Îmbarcarea şi vămuirea îndelung aşteptate

A luat o pauză destul de lungă de la scris, însă a fost şi utilă, deoarece am avut posibilitatea să-mi împrospătez memoria cu locurile vizitate în hagialâcul despre care am început sa fac referire aici. Rămăsesem la debutul futunos al pelerinajului de Paşte de la Vatican din 2006. Luat în băşcălie de pelerini – şi pe bună dreptate – din cauza promisiunilor deşarte, abia aşteptam să ajungem la Lugoj unde alături de cei câţiva pelerini, ar fi trebuit să se îmbarce şi doi preoţi de-ai noştri, fraţi, cărora urma să le predau conducerea. Odată ajunşi în Lugoj, în jurul orei 22.30, am mers direct la părintele Ovi Bi pe care-l cunoşteam din Oradea, spunându-i să se aşeze pe locurile din faţă pentru a conduce pelerinajul. Răspunsul sfinţiei sale a fost răvăşitor:

- Ostropele, nu te supăra, dar noi (preoţii fraţi şi soţiile) suntem în vacanţă; rămâi tu în faţă şi condu!

În mod normal, apropiaţii ştiu că nu m-ar fi deranjat să conduc. Ba, dimpotrivă! Dar în acest caz, totul devenea din ce în ce mai anormal. Ar fi trebuit să anticipez răspunsul lui Ovi încă de când am văzut că toţi patru adoptaseră o ţinută lejeră: treninguri albe identice şi pantofi sport. Pus în faţa faptului împlinit am tras o gură mare de aer în piept şi m-am încurajat să rămân şef peste peregrini încă o oră şi puţin, până când am fi ajuns la Timişoara. Acolo, la ora 00.00, îmi spuneau cei doi şoferi de capitală, ar fi trebuit să urce în autocar ultimii peregrini însoţiţi de un alt preot, tot de-al nostru. Ajunşi cu puţin înainte de miezul nopţii la locul de întâlnire, ne-am pus pe aşteptare. Şi dăi, şi rabdă, şi aşteaptă, şi grupul din Timişoara nu mai venea. Pentru că aflasem abia în momentul plecării de faptul că vom mai prelua alte două grupuri, se subînţelege că nu aveam numărul de telefon al părintelui şi că nu cunoşteam absolut nici o persoană din cele ce aveau să ni se alăture.

Din murmurul de nemulţumiri care mă împresura, am auzit două voci ale unor senioare din Râmnic ce mă întrebau de toaletă. Cică, le podidea şi nu ar mai fi putut răbda. Văzând că în proximitate erau închise toate prăvăliile, le-am spus doamnelor să mă urmeze şi am ciulit urechea să aflu unde se auzea muzica de club. La două străzi de locul unde staţionasem, într-un subsol am şi găsit clubul de unde străbăteau decibelii în miez de noapte în centrul urbei de pe Bega. Le-am convins pe bătrânele că aceasta era singura lor şansă şi, printre lasere şi lumini de stroboscop, le-am purtat pe acestea către WC-ul mult dorit. Am avut totuşi şansă că toaletele se aflau la intrarea în club şi că nu am fost nevoiţi să străbatem prin mulţimea de mâini ridicate ce loveau ritmat aerul de deasupra capetelor. Le-am însoţit apoi pe doamne spre ieşire şi ne-am îndreptat către Neoplanul înmatriculat în Bucureşti cu care făceam respectiva deplasare. Iar aici, ce să vezi, se pusese de-o răzmeriţă! M-au sufocat cu întrebări la care nu puteam avea nici un răspuns: care era ora de întâlnire cu cei din Timişoara, de ce a trebuit să pierdem o noapte pe autocar înainte de a ieşi din ţară, ce organizare era asta etc., etc. Pe deasupra, Nea Vasile s-a găsit să mai ţină şi un discurs în care le explica pelegrinilor că se întinde pe holul de pe mijlocul autocarului ca să doarmă şi că nu sfătuieşte pe nimeni să-l deranjeze.

