Autobiografie restrânsă

La cererea preaonoratului public internaut şi cititor, voi mâzgăli aici o scurtă biografie a subsemnatului. Aşadar, sunt fiul lui Constantin şi al Elenei (al treilea din cinci), născut la 20 ianuarie 1982, în Caracal. Din anul 1991, la îndrumarea părintelui paroh am început să frecventez slujbele religioase celebrate în parohia ortodoxă din comuna Osica de Sus, dar şi să cunosc viaţa intimă a acestei parohii. La începutul anului 1992, în 24 februarie, tatăl meu a suferit un accident în urma căruia s-a mutat din această viaţă. Din acest moment îngrijirea celor cinci copii (trei fete şi doi băieţi) a căzut pe umerii mamei mele.

Am efectuat clasele I-VIII între anii 1988-1996 la Şcoala Generală Nr. 2 Osica de Sus şi, începând cu clasa a VII-a, am început pregătirea pentru examenul de admitere la Seminarul Teologic Liceal Ortodox din Râmnicu Vâlcea. În vara anului 1996 am susţinut acest examen în urma căruia am fost declarat respins. Pentru a mă putea pregăti mai temeinic în vederea susţinerii examenului de admitere din anul următor, am hotărât ca în anul şcolar 1996-1997 să urmez cursurile Şcolii de Cantori din cadrul aceluiaşi Seminar, fapt ce s-a dovedit util, deoarece în vara anului 1997 am fost declarat admis în clasa a IX-a a Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea. Despre cei cinci ani petrecuţi în Seminar (1997-2002) am mai scris câte ceva în secţiunea STV-Confesiuni a blogului, dar nu e musai să luaţi de bune chiar toate bazaconiile de acolo, ci doar pe majoritatea.

Paradoxal, în toţi aceşti ani din seminarul vâlcean, simţeam cum în mod constant convingerea mea de a deveni slujitor pe ogorul Domnului scădea an de an. Dar cu toate acestea, merită amintit faptul că, din anul 2000, atunci când fostul părinte paroh, Marian, a intrat în clerul Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, datorită principiilor în care fusesem educat până atunci, au urmat aproape doi ani de discuţii puţin amiabile în care îi reproşam acestuia greşeala pe care tocmai o făcuse.

Nu pot încă să descriu cu exactitate ce s-a întâmplat în ultimul an de liceu - eu leg acest eveniment deosebit de important din viaţa mea de o vizită pe care am făcut-o la mormântul P.S. Vasile Aftenie -, cert este că în Săptămâna Patimilor din anul 2002 am renunţat la ideea de a deveni preot al Bisericii Ortodoxe şi, fapt care i-a uimit pe mulţi apropiaţi ai mei care mă ştiau drept un anticatolic convins, am hotărât să studiez istoria Bisericii Greco-Catolice. Astfel, în anul 2002 am început cursurile Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, Departamentul Oradea, Specializarea Teologie-Istorie, cursuri pe care le-am încheiat prin susţinerea lucrării de licenţă intitulată „Rezistenţa Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, faţă de agresiunea comunistă. Cazul episcopului Vasile Aftenie”, în anul 2006.

În primul an petrecut la Oradea am reuşit să cunosc suficient Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, fapt care m-a determinat ca în anul 2003 să încep şi cursurile Specializării Teologie-Pastorală, din cadrul aceleiaşi facultăţi şi, totodată, să devin seminarist al Seminarului Român Unit „Sfinţii Trei Ierarhi” din Oradea. Pe parcursul celor patru ani petrecuţi în Seminar am încercat să-mi aprofundez studiile teologice şi în acelaşi timp să am diverse activităţi care să-mi fie utile atunci când voi fi ales să aduc roadă, aşa cum Însuşi Mântuitorul ne-a spus: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi…” (Ioan XV, 16). Tot în aceşti patru ani am primit treptele inferioare ale preoţiei prin punerea mâinilor P.S. Sale Virgil Bercea: Lectoratul în 11 decembrie 2005 şi Ipodiaconatul în 6 decembrie 2006

În 2007 am absolvit atât Specializarea Teologie-Pastorală având titlul lucrării de licenţă: „Unirea românilor cu Biserica Romei, 1697-1701”, cât şi Masteratul „Fundamente ale identităţii europene” al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică, Departamentul Oradea, cu lucrarea de disertaţie: „Debutul programelor educaţionale româneşti,efect al unirii cu Biserica Romei”.

2007 s-a dovedit a fi unul însemnat pentru mine, deoarece tot în toamna acestui an, pe 16 septebrie, m-am căsătorit cu Iulia-Veronica - cea care mi-a fost alături la toate deciziile importante pe care le-am luat în ultimii ani – şi am primit taina preoţiei prin punerea mâinilor P.F. Cardinal Lucian, la 25 noiembrie. Puţin după aceasta, la 1 februarie 2008, am primit misiunea de administrator parohial al parohiei din Brezoi (click aici pentru un scurt istoric al acesteia), moment în care am început lupta cu morile de vânt în încercarea de a redobândi fosta bisericuţă a comunităţii greco-catolice.

Ţinând cont de faptul că trecutul apropiat îmi este deja consemnat - ba pe blog, ba pe facebook - şi cu speranţa că am satisfăcut pe deplin curiozitatea prietenilor internauţi, mă voi opri aici. Pax et bonum!

Mirosul campaniei de toamnă

Miez de septembrie. Într-o luni dimineaţă însorită. Ieşi din casă şi te aştepţi să simţi mirosul reavăn al fructelor, care pârguite, care deja răscoapte… Tragi puternic aerul dimineţii în piept şi ce să vezi: mirosul de hoit îţi umple plămânii încă de la prima inspiraţie trasă pe nări în faţa blocului. Te-ai fi aşteptat, totuşi, ca după luptele nocturne date la ore de înalt rating prin diversele studiouri, în dimineţile încă blânde ale aceastei campanii de toamnă, să miroase a sânge proaspăt - abia vărsat pe ţărâna ideologiilor politice – şi, poate, a sudoare. Ei, aş! Mirosul înţepător de cadavru se întrepătrunde cu cel de lături, creând astfel inconfundabilul iz al campaniei electorale.

Te stăpâneşti ca să nu-ţi dea pe-afară stomacul strâns ca un ghem şi te îndrepţi către serviciu cu speranţa că mirosul de bancnote uzate de aici îl va înlocui pe cel de-afară. Degeaba! Colegii împărţiţi pe găşti, unii în dreapta şi alţii în stânga, îţi aduc aminte de carnagiul televizat din noaptea trecută. Acuzele şi reproşurile care zboară dintr-o parte în alta, acompaniate de pumnii strânşi care lovesc aerul, sunt din cele mai grave: comunişti, securişti, tâlhari, trădători, delapidatori, ipocriti, compromişi, vânzători de ţară etc. Haitele - de dreapta sau de stânga - încearcă să te convingă pe rând că trebuie să fii de partea lor, de partea Răului Mai Mic. În zadar! Nu fac altceva decât să-ţi amintească de cuvintele preotului la cateheza duminicală: „Alegeţi doar Binele! Răul rămâne rău, indiferent dacă e mai mic sau mai mare!”. Îţi mai aduci aminte şi că în trecut ai votat Răul Mai Mic şi că apoi ai fost nevoit să fii martor la creşterea spectaculoasă acestuia. Mirosul de campanie care-ţi invadează până şi biroul te astupă, îl simţi ca pe o gheară care ţi se încleştează în piept.

Îţi acoperi gura şi nasul cu batista (încă nu ştii din ce motiv: fie să nu mai înhalezi izul cadaveric, fie să nu borăşti din cauza acestuia…, fie din cauza amândoura) şi începi să-ţi verifici poşta electronică. Un amic îţi trimite costul amănunţit al campaniei dusă de candidatul X, un altul îţi trimite fotografia lui Y, preferatul său, în spatele căruia se înalţă cupole de catedrală, şi te roagă să-l ajuţi cu strângerea de semnături pentru susţinerea creştinului competitor. Desigur că în inbox mai ai şi alte e-mail-uri despre alţi icşi şi igreci şi zeţi pe care le ştergi fără să clipeşti. Mirosul de campanie îţi urcă până la mansardă.

