunci când fostul părinte paroh, Marian, a intrat în clerul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, datorită principiilor în care fusesem educat până atunci, au urmat aproape doi ani de discuţii puţin amiabile în care îi reproşam acestuia greşeala pe care tocmai o făcuse.

Nu pot încă să descriu cu exactitate ce s-a întâmplat în ultimul an de liceu - eu leg acest eveniment deosebit de important din viaţa mea de o vizită pe care am făcut-o la mormântul P.S. Vasile Aftenie -, cert este că în Săptămâna Patimilor din anul 2002 am renunţat la ideea de a deveni preot al Bisericii Ortodoxe şi, fapt care i-a uimit pe mulţi apropiaţi ai mei care mă ştiau drept un anticatolic convins, am hotărât să studiez istoria Bisericii Greco-Catolice. Astfel, în anul 2002 am început cursurile Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Departamentul Oradea, Specializarea Teologie-Istorie, cursuri pe care le-am încheiat prin susţinerea lucrării de licenţă intitulată „Rezistenţa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, faţă de agresiunea comunistă. Cazul episcopului Vasile Aftenie”, în anul 2006.

În primul an petrecut la Oradea am reuşit să cunosc suficient Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, fapt care m-a determinat ca în anul 2003 să încep şi cursurile Specializării Teologie-Pastorală, din cadrul aceleiaşi facultăţi şi, totodată, să devin seminarist al Seminarului Român Unit „Sfinţii Trei Ierarhi” din Oradea. Pe parcursul celor patru ani petrecuţi în Seminar am încercat să-mi aprofundez studiile teologice şi în acelaşi timp să am diverse activităţi care să-mi fie utile atunci când voi fi ales să aduc roadă, aşa cum Însuşi Mântuitorul ne-a spus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi…” (Ioan XV, 16). Tot în aceşti patru ani am primit treptele inferioare ale preoţiei prin punerea mâinilor P.S. Sale Virgil Bercea: Lectoratul în 11 decembrie 2005 şi Ipodiaconatul în 6 decembrie 2006

În 2007 am absolvit atât Specializarea Teologie-Pastorală având titlul lucrării de licenţă: „Unirea românilor cu Biserica Romei, 1697-1701”, cât şi Masteratul „Fundamente ale identităţii europene” al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Oradea, cu lucrarea de disertaţie: „Debutul programelor educaţionale româneşti,efect al unirii cu Biserica Romei”.

2007 s-a dovedit a fi unul însemnat pentru mine, deoarece tot în toamna acestui an, pe 16 septebrie, m-am căsătorit cu Iulia-Veronica - cea care mi-a fost alături la toate deciziile importante pe care le-am luat în ultimii ani – şi am primit taina preoţiei prin punerea mâinilor P.F. Cardinal Lucian, la 25 noiembrie. Puţin după aceasta, la 1 februarie 2008, am primit misiunea de administrator parohial al parohiei din Brezoi (click aici pentru un scurt istoric al acesteia), moment în care am început lupta cu morile de vânt în încercarea de a redobândi fosta bisericuţă a comunităţii greco-catolice.

Ţinând cont de faptul că trecutul apropiat îmi este deja consemnat - ba pe blog, ba pe facebook - şi cu speranţa că am satisfăcut pe deplin curiozitatea prietenilor internauţi, mă voi opri aici. Pax et bonum!

Mirosul campaniei de toamnă

Miez de septembrie. Într-o luni dimineaţă însorită. Ieşi din casă şi te aştepţi să simţi mirosul reavăn al fructelor, care pârguite, care deja răscoapte… Tragi puternic aerul dimineţii în piept şi ce să vezi: mirosul de hoit îţi umple plămânii încă de la prima inspiraţie trasă pe nări în faţa blocului. Te-ai fi aşteptat, totuşi, ca după luptele nocturne date la ore de înalt rating prin diversele studiouri, în dimineţile încă blânde ale aceastei campanii de toamnă, să miroase a sânge proaspăt - abia vărsat pe ţărâna ideologiilor politice – şi, poate, a sudoare. Ei, aş! Mirosul înţepător de cadavru se întrepătrunde cu cel de lături, creând astfel inconfundabilul iz al campaniei electorale.