Pe la 05.00 dimineaţa, când aproape toată lumea adormise, au ajuns la punctul de întâlnire şi cei din Timişoara. Oricât de mult mi-aş fi dorit să le sar la beregăţi şi să-i întreb de ce au întârziat, auzindu-le răspunsul blajin: „Domnul Pilif ne-a spus că 05.00 e ora de îmbarcare”,  m-am stăpânit. Cu greu, e adevărat, dar, încurajat că voi preda atribuţiile conducătorului de pelerinaj, am reuşit. Părintele din Timişoara, un om de o blândeţe ieşită din comun (spre ruşinea mea nu i-am reţinut numele, aşadar îi voi spune Blândul Părinte), a refuzat şi dânsul să mă înlocuiască şi, din nefericire, s-a aşezat cu soţia fix în spatele lui Nea Vasile. Acum, peste ani de la evenimentele acestea, înţeleg şi de ce oltenii ocupă mai toate funcţiile de conducere în stat… Că noi am vrea să renunţăm la ele şi la povara de a fi conducători, dar voi nu şi nu!

Bucuroşi nevoie mare că puteam în sfârşit să o luăm din loc, am rostit o decadă de rozariu şi ne-am îndreptat către Nădlac unde ne aşteptam să întâlnim şi alte autocare venite din Ardeal şi unde urma să fim vămuiţi. Dar, cum socotelile făcute acasă nu se brodeau cu cele din Neoplan, ne-am trezit singuri în vamă, la mâna şoferilor şi a poliţiştilor de frontieră. Aştia doi, golanii aştia de şoferi, au început încă de la Arad să-mi bata apropouri că, vezi Doamne, să facem o chetă în euro pentru vameşi, că se oferă ei să le-o ofere lor, că să nu stăm nu ştiu câte ore în vama, că să vezi şi să nu crezi.

- Ce, mă!? – am replicat eu - noi reprezentăm Biserica, nu putem face aşa ceva! Cum să le cer eu mită peregrinilor care merg la Vatican?

- Bine - au mârâit şoferii printre dinţi la mine – cum vrei!

Ajunşi în Vama Nădlac, golanii s-au întreţinut vreo două minute cu poliţiştii de frontieră, apoi au deschis calele autocarului şi ne-au transmis să ne aşteptăm controlul bagajelor. Însă pe când ne erau verificate paşapoartele, dăm de o altă dandana: o doamnă din Vâlcea omisese să ia procură notarială de la soţ, deoarece ieşea din ţară însoţită de fetiţă!! În timp ce doamna încerca să trezească la 07.00 dimineaţa nu ştiu ce notari din Râmnic care să trimită împuternicirea prin fax, noi aşteptam cuminţi ca destoinicii vameşi să ne verifice bagajele. Şi am tot aşteptat vreo… patru ore! Simţind în ceafă impulsul sufletelor din autocar, am apelat la atuul din dotare: colarul clerical. Aşadar, mi-am pus colarul la cămaşă şi am coborât pentru a-l aborda pe un domn vameş care se tot fâţâia pe lângă autocar.

- Bună ziua, suntem un grup de peregrini din Râmnicu Vâlcea, din Lugoj şi din Timişoara, vrem să mergem la Vatican de Paşti.

- Sunteţi preot? - m-a chestionat domnul.

- Aaa, îîî, păăăi… - mă tot fofileam eu să-i răspund

- Îl cunoaşteţi pe părintele Angelo de la Lugoj? – continuă domnul vameş.

- Daa, cum să nu, îl ştiu!

- Staţi să-l sun, că mi-e naş, să-i spun că sunteţi în vamă! Cine să-i transmit că-l salută?

Asta îmi mai lipsea, de unde să mă ştie pe mine părintele vicar de la Lugoj!? E adevărat că ne cunoscusem la campionatul anual de fotbal care se ţinea între facultăţile de teologie catolică din ţară, la Sinaia; dar din cauza unui clinci pe teren, întâlnirea noastră nu fusese una tocmai fair-play. Trebuia, deci, să evit să spun că sunt Ostropel.

- Victor de la Oradea! – mi-am încercat norocul.