Poate că drumul spre casă va fi altfel, îţi închipui, şi te afunzi printre aleile parcului. Rememorezi cuvintele lui Chirilă care spunea că sufletul politicianului miroase a flegmă uscată pe un birou ponosit de provincie; comparativ cu sufletul fecioarei, spre exemplu, care miroase a grâu timpuriu abia stropit de ploaie. Nici nu-ţi duci gândul până la capăt, că simţi din nou acel miros de hoit şi de lături. Vine dinspre aleea seniorilor care, în dauna simpaticului joc de table, preferă discuţii politicianiste. Îi pun în antiteză cu atât de mult patos pe onorabilul X şi pe verticalul Y, încât ai crede că se sfâşie între ei, ca hienele pe stârv. Îţi propui să îţi ţii respiraţia în timp ce treci printre venerabili, dar nu poţi să nu observi cu coada ochiului cum îşi şterg cu mânecile balele ce li se preling pe sfrijitele bărbii sau pe guşi, după caz. Ei sunt cei care în ultimele câteva decenii l-au votat pe Răul Mai Mic care odată ajuns la putere a devenit Răul Mai Mare, oferindu-i astfel Fostului Rău Mai Mare şansa de a deveni Rău Mai Mic şi de a putea fi votat din nou, ca să ajungă iarăşi Mai Mare…, Mult Mai Mare!

Ajuns acasă nu îţi mai doreşti decât să închizi ferestrele şi să te speli de miros. Te cureţi de mirosul campaniei de toamnă şi lupţi din răsputeri să rămâi inodor. Şi totuşi clachezi. Eşuezi tocmai pentru că te consideri o persoană care preţuieşte informaţia şi care nu poate fi atât de uşor manipulată, care ştie să citească printre rânduri. Îţi supraevaluezi putinţa şi, involuntar, cauţi telecomanda. Doar ce-i apeşi butonul roşu şi mâinile deja au început să ţi se împută… Acum e miezul nopţii şi miroşi precum televizorul, miroşi şi tu ca toată lumea: a carnagiu.

Maslul cel... „de obşte”?

După o lungă perioadă de cugetare, mi-am luat inima în dinţi şi m-am hotărât să scriu despre aşa numitul „Maslu de obşte”. Şi voi face acest lucru, chiar dacă sunt conştient de faptul că îi voi supăra pe mulţi dintre credincioşi, dar şi dintre colegii mei preoţi. Bine, fie, mă cunoaşteţi suficient de bine încât să ştiţi că poate tocmai de aceea abordez subiectul. Îndrăznesc să tratez acum tema Maslului de obşte, tocmai pentru faptul că suntem în extrasezon; vă daţi seama ce ar fi însemnat să scriu acest material în Postul Mare, mai ales în Săptămâna Sfintelor Patimi!

Despre ce e vorba? S-a împământenit cutuma ca preoţii să celebreze acest tip de maslu în perioada mai sus menţionată. Atunci, uşile bisericilor şi profilurile parohiilor de pe Facebook sunt pline de afişe de genul: „În data de … în biserica noastră se va săvârşi Maslul de Obşte de către enşpe preoţi…, bla, bla…, vă aşteptăm cu drag!”. Şi o să încep prin a cita Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, Can. 737, § 1: „Prin ungerea sacramentală a bolnavilor (Sfânta Taină a Maslului), îndeplinită de sacerdot cu rugăciunea, credincioşii creştini afectaţi de boală gravă şi căiţi din inimă primesc harul prin care, întăriţi cu speranţa răsplăţii veşnice şi dezlegaţi de păcate, devin dispuşi la îndreptarea vieţii şi sunt ajutaţi să treacă peste boală sau să o suporte cu răbdare.” Vedem cum, conform CCBO, cei care primesc maslul sunt acei creştini grav bolnavi care anterior au primit şi Sacramentul Mărturisirii (Spovada). Aşadar cei care suferă de vreo banală viroză cauzată de AC-ul maşinii sau cei care au migrene din cauza stresului de la serviciu sunt excluşi de la primirea acestui sacrament!

Bine, bine, veţi spune, dar am auzit noi că Maslul vindecă şi bolile sufleteşti, nu doar pe cele trupeşti! Atunci, preaiubiţilor, nu aţi auzit suficient de bine, deoarece pentru bolile sufletului există un alt sacrament: Taina Penitenţei sau Spovada (a se vedea CCBO, de la Can. 718). Cum altfel ţi-ai putea vindeca sufletul, decât în urma mărturisirii păcatelor şi a primirii îndreptării şi dezlegării de la preot!

Este adevărat că Dogmatica Bisericii Ortodoxe - cel puţin cea după Isodor Todoran şi Ioan Zăgrean - admite că prin Maslu „se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de boli sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea păcatelor” şi că „este justificată practica de a săvârşi maslul de obşte pentru toţi credincioşii care doresc”; dar în primul rând regulile BOR nu ne sunt nouă aplicabile şi apoi, în aceeaşi dogmatică, găsim o înterpretare greşită a textului scripturistic de la Iacov 5, 14 care spune: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului.”. De ce este greşită înterpretarea acestui text? Pentru că în dorinţa de a justifica caracterul obştesc al Tainei Maslului - adică tocmai faptul că acest sacrament i se poate administra oricărui creştin, indiferent de gravitatea bolii - autorii respectivei dogmatici scot din context următorul fragment: „De este cineva bolnav”, deci nu grav bolnav, susţin ei! Însă dacă ar da drumul textului să curgă mai departe, ar observa şi ei că maslul se administrează acelor bolnavi care au, cel puţin, dificultăţi în a se deplasa, de aceea, continuă textul: „Să cheme preoţii bisericii”!! Să nu îmi spuneţi acum că şi Mântuitorul a făcut numeroase vindecări bolnavilor care totuşi se deplasau, pentru că nu se pune. Atâta timp cât Biserica nu preia vreuna dintre aceste vindecări miraculoase ca temei scripturistic pentru instituirea Tainei Sfântului Maslu, rămâne cum am stabilit, nu-se-pu-ne!

O altă practică eronată în celebrarea sacramentului ungerii bolnavilor este înmânarea pomelnicelor care cuprind persoane ce nu sunt de faţă şi pentru care preotul se roagă în timpul acestei taine. E ca şi când aş merge să mă spovedesc şi i-aş înmâna preotului o listă cu iubiţii membri ai familiei mele. Păi, dacă tot îmi dă mie dezlegare, cât îl costă să îi dezlege şi pe ei, nu? Rectific, voiam să spun: cât mă costă să îi dezlege şi pe ei? Ia, să îi rugaţi pe preoţii care primesc pomelnice la Maslu să vă arate şi domniilor voastre unde în Molitfelnic - carte care cuprinde diverse slujbe - există o ectenie anume în care să fie citite pomelnicele în timpul acestui sacrament! Şi dacă nu există, cu de la cine putere modifică structura slujbei care nu este deloc una oarecare?

Un ultim aspect pe care aş vrea să îl iau în discuţie este deschiderea cărţii la sfârşitul slujbei Maslului. E adevărat că atât Molitfelnicul editat de BOR, cât şi cel al BRU menţionează: „Preotul, luând Sfânta Evanghelie, o dă bolnavului să o sărute şi apoi o deschide preotul (deci, tot preotul, nu bolnavul!!); astfel deschisă, preoţii slujitori o ţin deasupra capului celui bolnav, iar preotul cel dintâi zice rugăciunea aceasta cu glas mare: Împărate Sfinte, îndurate şi mult-milostive Doamne Isuse Hristoase…”. Dar acesta este un gest liturgic şi nu un moment care să scoată la iveală darul de profet sau de vizionar al preoţilor. Şi am ţinut să menţionez acest lucru pentru că eu însumi am văzut popi care îi pun pe oameni să deschidă Sfânta Evanghelie spre sfârşitul slujbei, pentru a le descoperi viitorul! Ba mai mult, dovedind şarlatania popilor-ghicitori şi adresându-mă în acest sens creştinilor care au primit canoane să participe la enşpe Sfinte Masluri, în enşpe mii de locuri, tot eu am fost cel acuzat că din cauza tinereţilor nu stăpânesc rânduiala liturgică bisericească!