Te stăpâneşti ca să nu-ţi dea pe-afară stomacul strâns ca un ghem şi te îndrepţi către serviciu cu speranţa că mirosul de bancnote uzate de aici îl va înlocui pe cel de-afară. Degeaba! Colegii împărţiţi pe găşti, unii în dreapta şi alţii în stânga, îţi aduc aminte de carnagiul televizat din noaptea trecută. Acuzele şi reproşurile care zboară dintr-o parte în alta, acompaniate de pumnii strânşi care lovesc aerul, sunt din cele mai grave: comunişti, securişti, tâlhari, trădători, delapidatori, ipocriti, compromişi, vânzători de ţară etc. Haitele - de dreapta sau de stânga - încearcă să te convingă pe rând că trebuie să fii de partea lor, de partea Răului Mai Mic. În zadar! Nu fac altceva decât să-ţi amintească de cuvintele preotului la cateheza duminicală: „Alegeţi doar Binele! Răul rămâne rău, indiferent dacă e mai mic sau mai mare!”. Îţi mai aduci aminte şi că în trecut ai votat Răul Mai Mic şi că apoi ai fost nevoit să fii martor la creşterea spectaculoasă acestuia. Mirosul de campanie care-ţi invadează până şi biroul te astupă, îl simţi ca pe o gheară care ţi se încleştează în piept.

Îţi acoperi gura şi nasul cu batista (încă nu ştii din ce motiv: fie să nu mai înhalezi izul cadaveric, fie să nu borăşti din cauza acestuia…, fie din cauza amândoura) şi începi să-ţi verifici poşta electronică. Un amic îţi trimite costul amănunţit al campaniei dusă de candidatul X, un altul îţi trimite fotografia lui Y, preferatul său, în spatele căruia se înalţă cupole de catedrală, şi te roagă să-l ajuţi cu strângerea de semnături pentru susţinerea creştinului competitor. Desigur că în inbox mai ai şi alte e-mail-uri despre alţi icşi şi igreci şi zeţi pe care le ştergi fără să clipeşti. Mirosul de campanie îţi urcă până la mansardă.

Poate că drumul spre casă va fi altfel, îţi închipui, şi te afunzi printre aleile parcului. Rememorezi cuvintele lui Chirilă care spunea că sufletul politicianului miroase a flegmă uscată pe un birou ponosit de provincie; comparativ cu sufletul fecioarei, spre exemplu, care miroase a grâu timpuriu abia stropit de ploaie. Nici nu-ţi duci gândul până la capăt, că simţi din nou acel miros de hoit şi de lături. Vine dinspre aleea seniorilor care, în dauna simpaticului joc de table, preferă discuţii politicianiste. Îi pun în antiteză cu atât de mult patos pe onorabilul X şi pe verticalul Y, încât ai crede că se sfâşie între ei, ca hienele pe stârv. Îţi propui să îţi ţii respiraţia în timp ce treci printre venerabili, dar nu poţi să nu observi cu coada ochiului cum îşi şterg cu mânecile balele ce li se preling pe sfrijitele bărbii sau pe guşi, după caz. Ei sunt cei care în ultimele câteva decenii l-au votat pe Răul Mai Mic care odată ajuns la putere a devenit Răul Mai Mare, oferindu-i astfel Fostului Rău Mai Mare şansa de a deveni Rău Mai Mic şi de a putea fi votat din nou, ca să ajungă iarăşi Mai Mare…, Mult Mai Mare!

Ajuns acasă nu îţi mai doreşti decât să închizi ferestrele şi să te speli de miros. Te cureţi de mirosul campaniei de toamnă şi lupţi din răsputeri să rămâi inodor. Şi totuşi clachezi. Eşuezi tocmai pentru că te consideri o persoană care preţuieşte informaţia şi care nu poate fi atât de uşor manipulată, care ştie să citească printre rânduri. Îţi supraevaluezi putinţa şi, involuntar, cauţi telecomanda. Doar ce-i apeşi butonul roşu şi mâinile deja au început să ţi se împută… Acum e miezul nopţii şi miroşi precum televizorul, miroşi şi tu ca toată lumea: a carnagiu.

Maslul cel... „de obşte”?

După o lungă perioadă de cugetare, mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să scriu despre aşa numitul „Maslu de obşte”. Şi voi face acest lucru, chiar dacă sunt conştient de faptul că îi voi supăra pe mulţi dintre credincioşi, dar şi dintre colegii mei preoţi. Bine, fie, mă cunoaşteţi suficient de bine încât să ştiţi că poate tocmai de aceea abordez subiectul. Îndrăznesc să tratez acum tema Maslului de obşte, tocmai pentru faptul că suntem în extrasezon; vă daţi seama ce ar fi însemnat să scriu acest material în Postul Mare, mai ales în Săptămâna Sfintelor Patimi!