După ce a discutat câteva clipe la telefon cu părintele Angelo, domnul vameş ne-a făcut un semn eliberator că putem merge mai departe. Între timp, primise şi doamna procura notarială; aşa că, după aproape 20 de ore de la plecarea din Râmnic, abia reuşeam să ieşim din ţară. Iar acum realizez cât de mult mai am de scris despre acest hagialâc. Va urma Prater-ul din Viena, fiţi vigilenţi!

La început a fost cuvântul domnului profesor Pilif

Îmi propusesem să amân debutul acestei noi serii de postări, mai după Săptămâna Luminată; dar aşa cum deja mă ştiţi, iată-mă că nu m-am putut abţine! Voi povesti, în cele ce vor urma a fi postate pe blog sub titulatura de „Hagialâcul”, despre pelerinajul „naţional” din 2006, eveniment organizat de un anumit domn şi profesor, Pilif din Mureş, cu girul Bisericii noastre. În acel an eram student la Oradea şi, auzind de „naţionalul pelerinaj” ce avea să se organizeze în preajma sărbătorilor pascale la Roma, m-am gandit că ar fi minunat să adunăm un grup de peregrini şi în parohia din Râmnicu Vălcea. Veţi vedea că, la fel de bine, puteam intitula această serie de postări şi „Oltenii la Roma”.

Astăzi voi vorbi despre început. La început a fost cuvântul… Cuvântul domnului Pilif care a venit în Seminarul din Oradea pentru a prezenta marele eveniment în a cărui organizare se înhămase cu toată generozitatea domniei sale. După ce ne-am adunat cu toţii în aulă, l-am ascultat pe profesor vorbind despre şansa pe care în mărinimia sa ne-o oferea nouă, studenţilor teologi, dar şi preoţilor uniţi: aceea de a forma un grup de peregrini în propriile parohii pe care apoi să-i însoţim în marele hagialâc ce avea să se facă la Roma. Răsplata noastră ar fi fost desigur multă, deoarece fiind conducători de grup, am fi fost scutiţi de la plata acestui pelerinaj. Zis şi făcut! L-am sunat pe parohul de la Râmnic şi i-am prezentat propunerea profesorului Pilif din Mureş. Mai multe detalii urma să-i ofer după o întâlnire cu mai mulţi conducători de grup care urma să fie ţinută la Cluj.

Iată şi cum suna oferta de la Cluj! În preţul pelerinajului - se jura Pilif în faţa noastră – erau incluse: transportul, cazarea, trei mese pe zi, apă, cafea şi răcoritoare pe autocar, ghid vorbitor de limba română în Roma, transport de la locul de cazare în Piaţa Sfântul Petru pentru a participa la ceremoniile din noaptea de Paşti, staţii de emisie-recepţie în toate cele peste 50 de autocare care aveau să meargă prin Europa etc., etc. Pentru toate acestea, preţul nu era unul rău, aşadar m-am grăbit să ajung la Vâlcea şi să prezint oferta în biserică enoriaşilor. Naiv cum eram - ca să nu spun, prost de-a dreptul - am tot insistat pe faptul ca cei care vor veni în pelerinaj să nu-şi aducă nimic de acasă: nici termos cu ceai sau cafea, nici apă, nici nimic! Garantase pentru faptul că toate acestea se vor găsi în autocare, domnul profesor, şi în plus Pilif mai avea şi girul ierarhilor Bisericii! Acestea fiind condiţiile, ne-am strâns vreo 25 de peregrini care aşteptam cu nerăbdare ziua plecării în ceea ce avea să fie marea experienţă a vieţii mele.