Acestea fiind spuse, închei cu speranţa că printre cei care aţi parcurs aceste rânduri, se vor afla şi persoane care vor dori să se aplece cu mai mare atenţie asupra sacramentelor pe care Biserica are datoria de a le administra, cel puţin, cu onestitate. Iar dacă am deschis aici vreo cutie de-a Pandorei, fiţi convinşi că voi reveni şi cu alte cutume care denaturează aspecte din viaţa cotidiană a Bisericii!

O altfel de alegere de stareţă

Zilele acestea am primit vizita unui bun prieten şi a distinsei sale soţii, ucraineni din Maramureş. Şi pe unde să îi plimbi sau cu ce altceva să te lauzi onoraţilor musafiri, decât cu salba de mănăstiri din judeţ. Aşa că ieri spre amiaz am pornit-o cătinel către Horezu. Şi uite-aşa le-am împins o vizită maicilor de la Bistriţa - unde, la cheile torentului omonim, am văzut şi urmările prăpădului din ultimele zile -, apoi celor de la Arnota, celor de la Horezu şi desigur că nu le puteam omite şi pe măicuţele de la Dintr-un Lemn. Aici, în parcare la Dintr-un Lemn - unde nu mai ajunsesem de ceva ani - luat pe nepregătite, am făcut greşeala să privesc fără ochelari de soare spre turlele noii biserici ce se înalţă puţin mai jos de medievala biserică a mănăstirii.

- Măi să fie – i-am zis lui Ivan - ia bangheală că maicile şi-au tras coperiş de aur la noua biserică!

- N-are cum, că eu nu am mai auzit de aşa ceva! – s-a minunat Ivan.

- Mă, n-auzi, ascultă-mă ce-ţi spun, e după modelul Ghimbav-Făgăraş! Dar şi mai interesant e faptul că, cel mai probabil, tabla aurită e fabricată în Ucraina.

Însă neavând argumente suficiente să-l conving, am abordat-o pe prima maică ce mi-a ieşit în cale:

- Măicuţă, nu vă supăraţi, acoperişul bisericii pe care o construiţi e din aur!?

- Nu! E doar poleit cu aur! – mi-a retezat-o venerabila măicuţă şi a plecat în trombă, bolborosind.

- E, Ivane, acu’ ce părere-ţi faci? – am continuat să-mi necăjesc oaspetele.

- Apăi, mă, Victore, eu încă nu am mai văzut din astea!

Am vizitat apoi biserica de piatră care găzduieşte icoana făcătoare de minuni şi, tot minunându-ne de turlele de aur, am urcat la bisericuţa de lemn care-i şi dă numele mănăstirii. Acolo am găsit alte două maici mai tinerele şi auzindu-le cum chicotesc, mi s-a părut potrivit să le abordez şi pe dânsele:

- Doamne ajuta! Nu vă supăraţi, am şi eu o curiozitate, de fapt, am mai întrebat-o pe-o măicuţă mai în vârstă despre aceasta, dar s-a supărat pe mine.

- Doamne ajută, dar spuneţi, despre ce e vorba?

- Nu vi se pare că turlele de aur de pe noua biserică nu au nimic în comun cu complexul monastic de aici, ba dimpotrivă!

- Păi, nici nouă nu ne plac – mi-au răspuns maicile cu naturaleţe -, dar ce să facem, e alegerea maicii stareţe. Şi să ştiţi că nu sunt din aur, sunt doar din inox placat cu aur. O donaţie, bineînţeles, de la un creştin; dar nu ne-au ajuns pentru tot acoperişul, iar restul lucrării l-am făcut cu cupru, ştiţi, e mult mai ieftin!

Le-am mulţumit măicuţelor frumos pentru îngăduinţă şi ne-am îndreptat către stejarii seculari pentru a mai trage câteva ultime cadre. În timp ce fotografiam icoana prinsă în scoarţa unui copac, o soră de mănăstire cu ochi sticloşi s-a apropiat de noi pentru a ne întreba:

- Nu vreţi să vă spun câteva vorbe despre mănăstire? Doar dacă vreţi, că o fac aşa, gratis, că nu eu ar trebui… dar mie îmi place.

- Da cum să nu, soră, chiar ne gândeam că ar fi fost frumos să găsim un ghid pe aici – am provocat-o eu, observându-i lucirile din privire.

- Ştiţi, aceasta nu e biserica făcută dintr-un lemn, aceea a ars şi a trebuit să facem alta care nu e dintr-un lemn. Scria despre lucrul acesta şi în nişte pliante de la chioşc, dar Maica Stareţă ne-a pus să le retragem, aşa, ca să nu-i smintim pe turişti. Dar nu e minciună, ne-a zis Maica Stareţă că nu e minciună! La fel am făcut şi cu icoana făcătoare de minuni când a stat patru ani la restaurări prin Bucureşti. Atunci, Maica Stareţă a făcut o copie după icoană şi a îmbrăcat-o cu coperţile vechi de argint şi ne-a zis să o prezentăm ca fiind făcătoare de minuni. Şi au venit profesori de istorie şi oameni mari aici şi aşa le-am spus. Dar nu e păcat, că după patru ani icoana a venit înapoi, de ce să fie păcat, că aşa ne-a spus Maica Stareţă!

- Bine, bine – am profitat eu de pofta de vorbă a sorei -, dar cu acoperişul de aur de pe turle, ce e?

- Păi, dacă e frumos şi bun şi Maica Stareţă îşi permite…, de ce să nu!? Dar să ştiţi că e adus tocmai de la Moscova! Dacă Maica Stareţă aşa a vrut, şi nouă ne place!

Şi probabil că discuţia ar mai fi continuat, însă, văzându-le pe cele două măicuţe coborând spre noi, sora cea bine dispusă a băgat capul în pământ şi a uşchit-o de acolo. Noi am mai poposit preţ de câteva minute pentru a schimba câteva impresii în urma recentelor dezvăluiri, apoi ne-am retras către Râmnic, păstrând vie în memorie discrepanţa dintre turlele noi, cele aurite, şi cele mai vechi. Oricum, pe viitor, voi cugeta adânc dacă ar mai fi sau nu cazul să le recomand prietenilor o vizită la mănăstirea din Frânceşti. Iar pe mine, singurul lucru care m-ar convinge să mai trec pe-acolo, ar fi doar o eventuală reîntâlnire cu sora cea voioasă, altfel…

Fala de a locui în Hackerville

Cel mai mare motiv de mândrie al vâlcenilor din ultimii 10-15 ani este cu siguranţă capacitatea tinerilor din Râmnic de a fi „descurcăreţi”. Zeci sau poate chiar sute de familii afectate de disponibilizările masive de pe platforma Oltchim şi-au gasit, în aceşti ultimi ani, salvarea în propriile progenituri atât de abile în mânuirea computerelor, încât oraşul domniei lui Mircea cel Bătrân a ajuns arhicunoscut în toată lumea civilizată care foloseşte eBay-ul. Şi să nu credeţi că tinerii „descurcăreţi” ar fi ceva genii care ar promova online potenţialul turistic al urbei noastre, nicidecum! Sunt convins că bănuiţi deja din titlul postării care e ocupaţia acestor haiduci contemporani (haiduci în sens peiorativ, desigur).

Chestiunea pe care doresc să o ridic aici este următoarea: ce s-a întâmplat cu conştiinţa acestor oameni care nici măcar nu mai întrezăresc răul din hoţie, ba dimpotrivă, încă se mai şi fudulesc cu activitatea pe care o desfăşoară? Oare cum şi de când a devenit normal ca părinţii frustraţi să-şi măgulească coţcarele odrasle care i-au uşurat de sarcina de a umple frigiderele? Cum şi de când este normal să te mândreşti cu BMW-ul din parcare pe care fiu-tu şi l-a luat în urma fraudelor informatice?… Cum s-a ajuns ca furtul să nu mai fie considerat… furt!?!