Despre ce e vorba? S-a împământenit cutuma ca preoţii să celebreze acest tip de maslu în perioada mai sus menţionată. Atunci, uşile bisericilor şi profilurile parohiilor de pe Facebook sunt pline de afişe de genul: „În data de … în biserica noastră se va săvârşi Maslul de Obşte de către enşpe preoţi…, bla, bla…, vă aşteptăm cu drag!”. Şi o să încep prin a cita Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, Can. 737, § 1: „Prin ungerea sacramentală a bolnavilor (Sfânta Taină a Maslului), îndeplinită de sacerdot cu rugăciunea, credincioşii creştini afectaţi de boală gravă şi căiţi din inimă primesc harul prin care, întăriţi cu speranţa răsplăţii veşnice şi dezlegaţi de păcate, devin dispuşi la îndreptarea vieţii şi sunt ajutaţi să treacă peste boală sau să o suporte cu răbdare.” Vedem cum, conform CCBO, cei care primesc maslul sunt acei creştini grav bolnavi care anterior au primit şi Sacramentul Mărturisirii (Spovada). Aşadar cei care suferă de vreo banală viroză cauzată de AC-ul maşinii sau cei care au migrene din cauza stresului de la serviciu sunt excluşi de la primirea acestui sacrament!

Bine, bine, veţi spune, dar am auzit noi că Maslul vindecă şi bolile sufleteşti, nu doar pe cele trupeşti! Atunci, preaiubiţilor, nu aţi auzit suficient de bine, deoarece pentru bolile sufletului există un alt sacrament: Taina Penitenţei sau Spovada (a se vedea CCBO, de la Can. 718). Cum altfel ţi-ai putea vindeca sufletul, decât în urma mărturisirii păcatelor şi a primirii îndreptării şi dezlegării de la preot!

Este adevărat că Dogmatica Bisericii Ortodoxe - cel puţin cea după Isodor Todoran şi Ioan Zăgrean - admite că prin Maslu „se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de boli sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea păcatelor” şi că „este justificată practica de a săvârşi maslul de obşte pentru toţi credincioşii care doresc”; dar în primul rând regulile BOR nu ne sunt nouă aplicabile şi apoi, în aceeaşi dogmatică, găsim o înterpretare greşită a textului scripturistic de la Iacov 5, 14 care spune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului.”. De ce este greşită înterpretarea acestui text? Pentru că în dorinţa de a justifica caracterul obştesc al Tainei Maslului - adică tocmai faptul că acest sacrament i se poate administra oricărui creştin, indiferent de gravitatea bolii - autorii respectivei dogmatici scot din context următorul fragment: „De este cineva bolnav”, deci nu grav bolnav, susţin ei! Însă dacă ar da drumul textului să curgă mai departe, ar observa şi ei că maslul se administrează acelor bolnavi care au, cel puţin, dificultăţi în a se deplasa, de aceea, continuă textul: „Să cheme preoţii bisericii”!! Să nu îmi spuneţi acum că şi Mântuitorul a făcut numeroase vindecări bolnavilor care totuşi se deplasau, pentru că nu se pune. Atâta timp cât Biserica nu preia vreuna dintre aceste vindecări miraculoase ca temei scripturistic pentru instituirea Tainei Sfântului Maslu, rămâne cum am stabilit, nu-se-pu-ne!

O altă practică eronată în celebrarea sacramentului ungerii bolnavilor este înmânarea pomelnicelor care cuprind persoane ce nu sunt de faţă şi pentru care preotul se roagă în timpul acestei taine. E ca şi când aş merge să mă spovedesc şi i-aş înmâna preotului o listă cu iubiţii membri ai familiei mele. Păi, dacă tot îmi dă mie dezlegare, cât îl costă să îi dezlege şi pe ei, nu? Rectific, voiam să spun: cât mă costă să îi dezlege şi pe ei? Ia, să îi rugaţi pe preoţii care primesc pomelnice la Maslu să vă arate şi domniilor voastre unde în Molitfelnic - carte care cuprinde diverse slujbe - există o ectenie anume în care să fie citite pomelnicele în timpul acestui sacrament! Şi dacă nu există, cu de la cine putere modifică structura slujbei care nu este deloc una oarecare?