Mi se transmisese că în seara îmbarcării vom fi preluaţi de un minibuz de 30 de locuri. Aşa stabiliseră organizatorii şi aşa le transmisesem şi eu participanţilor. Ne-am adunat la locul de întâlnire înainte de ora 17.00. Aici i-am cunoscut şi pe cei câţiva peregrini care nu făceau parte din parohia noastră. Erau de confesiune majoritară, dar îmi fuseseră prezentaţi ca fiind oameni buni, cu sinţăminte filo-catolice, că doar de-aia mergeau la Roma de Paşti, nu? Printre ei şi Nea Vasile, cel care era considerat în unanimitate ca fiind cel mai cunoscut interlop local şi despre care auzisem încă de când venisem în Râmnic la liceu. Abia ieşit din arest, părea că omul îşi lăsase în urmă trecutul şi încerca o nouă viaţă prin pelerinajele la diversele mănăstiri din judeţ, iar acum… la Roma! Am amintit de Nea Vasile tocmai pentru faptul că el va fi unul dintre personajele cheie ale hagialâcului în cauză.

Revin la microbuzul care ne era destinat doar celor din Vâlcea şi în care trebuia să ne îmbarcăm. A venit la timp, doar că era dictai autocarul Neoplan ce avea să mai preia alte două grupuri de peregrini unul: din Lugoj şi altul din Timişoara. Înaintea decadei de rozariu cu care începeam călătoria, buimăcit de schimbările survenite, am încercat să-i conving pe cei din grup să ocupe în autocar doar locurile din stanga, explicându-le că şi ceilalţi vor dori sa aibă şi locuri în faţă. Se pare însă că nu am fost prea convingător, devreme ce Nea Vasile s-a aşezat în primele scaune din dreapta. Astfel am fost nevoit să iniţiez primul dialog cu domnia sa:

- Nu vă supăraţi, am spus să lăsăm libere aceste locuri!

- Ia vezi-ţi de treabă, bă, copile, cine dracu eşti tu, ca să-mi spui unde să stau!? Te mănâncă pe undeva?

Convins probabil de severitatea chipului său, de nasul strivit – semn al trecutului violent – şi de tatuajele dânsului, dar mai ales de faptul că nu mă mânca nicăieri, am tăcut. Încurajaţi de atitudinea mea fermă şi alţi peregrini s-au înghesuit să ocupe locurile din faţă de pe partea dreaptă. Am ieşit din încurcătură începând recitarea decadei de rozariu. Nici nu am ajuns pe Valea Oltului, că deja mai multe persoane au simţit nevoia să le ceară şoferilor apa sau cafeaua promise. Uimiţi de asemenea cereri, pe aceştia i-a pufnit râsul. Iar eu, cel care le promisesem peregrinilor toate aceste delectări, am rămas a doua oară fără replică la ironiile care-mi erau transmise din spatele autocarului:

- Victore, când ai timp să-mi aduci şi mie o apă, dar să nu fie prea rece, te rog!

Ce începuse prost, avea să se termine şi mai prost! Mai daţi câte o geană pe aici şi vă veţi convinge…

Familia modernă, ocrotitor sau inamic al vieţii?

Aşa-numita evoluţie profundă şi rapidă a societăţii din ultimele decenii a afectat familia contemporană mai mult chiar decât pe alte instituţii. Pornind şi de la mediatizatele proiecte privind combaterea violenţei în familie, observăm că există un procent semnificativ de cămine străine de reala semnificaţie a vieţii conjugale şi familiale. Dar, mai insistent, mă roade următoarea întrebare: oare când vom putea dezbate şi un proiect sau o lege care să îi apere şi pe cei încă nenăscuţi - pe pruncii din pântece - de violenţa şi agresiunea părinţilor?

Trăim într-o perioadă fatală, în care viaţa nu mai este concepută ca o binecuvântare, ci ca un pericol de care omul trebuie să se ferească. Lipsa unui loc de muncă, a unei locuinţe, a medicamentelor şi a hranei, pe deoparte, sau căutarea bunăstării excesive şi mentalitatea consumistă, pe de altă parte, le iau tinerilor soţi curajul şi generozitatea de a dărui noi vieţi. Printre cauzele principale ale acestui fenomen se pot enumera: răspândirea divorţului, simpla şi formala căsătorie civilă sau celebrarea căsătoriei religioase fără conştientizarea deplină a acestui act sacramental, ci numai din dorinţa îndeplinirii unei tradiţii simpatice.