Îmi pun aceste întrebări deoarece, ascultând sute de spovezi, sunt nevoit ca mai tot timpul să fiu eu cel care întreabă despre încălcarea poruncii a şaptea; şi aceasta din cauză că aproape nimeni nu-şi mai propune să mărturisească că a furat. Iar scuzele găsite, mai că te fac să crezi că furtul nu ar fi deloc un păcat grav: „Ei, am mai luat şi eu vreun capsator, vreun pix sau câte ceva de la serviciu, că doar toată lumea ia”, „Trebuie să ne descurcăm cumva şi noi, părinte…, şi cele câteva coli pe care le-am luat din birou, le sunt necesare copiilor la şcoală, că dacă şi pe acestea mai dăm bani…”, „Dar nu am ştiut că nu e bine să iei şi să ştiţi că nici prejudiciul nu e atât de mare” sau „Păi, eu nu aş pune mâna să iau, dar sunt plătit prost şi trebuie să-mi completez cumva leafa”. Însă, de departe, cea mai frapantă justificare mi se pare: „Am mai luat şi eu, părinte, CA TOT OMUL”!!! Şi tot ascultând aceste mieroase dezvinovăţiri, mai că îţi vine şi ţie, ca preot, să le spui că nu-i nimic, că-i înţelegi şi că le dai dezlegarea fără canonul de a îndrepta răul comis.

Şi acum voi reveni la tinerii hackeri de care noi vâlcenii suntem atât de mândri. Ce ar fi putut învăţa ei de la părinţii care constant, seară de seară, aduceau acasă sacoşe pline cu piuliţe şi şuruburi din fabrică, sau cu făină din brutărie, sau cu materiale textile din croitorie, sau cu unelte de pe şantier, sau cu topuri de coli A4 de la birou etc.? Candoarea, onestitatea?… Şi fără a-i exonera pe aceştia de vina evidentă pe care o poartă, doresc să atrag atenţia asupra stârpirii răului din rădăcină, deoarece proverbul „Cine fură azi un ou…” este probat, din nefericire, de mult prea mulţi tineri „descurcăreţi” ai zilelor noastre. Închei parafrazându-l pe Sfântului Apostol Pavel care rămâne la fel de actual şi azi, precum era şi acum două mii de ani, când se adresa corintenilor: să nu cumva să vă înşelaţi în privinţa aceasta, nici hoţii (printre mulţi alţii) nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu!

Comunitatea românilor uniţi din Bucureşti - de la preoţi misionari la eparhie

În contextul înfiinţării noii eparhii greco-catolice din Bucureşti, în locul Vicariatului General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiului Regat constituit în 1940, găsim de cuviinţă să prezentăm în cele ce urmează un scurt istoric al comunităţii greco-catolice din Bucureşti. Această comunitate a românilor uniţi cu Roma din Bucureşti s-a format începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din emigranţi ardeleni care au trecut Carpaţii  pentru a nu se înrola în regimentele româneşti de graniţă înfiinţate de Curtea Imperială din Viena. Rândurile acestora au fost îngroşate şi de foametea din 1817, foamete care a făcut multe victime printre românii din Transilvania.

În 1816 se aflau în Ţara Românească 12.000 de uniţi trecuţi din Ardeal, iar pentru aceştia episcopul romano-catolic de Necopole, Fortunato Ercolani, administrator apostolic al Valahiei a cerut episcopului Ioan Bob să trimită un preot misionar. La 18 martie 1818 a fost trimis preotul Grigore Maior, dar activitatea sa misionară a fost considerată de către mitropolitul ortodox Nectarie drept prozelitism, fapt pentru care preotul Maior a fost retrimis la Blaj. Nu peste mult timp, însuşi episcopul romano-catolic Fortunato Ercolani a ajuns persona non-grata la Bucureşti, în 1820 fiind şi el chemat de către Sfântul Scaun şi înlocuit cu vicarul Giuseppe Molajoni, consacrat episcop în 1825. Noul episcop romano-catolic a cerut şi el Blajului un alt preot misionar, iar 17 decembrie 1825 a plecat de la Blaj spre Ţara Românească Beniamin Todor, călugăr bazilitan. Şi activitatea acestuia, desfăşurată în biserica romano-catolică din cartierul bucureştean Cioplea, a fost privită cu suspiciune de către BOR, motiv pentru care călugărul bazilitan va fi nevoit să părăsească Vechiul Regat în ianuarie 1829.

După Revoluţia din 1848-1849 şi după abolirea iobăgiei în Transilvania, emigrarea românilor ardeleni în Principate va lua din nou avânt, aici ajungând nu numai muncitori, ci şi intelectuali formaţi în Şcolile Blajului. O parte dintre aceştia s-au aşezat în Bucureşti, oraş care a devenit capitala României. Astfel, spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-a simţit din nou, de data aceasta şi mai acută, nevoia unui păstor sufletesc unit. Din nou s-a apelat la Blaj. Ca urmare, în anul 1887 mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa l-a trimis la Bucureşti pe tânărul preot dr. Demetriu Radu, proaspăt absolvent al Institutului De Propaganda Fide din Roma.

Neexistând în capitală un locaş de cult greco-catolic preotul Demetriu Radu a fost numit de către Arhiepiscopia Romano-Catolică din Bucureşti predicator român în catedrala Sfântul Iosif care era frecventată şi de români uniţi şi, concomitent, profesor de teologie la Seminarul Arhiepiscopesc Catolic de la Cioplea. După zece ani de pastoraţie, preotul dr. Demetriu Radu a părăsit Bucureştiul, fiind numit episcop al Lugojului.

În vederea construirii în Bucureşti a unei biserici române unite, în anul 1892, a fost cumpărat terenul din Str. Polonă nr. 48. Însă în România nefiind recunoscută Biserica Română Unită cu Roma ca persoană juridică şi deci neavând dreptul să deţină bunuri imobile, terenul a fost transcris în proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice. Abia în anul 1909 pe acest teren a fost ridicată de către arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer o bisericuţă în stil moldovenesc, actuala catedrală a Eparhiei greco-catolice „Sfântul Vasile cel Mare” din Bucureşti (vezi foto). Tot în acest an va fi numit un alt preot român unit în Bucureşti, în persoana tânărului dr. Ioan Bălan (1880-1859), om de aleasă cultură, poliglot, istoric, canonist şi publicist. Acesta a fost numit la Bucureşti şi datorită insistenţelor unor oameni de cultură români catolici din capitală: prinţul Vladimir Ghika, Marius Todorian Carada (ambii convertiţi de la ortodoxie), Hildebrand Frollo, Iosif Frollo, precum şi a unor intelectuali greco-catolici.

Un alt eveniment care a contribuit la aşezarea a tot mai multor ardeleni în Bucureşti şi împrejurimi a fost Unirea Transilvaniei cu România la 1 decembrie 1918, fapt care a dus în anul imediat următor la înfiinţarea Protopopiatului Român Unit din Bucureşti; preotul Ioan Bălan fiind primul protopop titular al acestui district. Locul lui Ioan Bălan a fost luat de Gheorghe Dănilă pentru ca, mai târziu, la 14 iunie 1934, profesorul de teologie dr. Vasile Aftenie, titularul catedrei de Istorie Bisericească şi Drept Bisericesc de la Academia de Teologie Română Unită din Blaj, să fie numit protopop la Bucureşti. A urmat apoi fatidicul an 1948 în care Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă mişeleşte în afara legii. În acest an episcopul Vasile Aftenie era arhiereu-vicar al Arhidiecezei Române Unite de Alba-Iulia şi Făgăraş pentru credincioşii români greco-catolici de peste Carpaţi, constituiţi în Vicariatul General Român Unit al Bucureştilor şi Vechiului Regat.