Un ultim aspect pe care aş vrea să îl iau în discuţie este deschiderea cărţii la sfârşitul slujbei Maslului. E adevărat că atât Molitfelnicul editat de BOR, cât şi cel al BRU menţionează: „Preotul, luând Sfânta Evanghelie, o dă bolnavului să o sărute şi apoi o deschide preotul (deci, tot preotul, nu bolnavul!!); astfel deschisă, preoţii slujitori o ţin deasupra capului celui bolnav, iar preotul cel dintâi zice rugăciunea aceasta cu glas mare: Împărate Sfinte, îndurate şi mult-milostive Doamne Isuse Hristoase…”. Dar acesta este un gest liturgic şi nu un moment care să scoată la iveală darul de profet sau de vizionar al preoţilor. Şi am ţinut să menţionez acest lucru pentru că eu însumi am văzut popi care îi pun pe oameni să deschidă Sfânta Evanghelie spre sfârşitul slujbei, pentru a le descoperi viitorul! Ba mai mult, dovedind şarlatania popilor-ghicitori şi adresându-mă în acest sens creştinilor care au primit canoane să participe la enşpe Sfinte Masluri, în enşpe mii de locuri, tot eu am fost cel acuzat că din cauza tinereţilor nu stăpânesc rânduiala liturgică bisericească!

Acestea fiind spuse, închei cu speranţa că printre cei care aţi parcurs aceste rânduri, se vor afla şi persoane care vor dori să se aplece cu mai mare atenţie asupra sacramentelor pe care Biserica are datoria de a le administra, cel puţin, cu onestitate. Iar dacă am deschis aici vreo cutie de-a Pandorei, fiţi convinşi că voi reveni şi cu alte cutume care denaturează aspecte din viaţa cotidiană a Bisericii!

O altfel de alegere de stareţă

Zilele acestea am primit vizita unui bun prieten şi a distinsei sale soţii, ucraineni din Maramureş. Şi pe unde să îi plimbi sau cu ce altceva să te lauzi onoraţilor musafiri, decât cu salba de mănăstiri din judeţ. Aşa că ieri spre amiaz am pornit-o cătinel către Horezu. Şi uite-aşa le-am împins o vizită maicilor de la Bistriţa - unde, la cheile torentului omonim, am văzut şi urmările prăpădului din ultimele zile -, apoi celor de la Arnota, celor de la Horezu şi desigur că nu le puteam omite şi pe măicuţele de la Dintr-un Lemn. Aici, în parcare la Dintr-un Lemn - unde nu mai ajunsesem de ceva ani - luat pe nepregătite, am făcut greşeala să privesc fără ochelari de soare spre turlele noii biserici ce se înalţă puţin mai jos de medievala biserică a mănăstirii.

- Măi să fie – i-am zis lui Ivan - ia bangheală că maicile şi-au tras coperiş de aur la noua biserică!

- N-are cum, că eu nu am mai auzit de aşa ceva! – s-a minunat Ivan.

- Mă, n-auzi, ascultă-mă ce-ţi spun, e după modelul Ghimbav-Făgăraş! Dar şi mai interesant e faptul că, cel mai probabil, tabla aurită e fabricată în Ucraina.

Însă neavând argumente suficiente să-l conving, am abordat-o pe prima maică ce mi-a ieşit în cale:

- Măicuţă, nu vă supăraţi, acoperişul bisericii pe care o construiţi e din aur!?

- Nu! E doar poleit cu aur! – mi-a retezat-o venerabila măicuţă şi a plecat în trombă, bolborosind.

- E, Ivane, acu’ ce părere-ţi faci? – am continuat să-mi necăjesc oaspetele.

- Apăi, mă, Victore, eu încă nu am mai văzut din astea!

Am vizitat apoi biserica de piatră care găzduieşte icoana făcătoare de minuni şi, tot minunându-ne de turlele de aur, am urcat la bisericuţa de lemn care-i şi dă numele mănăstirii. Acolo am găsit alte două maici mai tinerele şi auzindu-le cum chicotesc, mi s-a părut potrivit să le abordez şi pe dânsele:

- Doamne ajuta! Nu vă supăraţi, am şi eu o curiozitate, de fapt, am mai întrebat-o pe-o măicuţă mai în vârstă despre aceasta, dar s-a supărat pe mine.

- Doamne ajută, dar spuneţi, despre ce e vorba?