Dar acestora li se mai pot adăuga şi presiunile mass-mediei care, pe lângă consumul moderat de sare, zahăr sau grăsimi, ne induce şi convingerea că familia modernă se opreşte la maximum doi copii. Nu trebuie să mă credeţi pe cuvânt, doar urmăriţi spoturile publicitare în care apar membri ai unei familii şi să mă înştiinţaţi dacă observaţi în acestea patru-cinci sau chiar mai mulţi fraţi şi surori. Dacă părinţii mei ar fi urmat reperele actuale, ar fi trebuit să oprească dezvoltarea familiei chiar înainte de procrearea mea!

Ştiinţa şi progresul tehnic realizat de omul contemporan pentru a domina natura, în loc să fie folosite în folosul vieţii, provoacă în acest sens îngrijorări tot mai mari pentru viitor. Astfel, dezvoltarea ştiinţifică face ca unii să-şi dorească să fie singurii beneficiari ai avantajelor tehnicii şi să îi excludă pe alţii prin folosirea mijloacelor contraceptive, iar alţii să fie preocupaţi în exces de sporirea propriilor bunuri materiale şi să sfârşească prin a nu mai înţelege nimic, refuzând astfel adevărata bogăţie – cea spirituală -, a unei noi vieţi umane. Dacă mai există dubii, amintesc şi eu, în treacăt, ceea ce însăşi Biserica afirmă de două milenii: iubirea conjugală şi instituţia căsătoriei au în primul rând menirea de a procrea şi de a creşte copiii, cei care sunt cu adevărat cununa căsătoriei.

Şi pentru că luna aceasta este dedicată femeii, nu pot să nu amintesc şi de ofensele aduse în familie demnităţii acesteia. Iar acest fapt se datorează şi mentalităţii încă persistente care consideră fiinţa umană (femeia, în special) nu ca pe o persoană, ci ca pe un obiect comercial, pus în serviciul plăcerii egoiste. Chiar dacă astăzi ne pare greu de acceptat, încă există forme de discriminare care ofensează diferite categorii de femei, precum văduvele, femeile divorţate, mamele necăsătorite etc. Iar roadele acestei mentalităţi nu pot fi altele decât: misoginia, exploatarea şi persecuţia femeilor slabe, prostituţia organizată, pornografia etc.

Creându-l pe om bărbat şi femeie, Dumnezeu le-a oferit demnitate personală, în mod egal, ambilor. Mai mult, întrupându-se din Fecioara Maria, Dumnezeu ne-a făcut cunoscută stima sa specială pentru femeie. De fapt, toată istoria mântuirii dă mărturie despre demnitatea femeii. Astfel, iubirea soţului faţă de soţie şi copii este firească şi nu poate semnifica altceva decât înţelegerea deplină şi împlinirea paternităţii sale.

Şi pentru că am revenit la copii, nu pot să nu remarc indiferenţa şi, uneori, chiar entuziasmul unora faţă de activităţile organizaţiilor şi ale autorităţilor publice care îngrădesc libertatea soţilor în a se hotărî cu privire la existenţa copiilor. Orice acţiune a acestor autorităţi în favoarea anticoncepţiei, a sterilizării şi a avortului, trebuie respinsă energic şi condamnată. În acelaşi timp, trebuie dezaprobate politicile internaţionale care oferă suport economic sau material unor popoare aflate în dificultate, dar care condiţionează acest tip de ajutor de aplicarea programelor anti-viaţă (a se urmări această chestiune în cazul statelor din centrul Africii).

Fericitul părinte Ioan Paul al II-lea spunea că „viitorul omenirii depinde de familie!”. A iubi familia înseamnă să-i redăm acesteia motive pentru a crede în ea însăşi, în misiunea ce i-a fost încredinţată de Dumnezeu; mai ales astăzi, când familiile sunt încercate de lipsa confortului şi de greutăţile materiale cu care se confruntă. Mă voi opri aici, lăsând totuşi această temă deschisă discuţiilor viitoare.