Şi pentru că nu toate se întâmplă doar după voinţa stăpânirii lumeşti, în urma căderii regimului de tip bolşevic din ţara noastră, în graniţele istorice ale Vechiului Regat s-au reînfiinţat parohii greco-catolice care au funcţionat înainte de 1948, dar au mai apărut şi altele noi! Acest fapt a dus, desigur, la necesitatea reînfiinţării Vicariatului de Bucureşti în anul 2008, păstorirea acestuia fiindu-i încredinţată PS Mihai Frăţilă, actualul episcop al noii eparhii greco-catolice din capitala României.

Primele reacţii împotriva Unirii & scurte concluzii

Evenimentele care au urmat fastuoasei instalări a mitropolitului Atanasie Anghel din Alba Iulia demonstrează că Unirea nu era nici pe departe definitivată (poate numai formal). Marile lupte, greutăţi şi frământări ale noii instituţii eclesiastice transilvănene abia acum începeau. Printre cei mai puternici opozanţi ai Unirii se aflau desigur nobilii reformaţi care, conform diplomelor leopoldine, ar fi urmat să piardă, pe lângă dijmele şi onorariile venite de la preoţi, mai ales braţele de muncă ale iobagilor români, aflaţi în pericolul de a se emancipa. Acestora li se adăugau, desigur, şi episcopii români din afara Transilvaniei, mai ales Teodosie, bătrânul mitropolit al Ţării Româneşti, dar şi fanaticul apărător al ortodoxiei, Dosoftei, patriarhul Ierusalimului. Pe de altă parte, victoriile armatei ţărăneşti condusă de Francisc Rakoczy II, armată în care se înrolaseră şi români antihabsburgici şi anticatolici, au făcut ca multe comunităţi româneşti, recent catolicizate, să se întoarcă la vechea credinţă. Chiar şi după recâştigarea terenului pierdut, imperialii au constatat că nu pot impune ascultarea faţă de Roma întregii populaţii româneşti, mai cu seamă celor din sudul Transilvaniei care  aveau relaţii destul de strânse cu ortodocşii de peste munţi.

Cea mai categorică opoziţie a venit din Ţara Bârsei care, prin multiplele legături economice, culturale şi religioase, se afla de sute de ani în permanent contact cu Ţara Românească. Acţiunea antiunionistă a românilor din acest spaţiu s-a conturat mai ales sub conducerea lui Gavril Nagyszegi, fost secretar al mitropoliei din Alba Iulia, atât sub Teofil, cât şi sub Atanasie. Pe lângă încercarea de a asigura o conducere nouă românilor ortodocşi rămaşi fără ierarhie, Gavril Nagyszegi a înaintat guvernului, în numele preoţilor din Scheii Braşovului, Zărneşti, Tohan, Râşnov şi al altor câtorva preoţi făgărăşeni, o declaraţie categorică de protest. Un alt factor de rezistenţă era reprezentat de parohiile foste ortodoxe, unite cu Biserica calvină, mai ales cele din zona Hunedoarei care se aflau sub jurisdicţia superintendentului calvin de mai bine de un secol. Acestui mediu preponderent calvin îi aparţinea şi Ioan Ţirca în jurul căruia s-au grupat câţiva protopopi ostili Unirii. Pe acesta îl vom regăsi în prim plan atunci când, cu ocazia mişcării lui Rakoczy, va ocupa pentru un timp scaunul mitropolitan din Alba Iulia.

În 1702, la mai bine de trei ani de la Unirea cu Roma, mitropolitul Teodosie a blamat acţiunea lui Atanasie Anghel, fără însă să-l excomunice sau să numească un alt mitropolit al Transilvaniei; probabil că din considerente politice, pentru a nu strica relaţiile diplomatice ale ţării cu Imperiul Austriac. Mai drastică a fost reacţia patriarhului Calinic al Constantinopolului care l-a afurisit pe Atanasie printr-o scrisoare semnată de nouă mitropoliţi şi prin care cel anatematizat era numit „Satanasie”.

În 1703, după ce Alba Iulia a  trecut sub stăpânirea trupelor ţărăneşti ale lui Francisc Rakoczy II, recunoscut de Dietă ca principe al Transilvaniei, mitropolia unită a fost obligată să se refugieze în zona austriacă, la Sibiu. Aşa cum am amintit, locul lui Atanasie, Scaunul Mitropolitan a fost ocupat de către preotul Ioan Ţirca, care era susţinut de calvini. Cu toate acestea, 33 de preoţi români au avut curajul să protesteze la Alba Iulia împotriva demiterii mitropolitului Atanasie, fapt ce denotă că, măcar pentru o parte a clerului, Unirea nu fusese un act de conjunctură. Pe parcursul desfăşurării evenimentelor în care când Rakoczy era înlăturat de armatele imperiale (martie 1707), se pare că un sinod condus de Ioan Ţirca l-a obligat pe Atanasie să semneze revenirea la legea cea veche. Însă, cel mai probabil, semnătura a fost dată sub presiune deoarece, imediat după încheierea lucrărilor sinodului, Atanasie a declarat nule toate documentele emise. Răscoala lui Rakoczy s-a terminat în anul 1711, iar în perioada cât a durat au murit, pe rând, împăratul Leopold I şi cardinalul Kollonich, protectorul Unirii.

Despre mitropolitul Atanasie Anghel se mai ştie că, la 4 ianuarie 1712, a trimis protopopilor, preoţilor şi mirenilor o serie de instrucţiuni în care îi îndemna pe aceştia să ţină cele şapte taine, sau ca botezul copiilor să nu fie făcut mai târziu de ziua a opta, „să nu cumva să tâmple să moară nebotezat”. Pe preoţi îi îndemna să predice al duminici şi sărbători, pe mireni să ştie „Tatăl Nostru, Credăul şi 10 poruncile lui Dumnezeu”, iar în finalul acestor instrucţiuni le era interzis preoţilor să se despartă de soţii sau să se recăsătorească. În vara anului 1713 îl găsim pe mitropolit la Sibiu unde a judecat conflictul dintre doi preoţi. La 19 august, în acelaşi an, după ce îi îndemnase în repetate rânduri pe preoţi să rămână statornici în unire, Atanasie Anghel a murit. Decesul mitropolitului a aruncat Biserica Unită într-o situaţie deosebit de critică datorată aşa-ziselor lupte electorale în care fiecare partidă dorea să-şi impună candidatul. Această criză s-a încheiat abia peste zece ani când, în vara anului 1723, în Scaunul vacant a fost instalat episcopul Ioan Giurgiu Pataki.

Concluzii. Reiau ceea ce spuneam într-o altă postare anterioară şi anume că Teofil, Atanasie şi apoi toţi episcopii români uniţi au avut, fără îndoială, pe lângă un adânc sentiment naţional şi o puternică aplecare spre cultură şi spre o muncă organizatorică riguroasă. Cu siguranţă, ei au avut şi convingerea că prin sacrificiul lor vor contribui atât la revigorarea vieţii bisericeşti, cât şi la eliberarea ţăranilor transilvăneni de sub poverile impuse de stăpânirea claselor privilegiate. Din nefericire, în pofida contribuţiei lor majore la evoluţia societăţii româneşti din Transilvania, uniţii au fost în permanenţă marcaţi, nu fără motive juste, de ideea că sunt suspectaţi dar şi consideraţi de către societatea românească un grup aparte. Nu poate fi neglijat nici faptul că Bisericii Române Unite cu Roma (BRU) i se atribuie, pe bună dreptate, un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. Acest efort al BRU s-a înscris în procesul mult mai amplu de modernizare a societăţii transilvănene începând cu momentul în care preocuparea Bisericii transilvănene a trecut de la educarea propriilor cadre necesare vieţii eclesiastice, la organizarea învăţământului de grad primar din propriile comunităţi religioase.