- Nu vi se pare că turlele de aur de pe noua biserică nu au nimic în comun cu complexul monastic de aici, ba dimpotrivă!

- Păi, nici nouă nu ne plac – mi-au răspuns maicile cu naturaleţe -, dar ce să facem, e alegerea maicii stareţe. Şi să ştiţi că nu sunt din aur, sunt doar din inox placat cu aur. O donaţie, bineînţeles, de la un creştin; dar nu ne-au ajuns pentru tot acoperişul, iar restul lucrării l-am făcut cu cupru, ştiţi, e mult mai ieftin!

Le-am mulţumit măicuţelor frumos pentru îngăduinţă şi ne-am îndreptat către stejarii seculari pentru a mai trage câteva ultime cadre. În timp ce fotografiam icoana prinsă în scoarţa unui copac, o soră de mănăstire cu ochi sticloşi s-a apropiat de noi pentru a ne întreba:

- Nu vreţi să vă spun câteva vorbe despre mănăstire? Doar dacă vreţi, că o fac aşa, gratis, că nu eu ar trebui… dar mie îmi place.

- Da cum să nu, soră, chiar ne gândeam că ar fi fost frumos să găsim un ghid pe aici – am provocat-o eu, observându-i lucirile din privire.

- Ştiţi, aceasta nu e biserica făcută dintr-un lemn, aceea a ars şi a trebuit să facem alta care nu e dintr-un lemn. Scria despre lucrul acesta şi în nişte pliante de la chioşc, dar Maica Stareţă ne-a pus să le retragem, aşa, ca să nu-i smintim pe turişti. Dar nu e minciună, ne-a zis Maica Stareţă că nu e minciună! La fel am făcut şi cu icoana făcătoare de minuni când a stat patru ani la restaurări prin Bucureşti. Atunci, Maica Stareţă a făcut o copie după icoană şi a îmbrăcat-o cu coperţile vechi de argint şi ne-a zis să o prezentăm ca fiind făcătoare de minuni. Şi au venit profesori de istorie şi oameni mari aici şi aşa le-am spus. Dar nu e păcat, că după patru ani icoana a venit înapoi, de ce să fie păcat, că aşa ne-a spus Maica Stareţă!

- Bine, bine – am profitat eu de pofta de vorbă a sorei -, dar cu acoperişul de aur de pe turle, ce e?

- Păi, dacă e frumos şi bun şi Maica Stareţă îşi permite…, de ce să nu!? Dar să ştiţi că e adus tocmai de la Moscova! Dacă Maica Stareţă aşa a vrut, şi nouă ne place!

Şi probabil că discuţia ar mai fi continuat, însă, văzându-le pe cele două măicuţe coborând spre noi, sora cea bine dispusă a băgat capul în pământ şi a uşchit-o de acolo. Noi am mai poposit preţ de câteva minute pentru a schimba câteva impresii în urma recentelor dezvăluiri, apoi ne-am retras către Râmnic, păstrând vie în memorie discrepanţa dintre turlele noi, cele aurite, şi cele mai vechi. Oricum, pe viitor, voi cugeta adânc dacă ar mai fi sau nu cazul să le recomand prietenilor o vizită la mănăstirea din Frânceşti. Iar pe mine, singurul lucru care m-ar convinge să mai trec pe-acolo, ar fi doar o eventuală reîntâlnire cu sora cea voioasă, altfel…

Fala de a locui în Hackerville

Cel mai mare motiv de mândrie al vâlcenilor din ultimii 10-15 ani este cu siguranţă capacitatea tinerilor din Râmnic de a fi „descurcăreţi”. Zeci sau poate chiar sute de familii afectate de disponibilizările masive de pe platforma Oltchim şi-au gasit, în aceşti ultimi ani, salvarea în propriile progenituri atât de abile în mânuirea computerelor, încât oraşul domniei lui Mircea cel Bătrân a ajuns arhicunoscut în toată lumea civilizată care foloseşte eBay-ul. Şi să nu credeţi că tinerii „descurcăreţi” ar fi ceva genii care ar promova online potenţialul turistic al urbei noastre, nicidecum! Sunt convins că bănuiţi deja din titlul postării care e ocupaţia acestor haiduci contemporani (haiduci în sens peiorativ, desigur).