Moşii de Iarnă – Pomenirea Adormiţilor

Mâine, sâmbătă, înaintea Înfricoşătoarei Judecăţi - duminica lăsatului sec de carne -, Biserica face pomenirea tuturor celor adormiţi, eveniment numit în tradiţia populară şi Moşii de iarnă. Moşii - de fapt, strămoşii - sunt toţi cei care au trecut din această viaţă şi pentru care avem datoria de a ne ruga, pentru ca ei să se poată bucura de fericirea veşnică. Ne putem ruga în orice zi a săptămânii pentru strămoşi? Desigur, însă în mod deosebit, sâmbăta, pentru că aceasta este ziua în care Mântuitorul, înmormântat fiind, a coborât cu sufletul în Iad pentru a-i elibera pe drepţii anticului testament din întunericul morţii.

Acum, după ce am scăpat de introducere, voi ridica următoarea chestiune: dacă - după Evanghelia bogatului nemilostiv şi a sărmanului Lazăr (Luca XVI, 19-31) - între Iad şi Paradis „s-a întărit prăpastie mare”, imposibil de trecut, mai pot fi utile rugăciunile pentru cei adormiţi?… Da, dacă admitem că, în afară de cele două stări amintite - Raiul şi Iadul -, ar mai exista şi o a treia numită, să-i spunem, Purgatorul sau, de ce nu, Tinda Raiului - denumire mult mai apreciată de teologii ortodocşi. În această a treia stare (atenţie, stare, nu loc!) cel care a murit, aflându-se în harul şi prietenia lui Dumnezeu - adică împăcat atât cu Dumnezeu, cât şi cu oamenii -, dar imperfect purificat, va fi supus unei purificări, înainte de a-l vedea pe Dumnezeu faţă către faţă.

Când o persoană trece la viaţa veşnică (din nou atenţie: trece în viaţa veşnică, nu în nefiinţă, aşa cum auzim frecvent în discursurile comemorative ale diverşilor erudiţi care se mai şi autoproclamă creştini!!), ea nu mai poate face nimic pentru a-şi schimba starea. Noi, cei care trăim în această viaţă, în schimb, îi putem fi de ajutor. Şi acest lucru este posibil datorită faptului că Dumnezeu, în înţelepciunea sa, pe lângă viaţa personală a răposatului, mai ţine cont şi de aprecierile celor care l-au cunoscut. De unde şi dictonul latin: „De mortuis nihil nisi bene!”. Prin postul, rugăciunile şi faptele noastre bune, dar mai ales prin celebrarea Sfintei Liturghii, noi putem ajuta sufletele care se află în Purgator sau, aşa cum spuneam, în Pridvorul Raiului. Iar acest lucru este posibil deoarece şi noi, dar şi cei repauzaţi, facem parte din aceeaşi comuniune a Bisericii. Aşadar, iubirea noastră poate ajunge chiar şi în lumea de dincolo.

În schimb, cei care au murit conştienţi şi cu deplină voinţă în păcat de moarte, fără a se căi, ei înşişi au respins definitiv iubirea lui Dumnezeu şi, totodată, comuniunea cu El. Aceştia, din nefericire, nu mai pot fi ajutaţi… Chiar libertatea omului face posibil acest fapt: dacă nu alegem în mod liber să-l iubim pe Dumnezeu, nu mai putem fi împreună cu El şi cu cei fericiţi. Revenind la cei din Purgator, deci la cei care mai pot fi ajutaţi: încă de la începuturile sale, Biserica a cinstit amintirea celor adormiţi, pentru ca ei, purificaţi, să ajungă mai repede la comuniunea deplină cu Dumnezeu. Iată, de ce Biserica recomandă să fie făcute pomeni, rugăciuni şi celebrări euharistice în favoarea celor răposaţi!

Deschiderea şcolilor româneşti, consecință a Unirii cu Biserica Romei

Una dintre componentele majore ale istoriei noastre moderne care a stârnit atâtea pasiuni şi dispute este, fără îndoială, Unirea religioasă a românilor transilvăneni din anii 1697-1700. A vorbi despre istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică (BRU), înseamnă a vorbi despre însăşi emanciparea generală a românilor, mai ales a celor transilvăneni, înseamnă totodată a vorbi despre revigorarea culturalizatoare a spaţiului românesc transilvănean, dar şi a celui extracarpatic. Spun asta deoarece, de-a lungul timpului scurs de atunci, adevăratul sens istoric al acestui eveniment a fost afirmat sau infirmat cu o pasiune rară, chiar şi pentru o istoriografie în care violenţele de limbaj nu sunt cu totul necunoscute.