Cu siguranţă, au existat şi unele decepţii în ceea ce priveşte unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei pentru că, în primul rând, nu toate promisiunile celei de-a doua diplome leopoldine au fost respectate şi, mai ales, nu din primii ani. Pe de altă parte însă, neţinându-se seama de faptul că Unirea a fost o alegere liberă, multe persoane continuă încă să denigreze atât acţiunile, dar mai ales persoanele care au contribuit decisiv la realizarea acestui eveniment. Pentru a răspunde diverselor acuzaţii care i se aduc Unirii, redăm mai jos câteva cuvinte ale ilustrului istoric Nicolae Iorga despre aceasta şi despre persoana mitropolitului Atanasie Anghel:

„Istoria unirii, pe care au întunecat-o şi complicat-o patimi uşoare de înţeles dar dăunătoare statornicirii adevărului istoric, e nu se poate mai simplă, precum simple erau împrejurările şi simplă firea poporului a cărui aristocraţie de popi foarte puţin cărturari a luat, subt doi vlădici unul după altul, aceleaşi măsuri pe care le poruncea vremea.”

„Din umilinţa lui (Atanasie Anghel) a ieşit mântuirea noastră. Fără unirea în credinţă cu împăratul nu era libertatea, preţuirea, recunoaşterea demnităţii umane. Fără unirea în credinţă cu Roma nu erau şcolile mari din străinătate pentru ucenicii români, aspri în ale învăţăturii, nu era mai ales acea mare şcoală pentru inima poporului nostru, care a fost Roma însăşi. Fără noul curent de viaţă, format din izvorul Unirii, frăţia într-o nouă idee (cea naţională) n-ar fi venit să înlocuiască unitatea de lege, prin care înainte ne simţeam a fi un singur popor.”

Acestea fiind spuse, afirmăm cu convingere că Unirea nu a fost nicidecum întâmplătoare, ci a fost rezultatul unei evoluţii mentale, mai cu seamă de natură teologică, ce se întinde pe parcursul a cel puţin un secol şi jumătate. Acest fapt, credem noi, reduce considerabil aportul Imperiului Austriac la actul Unirii, însă fără a-i contesta acestuia contribuţia. Pe de altă parte, demonstraţia că noii uniţi au fost împinşi către Biserica Romei nu de o presupusă intenţie de îndepărtare de patrimoniul bisericesc al ortodoxiei, ci tocmai de contrariul ei - de dorinţa de a menţine, de a păstra integrală tradiţia ortodoxă ameninţată de acţiunea protestantă - este afirmată şi întărită de evoluţia ulterioară a BRU.

Surse bibliografice:

* Iorga, Nicolae, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902

* Maior, Petru, Istoria Bisericii Românilor, Vol. I, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995

* Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

* Someşan, Maria, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999

Episcopul Atanasie Anghel. Desăvârşirea unirii

Tentativa de unire a mitropolitului Teofil din 1697 a avut drept rezultat acceptarea celor patru puncte florentine şi formularea revendicărilor clerului român din Transilvania. Printre aceste revendicări amintim acordarea de privilegii, scutiri şi imunităţi preoţilor, dregătorilor bisericeşti, diaconilor şi cantorilor uniţi, precum avea şi clerul latin. Foarte importantă este şi solicitarea accesului la dregătorii a laicilor uniţi asemenea persoanelor care făceau parte din rândul celor trei naţiuni, dar şi dreptul fiilor preoţilor de a fi instruiţi în şcolile latine. Declaraţia de unire semnată de Teofil cuprindea şi trei deziderate adresate împăratului: egalul tratament la nivelul religiilor recepte, dotarea bisericilor cu case parohiale şi subordonarea faţă de episcop şi nu de puterea politică. Aceste revendicări demonstrau existenţa unei conştiinţe a propriilor nevoi. Cu toate acestea unirea lui Teofil, din motive încă necunoscute, nu şi-a atins scopul; mitropolitului Atanasie Anghel, urmaşul acestuia, revenindu-i rolul principal în perfectarea unirii cu Roma.

După decesul mitropolitului Teofil, un sinod convocat în grabă l-a ales în locul acestuia pe Atanasie Anghel, fiul preotului din Bobâlna, nobil de Ciugud. Graba convocării sinodului se datorează faptului că superintendentul calvin împreună cu susţinătorii săi nu doreau ca reprezentanţii catolicilor să le-o ia înainte şi să aleagă un candidat favorabil lor. Se pare că la data alegerii, Atanasie era încă tinerel şi că atunci învăţa gramatica în şcoala calvinească din Bălgrad. Conform tradiţiei, după alegerea sa, noul vlădică a mers în Bucureşti pentru a fi sfinţit. După acest moment care a avut loc la 22 ianuarie 1698, Atanasie Anghel s-a întors la Bălgrad nu numai cu frumoasele veşminte şi obiecte de cult dăruite de domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, ci şi cu Instrucţiunile dăruite de patriarhul Ierusalimului, Dosoftei, care participase la hirotonirea din 22 ianuarie.

Aceste Instrucţiuni sunt îndreptate, în mod evident, împotriva pericolului venit din partea calvinilor, negăsindu-se în ele, aşa cum de multe ori s-a afirmat, nici o aluzie la catolicism sau la punctele florentine. Patriarhul Dosoftei îl îndemna aşadar pe Atanasie ca în afară de Sfânta Scriptură, să cinstească şi canoanele şi hotărârile sfintelor soboare şi ale sfinţilor Părinţi ca pe nişte table scrise de Dumnezeu. În opoziţie cu poruncile principilor calvini, Dosoftei îi cerea noului episcop să predice şi să citească Evanghelia în limba credincioşilor însă, slujbele să le facă pe toate pre limba slavonească sau elinească, iar nu în româneşte sau în alt chip. Dacă adăugăm şi faptul că lui Atanasie i se mai cerea să facă cele şapte taine soborniceşti ale Bisericii precum şi orânduielile întregi ale înmormântărilor sau să înveţe poporul să cinstească sfinţii Bisericii şi icoanele, putem trage concluzia că toate aceste învăţături – care se confundă în totalitate cu cele ale Bisericii Catolice – erau îndreptate împotriva acţiunii de calvinizare a românilor. Există într-adevăr un punct care poate părea că face aluzie la catolici, cel în care i se cere lui Atanasie să facă Cuminicătura (Euharistia) cu pâine dospită. Acest punct nu poate fi nicicum drept o reacţie împotriva Bisericii Catolice, deoarece niciodată aceasta nu i-a îndemnat pe răsăriteni să folosească pâinea nedospită (azima) şi nici nu a învăţat vreodată că pâinea dospită ar invalida Euharistia.

Nu ştim din ce cauză Instrucţiunile nu fac nici o aluzie la opera de convertire iniţiată de iezuiţi. Motivele pentru care patriarhul Dosoftei este rezervat în a aminti măcar de acţiunea iezuiţilor rămân greu de explicat. Totuşi, este probabil ca patriarhul să nu fi cunoscut mişcările din Biserica românească transilvăneană sau, ştiind că Atanasie a obţinut episcopatul cu sprijinul guvernatorului calvin Gheorghe Bánffi şi că a studiat într-o şcoală calvinească, se poate ca el să fi fost îngrijorat numai de primejdia care putea veni din această parte.

Sinodul din 7-24 octombrie 1698. În timp ce Atanasie se afla în Bucureşti sau era reţinut de dobândirea confirmării din partea guvernatorului, călugărul Baranyi şi-a continuat activitatea pe lângă protopopii şi fruntaşii preoţimii române pentru a mai salva ceea ce se mai putea din opera atât de promiţătoare a unirii. După călătoria la Viena, călugărul iezuit s-a întors în Transilvania cu copia rezoluţiei împărăteşti din 14 aprilie 1968 şi cu toate informaţiile necesare pentru continuarea acţiunii începute. În acelaşi timp, cardinalul Kollonich, la 2 iunie, le-a adresat românilor o scrisoare în care le oferea sprijin dacă se vor uni cu Biserica Romei, primind cele patru puncte, însă păstrându-şi ritul propriu. În acest caz, menţiona cardinalul, preoţii români vor obţine toate privilegiile şi drepturile preoţilor catolici, iar împăratul îi va pedepsi pe toţi aceia care vor îndrăzni să nu respecte aceste privilegii.