Chestiunea pe care doresc să o ridic aici este următoarea: ce s-a întâmplat cu conştiinţa acestor oameni care nici măcar nu mai întrezăresc răul din hoţie, ba dimpotrivă, încă se mai şi fudulesc cu activitatea pe care o desfăşoară? Oare cum şi de când a devenit normal ca părinţii frustraţi să-şi măgulească coţcarele odrasle care i-au uşurat de sarcina de a umple frigiderele? Cum şi de când este normal să te mândreşti cu BMW-ul din parcare pe care fiu-tu şi l-a luat în urma fraudelor informatice?… Cum s-a ajuns ca furtul să nu mai fie considerat… furt!?!

Îmi pun aceste întrebări deoarece, ascultând sute de spovezi, sunt nevoit ca mai tot timpul să fiu eu cel care întreabă despre încălcarea poruncii a şaptea; şi aceasta din cauză că aproape nimeni nu-şi mai propune să mărturisească că a furat. Iar scuzele găsite, mai că te fac să crezi că furtul nu ar fi deloc un păcat grav: „Ei, am mai luat şi eu vreun capsator, vreun pix sau câte ceva de la serviciu, că doar toată lumea ia”, „Trebuie să ne descurcăm cumva şi noi, părinte…, şi cele câteva coli pe care le-am luat din birou, le sunt necesare copiilor la şcoală, că dacă şi pe acestea mai dăm bani…”, „Dar nu am ştiut că nu e bine să iei şi să ştiţi că nici prejudiciul nu e atât de mare” sau „Păi, eu nu aş pune mâna să iau, dar sunt plătit prost şi trebuie să-mi completez cumva leafa”. Însă, de departe, cea mai frapantă justificare mi se pare: „Am mai luat şi eu, părinte, CA TOT OMUL”!!! Şi tot ascultând aceste mieroase dezvinovăţiri, mai că îţi vine şi ţie, ca preot, să le spui că nu-i nimic, că-i înţelegi şi că le dai dezlegarea fără canonul de a îndrepta răul comis.

Şi acum voi reveni la tinerii hackeri de care noi vâlcenii suntem atât de mândri. Ce ar fi putut învăţa ei de la părinţii care constant, seară de seară, aduceau acasă sacoşe pline cu piuliţe şi şuruburi din fabrică, sau cu făină din brutărie, sau cu materiale textile din croitorie, sau cu unelte de pe şantier, sau cu topuri de coli A4 de la birou etc.? Candoarea, onestitatea?… Şi fără a-i exonera pe aceştia de vina evidentă pe care o poartă, doresc să atrag atenţia asupra stârpirii răului din rădăcină, deoarece proverbul „Cine fură azi un ou…” este probat, din nefericire, de mult prea mulţi tineri „descurcăreţi” ai zilelor noastre. Închei parafrazându-l pe Sfântului Apostol Pavel care rămâne la fel de actual şi azi, precum era şi acum două mii de ani, când se adresa corintenilor: să nu cumva să vă înşelaţi în privinţa aceasta, nici hoţii (printre mulţi alţii) nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu!

Comunitatea românilor uniţi din Bucureşti - de la preoţi misionari la eparhie

În contextul înfiinţării noii eparhii greco-catolice din Bucureşti, în locul Vicariatului General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiului Regat constituit în 1940, găsim de cuviinţă să prezentăm în cele ce urmează un scurt istoric al comunităţii greco-catolice din Bucureşti. Această comunitate a românilor uniţi cu Roma din Bucureşti s-a format începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din emigranţi ardeleni care au trecut Carpaţii  pentru a nu se înrola în regimentele româneşti de graniţă înfiinţate de Curtea Imperială din Viena. Rândurile acestora au fost îngroşate şi de foametea din 1817, foamete care a făcut multe victime printre românii din Transilvania.

În 1816 se aflau în Ţara Românească 12.000 de uniţi trecuţi din Ardeal, iar pentru aceştia episcopul romano-catolic de Necopole, Fortunato Ercolani, administrator apostolic al Valahiei a cerut episcopului Ioan Bob să trimită un preot misionar. La 18 martie 1818 a fost trimis preotul Grigore Maior, dar activitatea sa misionară a fost considerată de către mitropolitul ortodox Nectarie drept prozelitism, fapt pentru care preotul Maior a fost retrimis la Blaj. Nu peste mult timp, însuşi episcopul romano-catolic Fortunato Ercolani a ajuns persona non-grata la Bucureşti, în 1820 fiind şi el chemat de către Sfântul Scaun şi înlocuit cu vicarul Giuseppe Molajoni, consacrat episcop în 1825. Noul episcop romano-catolic a cerut şi el Blajului un alt preot misionar, iar 17 decembrie 1825 a plecat de la Blaj spre Ţara Românească Beniamin Todor, călugăr bazilitan. Şi activitatea acestuia, desfăşurată în biserica romano-catolică din cartierul bucureştean Cioplea, a fost privită cu suspiciune de către BOR, motiv pentru care călugărul bazilitan va fi nevoit să părăsească Vechiul Regat în ianuarie 1829.