Blaj – 1754 este marele început al luminării şi al dezvoltării culturii româneşti. În şcolile Blajului s-au plămădit şi au fost însuşite conştiinţa latinităţii limbii noastre, continuitatea de drept istoric a românilor pe teritoriul pe care aceştia îl populează, precum şi sănătoasa conştiinţă naţională. "Flacăra aprinsă la Blaj", de care vorbea Mircea Eliade, a fost purtată mai apoi de Gheorghe Lazăr la Bucureşti, unde acesta a deschis prima şcoală românească; de Gheorghe Asachi la Socola-Iaşi; de Ion Maiorescu (tatăl lui Titu Liviu Maiorescu) la Craiova; de Aron Pumnul la Cernăuţi; de sute, poate mii de dascăli prin toate şcolile transilvănene, dar şi prin cele din Principate.

Aşa cum era firesc însă, în astfel de situaţii, discuţia a deviat de la istorie către cu totul alte orizonturi, cei mai mulţi dintre combatanţii frontului istoriografic ocolind interesat sau uitând reala semnificaţie a naşterii BRU şi a şcolilor blăjene. Tot astfel, observăm în lucrările apărute după decembrie 1989 anumite analize istoriografice care, probabil motivate de absenţa lucrărilor de specialitate din perioada regimului comunist totalitar, ilustrează vechea perspectivă unilaterală asupra istoriei eclesiastice.

Deschiderea şcolilor româneşti blăjene la 11 octombrie 1754 este opera episcopului unit Petru Pavel Aron. Acest eveniment reprezintă încununarea eforturilor predecesorului său Inochentie Micu Klein, cea mai puternică personalitate a românilor din secolul al XVIII-lea, care a luptat pe parcursul întregii sale vieţi pentru recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor românilor transilvăneni. De acum, mii de absolvenţi ai cursurilor acestei şcoli se vor răspândi în tot spaţiul românesc pentru a răspândi spiritul acestui loc, unde s-au pregătit şi s-au afirmat marile nume ale Şcolii Ardelene. De la corifeii: Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior și Ion Budai Deleanu; până la pașoptiștii: Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, George Bariţiu și Andrei Mureşanu; până la memorandiştii: Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Ion Raţiu și Iuliu Maniu; și până la fericiții episcopii martiri: Vasile Aftenie, Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu.

Orientarea religioasă către Roma a românilor transilvăneni de la sfârşitul secolului al XVII-lea s-a confundat cu dorinţa de emancipare şi de afirmare a neamului. Putem spune că prin unirea cu Biserica Romei, pe lângă mulţimea de motive care sunt invocate de diferitele istoriografii, s-a sperat şi să se deschidă poarta către învăţătură şi adevăr, dar nu numai pentru clerul Bisericii, ci şi pentru fii iobagilor. În acest fel, cultura a devenit un bun al tuturor românilor cărora această Unire le-a introdus în conştiinţă luminile umanismului şi ale renaşterii europene.

Aşadar, Bisericii Unite, greco-catolice, i se atribuie - pe bună dreptate - un rol major în constituirea şi dezvoltarea sistemului de învăţământ românesc. Acest efort al BRU s-a înscris în procesul mult mai amplu de modernizare a societăţii transilvănene, începând cu momentul în care preocuparea Bisericii transilvănene a trecut de la educarea propriilor cadre necesare vieţii eclesiastice, la organizarea învăţământului de grad primar din propriile comunităţi religioase.