Ajuns în fruntea Bisericii româneşti cu sprijinul calvinilor, Atanasie se găsea acum în faţa unei rezoluţii împărăteşti care atingea interesele preoţilor săi. În acelaşi timp însă, Instrucţiunile date de  patriarhul Ierusalimului nu contraveneau unirii cu Roma, pentru că ele nu cereau nimic împotriva a ceea ce unirea ar fi presupus. Pentru a limpezi situaţia, Atanasie a convocat în luna octombrie un sinod la care au fost invitaţi pe lângă protopopi şi preoţii însoţiţi de câte doi-trei fruntaşi din fiecare parohie şi în urma căruia să se realizeze unirea cu Biserica Romei. O însemnare din Analele misiunii dacice a iezuiţilor  spune că la acest sinod au aderat 2270 de parohi şi fruntaşi, care ar fi făcut pe rând profesiunea de credinţă catolică. Despre numărul mare de participanţi la acest sinod vorbesc mai multe documente ale vremii, precum Raportul din 23 iulie 1759 al lui Petru Pavel Aron către împărăteasa Maria Tereza sau Memoriul comisiunii ilyrice din 1771 către aceeaşi împărăteasă. Organizarea acestei adeziuni publice la unire a fost făcută desigur pentru a respinge eventualele acuzaţii cum că unirea a fost acceptată numai de ierarh şi protopopi, aşa cum se întâmplase în eparhia ruteană a Muncaciului. Astfel s-a ajuns, putem spune, la această adevărată consultare publică, neobişnuită la acea vreme şi fără precedent în istoria unirilor religioase.

Cine parcurge textul fixat încă de la începutul sinodului (7 octombrie) al declaraţiei de unire, observă cu uşurinţă grija participanţilor de a asigura, pe de o parte, libertăţile şi privilegiile preoţimii, iar pe de altă parte, păstrarea neschimbată a ritului, calendarului, obiceiurilor, precum şi a dreptului de alegere a episcopului. Printre actele care au fost luate în discuţie pe perioada desfăşurării sinodului amintim: Rezoluţia împăratului din 14 aprilie 1698, Enciclica cardinalului Kollonich din 2 iunie 1698, Instrucţiunea misionarilor iezuiţi, Diploma leopoldină din 23 august 1692 dată rutenilor uniţi şi Decretul unirii făcute de sinodul convocat de Teofil în 1697.

Iată ce conţinea declaraţia sinodală din 1698:

„Noi mai jos scrişii vlădica, protopopii şi popii bisericilor româneşti dăm în ştire tuturor cărora se cuvine, mai vârtos Ţării Ardealului.

Judecând schimbarea acestei lumi înşelătoare şi nestarea şi neperirea sufletelor căruia în măsura mai mare trebuie a fi decât toate, din buna noastră voie ne unim cu Biserica Romei cea catolicească şi ne mărturisim a fi mădularele acestei biserici sfinte, catolicească a Romei prin această carte de mărturie a noastră, şi cu acelea privilegiumuri voim să trăim cu care trăesc mădularele şi popii acestei biserici sfinte, precum înălţia sa împăratul şi coronatul craiul nostru în milostenia decretumului înălţimei sale ne face părtaşi, care milă a nălţiei sale ne având a o lepăda, cum se cade credincioşilor nălţiei sale ţi ţării Ardealului o dăm înainte, pentru care mai mare tărie dăm şi scrisorile mâinilor noastre.

S-a dat în Bălgrad în anii Domnului 1698 în 7 zile a lui octombrie.”

Este adăugat apoi, cu scris mai mic:

„Însă întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularile sfintei catoliceşti biserici a Romei, cum pe noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul bisericii noastre a răsăritului să nu ne clătească ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile cum până acum aşa şi de acum înainte să fim slobozi a le ţine după calendarul vechiu, şi pre cinstitul vlădicul nostru Athanasie nime până la moartea sfinţiei sale să n-aibă putere a-l clăti din scaunul sfinţiei sale. Ci tocmai de I s-ar tâmpla moarte să steie în voia soborului pre cine ar alege vlădică, pre care sfinţia sa papa şi înaltul împărat să-l întărească şi patriarhul de sub biruinţa înălţiei sale să-l chirotonească şi dregătorilor protopopilor carei sunt şi vor fi nici într-un fel de lucru nime să nu se mestece, ci să fie cum şi până acum. Eară de nu ne vor lăsa pe noi şi pre rămăşiţele noastre într-această aşezare peceţile şi iscăliturile noastre care am datsă n-aibă nici o tărie. Care lucru l-am întărit cu pecetia mitropoliei noastre pentru mai mare mărturie. ”

Toţi cei prezenţi la sinod au făcut apoi unul câte unul mărturisirea de credinţă, însă, convins că documentele pe care le deţinea nu ofereau bisericii sale prea multe garanţii, Atanasie insistă să fie redactată de împărat o diplomă, care să prevadă explicit drepturile şi privilegiile acordate Bisericii Unite, precum şi obligaţia administraţiei guvernamentale şi a armatei de a asigura aplicarea lor. Răspunsul acestei solicitări este prima Diplomă leopoldină referitoare la uniţi, semnată de împăratul Leopold I, de arhiepiscopul primat Kollonich şi de către vicecancelarul Kalnoky la 16 februarie 1699. Această diplomă face referire la toţi catolicii de rit grecesc din imperiu (români, ruteni şi greci) şi din conţinutul ei rezultă că preoţii uniţi sunt scutiţi de toate obligaţiile iobăgeşti şi că se bucură de drepturile şi privilegiile clerului religiilor recepte. Conform normelor însă, un decret imperial devenea lege în Transilvania, doar după ce acesta era aprobat şi publicat de Dietă; lucru de care stările, evident, vor încerca să profite invocând Diploma din 1691, prin care se garanta menţinerea neschimbată a rânduielilor interne ale Transilvaniei. Inflexibil, împăratul va reafirma recunoaşterea Unirii, iar Dieta va fi nevoită ca la 8 septembrie 1699 să publice Diploma.

Bineînţeles că odată realizată, Unirea nu putea fi văzută cu ochi buni de nobilii calvini, care nedorind să scape Biserica românească de sub influenţa lor, devin astfel primii adversari ai acesteia. Pentru a opri procesul Unirii, nobilii maghiari au făcut chiar plângeri la Viena, acuzându-i pe români de nesinceritate faţă de împărat şi afirmând că Unirea nu este decât o născocire a unui călugăr iezuit. În acelaşi timp însă, în ţară au început opresiuni împotriva românilor uniţi; făcând referire la acestea episcopul Atanasie îi scria  cardinalului Kollonich la 26 septembrie 1700: „ar fi lung de povestit toate împotrivirile şi încercările le care a fost supusă Biserica noastră din timpul de când ne-am declarat uniţi cu Biserica Romano-catolică. Preoţii – continuă scrisoarea – au fost alungaţi unii din parohii, alţii au fost bătuţi, alţii închişi, iar altora li s-au luat animalele, ajungându-se până acolo că bisericile şi altarele noastre au fost dărâmate, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată înainte de unire.” Nobililor maghiari care se opuneau Unirii li se adăugau însă şi saşii, din motive similare, dar şi unii reprezentanţi ai Bisericii Romano-Catolice. Toţi aceştia vor aduce un sprijin, mai mult sau mai puţin voit, mişcărilor ortodoxe anti-unioniste care, treptat, vor începe să se contureze. În acelaşi timp, la Curtea vieneză, se va infiltra un tot mai evident curent ostil mitropolitului şi românilor convertiţi, care erau acuzaţi de caracterul conjunctural al Unirii şi de nesinceritatea în adoptarea catolicismului.