După Revoluţia din 1848-1849 şi după abolirea iobăgiei în Transilvania, emigrarea românilor ardeleni în Principate va lua din nou avânt, aici ajungând nu numai muncitori, ci şi intelectuali formaţi în Şcolile Blajului. O parte dintre aceştia s-au aşezat în Bucureşti, oraş care a devenit capitala României. Astfel, spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a simţit din nou, de data aceasta şi mai acută, nevoia unui păstor sufletesc unit. Din nou s-a apelat la Blaj. Ca urmare, în anul 1887 mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa l-a trimis la Bucureşti pe tânărul preot dr. Demetriu Radu, proaspăt absolvent al Institutului De Propaganda Fide din Roma.

Neexistând în capitală un locaş de cult greco-catolic preotul Demetriu Radu a fost numit de către Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti predicator român în catedrala Sfântul Iosif care era frecventată şi de români uniţi şi, concomitent, profesor de teologie la Seminarul Arhiepiscopesc Catolic de la Cioplea. După zece ani de pastoraţie, preotul dr. Demetriu Radu a părăsit Bucureştiul, fiind numit episcop al Lugojului.

În vederea construirii în Bucureşti a unei biserici române unite, în anul 1892, a fost cumpărat terenul din Str. Polonă nr. 48. Însă în România nefiind recunoscută Biserica Română Unită cu Roma ca persoană juridică şi deci neavând dreptul să deţină bunuri imobile, terenul a fost transcris în proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice. Abia în anul 1909 pe acest teren a fost ridicată de către arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer o bisericuţă în stil moldovenesc, actuala catedrală a Eparhiei greco-catolice „Sfântul Vasile cel Mare” din Bucureşti (vezi foto). Tot în acest an va fi numit un alt preot român unit în Bucureşti, în persoana tânărului dr. Ioan Bălan (1880-1859), om de aleasă cultură, poliglot, istoric, canonist şi publicist. Acesta a fost numit la Bucureşti şi datorită insistenţelor unor oameni de cultură români catolici din capitală: prinţul Vladimir Ghika, Marius Todorian Carada (ambii convertiţi de la ortodoxie), Hildebrand Frollo, Iosif Frollo, precum şi a unor intelectuali greco-catolici.

Un alt eveniment care a contribuit la aşezarea a tot mai multor ardeleni în Bucureşti şi împrejurimi a fost Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, fapt care a dus în anul imediat următor la înfiinţarea Protopopiatului Român Unit din Bucureşti; preotul Ioan Bălan fiind primul protopop titular al acestui district. Locul lui Ioan Bălan a fost luat de Gheorghe Dănilă pentru ca, mai târziu, la 14 iunie 1934, profesorul de teologie dr. Vasile Aftenie, titularul catedrei de Istorie Bisericească şi Drept Bisericesc de la Academia de Teologie Română Unită din Blaj, să fie numit protopop la Bucureşti. A urmat apoi fatidicul an 1948 în care Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă mişeleşte în afara legii. În acest an episcopul Vasile Aftenie era arhiereu-vicar al Arhidiecezei Române Unite de Alba-Iulia şi Făgăraş pentru credincioşii români greco-catolici de peste Carpaţi, constituiţi în Vicariatul General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiului Regat.

Şi pentru că nu toate se întâmplă doar după voinţa stăpânirii lumeşti, în urma căderii regimului de tip bolşevic din ţara noastră, în graniţele istorice ale Vechiului Regat s-au reînfiinţat parohii greco-catolice care au funcţionat înainte de 1948, dar au mai apărut şi altele noi! Acest fapt a dus, desigur, la necesitatea reînfiinţării Vicariatului de Bucureşti în anul 2008, păstorirea acestuia fiindu-i încredinţată PS Mihai Frăţilă, actualul episcop al noii eparhii greco-catolice din capitala României.