Sinodul din 4-5 septembrie 1700. Ancheta pornită de guvernul transilvănean (în care fiecare român trebuia să declare, personal, dacă vrea să rămână în legea veche sau dacă vrea să se unească cu una dintre cele patru religii recunoscute şi cu care dintre ele) prin care s-a agitat intens viaţa românilor, acţiunile unor elemente din Ţara Haţegului, care se considerau unite cu calvinii, dar şi rezistenţa hotărâtă a preoţilor din Ţara Făgăraşului şi de lângă Braşov, l-au determinat pe Atanasie să considere necesară o nouă manifestaţie publică şi solemnă de unire. Astfel, în ziua de 4 septembrie 1700, a fost convocat în Alba Iulia un alt sinod, la care au participat protopopii, fiecare cu juratul său şi cu câte doi preoţi, dar şi câte trei ţărani din fiecare sat (unii istorici dau ca cifre: 54 de protopopi şi 1563 de preoţi). Faptul că la acest sinod au fost invitaţi şi ţăranii români, se datora  tocmai implicării întregii populaţii româneşti din Transilvania în acest demers care, cu siguranţă, va fi depăşit cadrul strict religios.

Pe parcursul desfăşurării sinodului, mitropolitul Atanasie a adus din nou în discuţie, încă din prima zi, problema unirii, moment în care toţi cei prezenţi (inclusiv cei din Ţara Făgăraşului şi împrejurimile Braşovului) s-au declarat pentru ea. A doua zi s-a ţinut să se afirme că afară de cele patru puncte florentine, ca şi în dăţile precedente, nu se primeşte nimic, ca mai apoi manifestul de unire să fie semnat de episcop şi de toţi protopopii prezenţi. Iată ce conţinea textul acestui manifest:

„Noi mai jos iscăliţi, episcopul, protopopii şi tot clerul bisericii româneşti din Ardeal, facem înştiinţare tuturor cărora se cuvine iar mai vârtos cinstitelor staturilor ţării Ardealului, cum că noi socotind nestatornicia vieţii omeneşti şi nemurirea sufletului, de care mai mare grijă trebuie să avem, slobozi de bună voie şi porniţi de Duhul Sfânt ne-am unit cu Biserica romano-catolică şi prin rândul acestora ne mărturisim a fi mădularele ei, toate primindu-le, mărturisindu-le şi crezându-le câte le primeşte, le mărturiseşte şi le crede dânsa şi mai ales acele patru puncturi, în care ne vedem până acum a fi osebiţi şi care în prea milostivul decret şi diplomatul prea înălţatului împărat şi al eminentissimului archiepiscop ni se dau înainte. Drept acea tocmai cu acelea cădinţe şi privilejuri vrem să ne folosim şi noi de aici înainte după mai sus zisul decretul preaînălţatului împărat şi al eminentissimului archiepiscop, ca nişte mădulari ale bisericii romano-catolice cu care se folosesc bine credincioşii cei de ritul latinesc după sfintele canoane şi după privilegiurile de fericiţii răposaţi craii Ungariei lor date. Întru a căruia mai mare credinţă şi tărie acest manifest al nostru îl întărim cu peceţile şi a mănăstirii noastre din Bălgrad şi cu ale noastre şi ne iscălim în Bălgrad în 5 septembrie anul 1700.”

Manifestul Unirii a fost acceptat de toţi cei prezenţi la sinod, chiar dacă, iniţial, hunedorenii care simpatizau unirea cu calvinii, precum şi braşovenii care doreau să rămână în vechea credinţă ortodoxă, au opus rezistenţă. La sugestia contelui Rabutin de Bussy, comandantul militar al Transilvaniei şi a iezuitului Karl Neurautter (ataşat în 1700 comandantului militar), Atanasie ia hotărârea să-i înfăţişeze el însuşi împăratului hotărârile sinodului. Astfel, la începutul anului următor (5 februarie 1701), mitropolitul, însoţit de vicarul Melentie, de Karl Neurautter şi de provizorul fiscal Ştefan Raţiu, pleacă la Viena. Ajuns la Viena, Atanasie a cerut să fie întărit de majestatea sa imperială în demnitatea de episcop şi să fie confirmate din nou privilegiile şi drepturile episcopului şi ale preoţimii române. Partea cea mai grea urma abia acum: înainte de numirea sa ca episcop, Atanasie trebuia să treacă de procesul canonic obişnuit în Biserica apuseană. Încă înainte de plecarea la Viena, au fost trimise acolo o mulţime de denunţuri împotriva episcopului, majoritatea fiind, bineînţeles, imaginare. Comisia a hotărât însă, în timp relativ scurt, menţinerea în scaun a lui Atanasie, episcopul primind de asemenea şi confirmarea împărătească pentru recunoaşterea acestei calităţi. În acest mod, Atanasie Anghel a fost numit episcop al naţiunii româneşti şi consilier împărătesc cu condiţia să fie supus Sfântului Scaun al Romei şi arhiepiscopului de Strigon. Pe parcursul desfăşurării procesului, cardinalul Kollonich a declarat că Biserica Unită va avea pe viitor dreptul de a-şi alege păstorul propunând trei candidaţi, din care împăratul şi Sfântul Părinte vor trebui să confirme unul.

O altă mare problemă cauzată de disputele teologice ale vremii era legată de întrebarea dacă sfinţirea episcopului Atanasie în Biserica Ortodoxă era sau nu valabilă. Această întrebare a fost adresată şi Sfântului Scaun însă, înainte de a fi primit răspunsul Romei, teologii vienezi au propus ca Atanasie să fie hirotonit a doua oară, sub conditione(!!!). Aceasta, desigur, nu a fost cea mai fericită alegere pentru că răspunsul întârziat al Sfântului Scaun recunoştea ca fiind validă prima hirotonire a episcopului român. Totuşi, trebuie amintit faptul că hirotonirea sub condiţie este de fapt o hirotonire condiţionată de valabilitatea sau nevalabilitatea primei sfinţiri. Astfel, dacă există dubii în privinţa primei sfinţiri, se va face o a doua sfinţire, care nu ar avea nici un efect asupra subiectului dacă precedenta ar fi fost validă. Propunerea teologilor a fost acceptată şi astfel, la 24 martie 1701, Atanasie a fost hirotonit sub condiţie preot iar în ziua următoare, tot sub condiţie, episcop. Înainte de plecarea din Viena, Atanasie a acceptat propunerea cardinalului Kollonich de a primi sfaturile unui aşa zis teolog, consilier iezuit, în anumite chestiuni de drept canonic, probleme administrative, numiri de preoţi, s.a.m.d. Chiar dacă consilierii iezuiţi care stăteau pe lângă episcopul unit nu sunt priviţi cu simpatie în istoriografie, presupunem totuşi că rolul acestora a fost unul important în organizarea şi desfăşurarea procesului de constituire a BRU.

         

La 19 martie 1701 a fost semnată de către împărat cea de-a doua Diplomă leopoldină care, spre deosebire de prima, se referea în mod particular la Biserica Unită a românilor. Această diplomă confirma privilegiile acordate clerului unit, stabilea modul de succesiune la Scaunul mitropolitan, interzicea utilizarea Catehismului calvinesc, aproba întemeierea de şcoli româneşti, preciza standardele pentru comportamentul şi moralitatea clerului, prevedea ca nu numai clericii, ci şi credincioşii uniţi să se bucure de prerogativele acordate naţiunilor privilegiate (punctul 3) şi stabilea funcţiile teologului iezuit. Cu toată opoziţia Dietei, diploma a fost totuşi publicată şi citită la fastuoasa ceremonie de instalare a lui Atanasie Anghel în Alba Iulia, la 25 iunie 1701. Textul publicaţiei nu s-a păstrat, dar este posibil ca Dieta să fi obţinut, în urma presiunilor, radierea punctului 3, fiindcă protestele ulterioare ale Dietei nu au mai conţinut referiri la privilegiile credincioşilor uniţi, ci doar la cele ale clerului.

Surse bibliografice:

* ***Biserica Română Unită – Două sute cinci zeci de ani de istorie, Ed. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 1998

* ***Istoria României – Ediţie revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2006

* Bariţ(iu), George, Părţi alese din istoria Transilvaniei. Pe două sute de ani din urmă, vol. I, Ediţia a II-a, Braşov, 1993

* Lupaş, Ioan, Studii istorica, IV, Sibiu, 1943

* Pâclişanu, Zenovie, Istoria Bisericii Române Unite, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2006

* Someşan, Maria, Începuturile Bisericii Române Unite cu Roma, Ed. All Educational, Bucureşti, 1999