Teofil, Atanasie şi apoi toţi episcopii români uniţi au avut, fără îndoială, pe lângă un adânc sentiment naţional şi o puternică aplecare spre cultură şi spre o muncă organizatorică riguroasă. Cu siguranţă, ei au avut şi convingerea că prin sacrificiul lor vor contribui atât la revigorarea vieţii bisericeşti, cât şi la eliberarea ţăranilor transilvăneni de sub poverile impuse de stăpânirea claselor privilegiate. Din nefericire, în pofida contribuţiei lor majore la evoluţia societăţii româneşti din Transilvania, uniţii au fost în permanenţă marcaţi, nu fără motive juste, de ideea că sunt suspectaţi dar şi consideraţi de către societatea românească un grup aparte.

În încheiere, elogiem înfiinţarea unui sistem de învăţământ care a dat roade, care a format generaţii întregi de elevi, de dascăli, însă, elogiem şi acel spirit al Blajului care nu e legat numai de confesiune, ci este un spirit care exprimă acţiunea, care exprimă românitatea în genere.

Grupul statuar „Şcoala Ardeleană” – opera sculptorului Romulus Ladea – 

a fost dezvelit la Cluj-Napoca în faţa intrării principale a UBB, în 1973.

Corifeii reprezentaţi sunt: Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior.

Şi totuşi, fiul cel mic rămâne cel risipitor

În această duminică, ritul bizantin ne oferă spre meditaţie Pilda fiului risipitor ca pericopă evanghelică (Luca XV, 11-32). Aşa cum deja aţi sesizat şi domniile voastre, îmi permit, uneori, să fac scurte comentarii asupra textelor duminicale şi să le postez aici. Revenind la generoasa temă propusă de cea de-a doua duminică a Triodului, nu voi insista asupra faptului că această parabolă se putea numi mai degrabă Pilda tatălui iubitor sau a tatălui îndurător, dar în schimb voi încerca să susţin, contrar uzanţei, că mântuirea, salvarea mult dorită, ne este mai aproape - ori măcar la fel de aproape - dacă urmăm pilda fratelui mai mare!

Mântuitorul era cu siguranţă un narator desăvârşit, genial, aşa cum poate încă mai găsim povestitori şi astăzi, bineînţeles, păstrând proporţiile. Un astfel de povestitor va avea grijă ca totdeauna să dezvăluie punctul culminant către sfârşitul expunerii sale. Iar dacă punctul culminant al parabolei despre care vorbim ar fi fost întoarcerea fiului risipitor, Isus ar fi oprit firul evenimentelor în momentul în care tatăl îşi îmbrăţişează feciorul reîntors acasă. Mântuitorul însă îşi continuă istorioara prezentându-ne succint, către sfârşitul acesteia, un alt personaj - pe fratele cel mare.

Hotărârea de a-i face acestuia o scurtă apologie este de fapt reacţia la nenumăratele predici pe care le-am ascultat sau chiar rostit în decursul anilor şi care pun în antiteză comportamentul celor doi fraţi. Aşadar, ar concluziona toate aceste predici, care dintre aceştia doi este personajul mai negativ? Cu siguranţă, fratele cel mare! - am fi tentaţi să afirmăm, minimalizând gestul său de ascultare şi trăgând pripit concluzia că atitudinea acestuia poate diminua iubirea pe care tatăl său i-o poartă. Însă, poate că aşa am dori noi să se întâmple deoarece, cel mai adesea, cu toţii ne considerăm fii risipitori. În acest fel, ne complacem în ideea că salvarea ne este mai aproape tot nouă, spre deosebire de cei care reuşesc totuşi să nu risipească avuţia tatălui. Apoi, deoarece aceştia sunt şi cei care ne atrag atenţia - în mod direct sau indirect - că am cheltuit aproape toată partea noastră de avere, îi mai ponegrim şi cu apelativul de fraţi mai mari.

Oricum, finalul parabolei rămâne neterminat sau chiar ezitant, am putea considera. De ce? Pentru că nu ştim dacă fiul cel mare a acceptat invitaţia la banchet, deoarece, dacă ar fi acceptat-o, am putea să-l scăpăm definitiv de eticheta de personaj mai negativ. Putem doar să bănuim că a rămas ascultător faţă de tatăl şi că a participat la sărbătoarea familiei. Însă nu ştim nici dacă fratele său cel mic a apreciat iertarea tatălui, cum nu ştim nici dacă acesta a mai făcut ulterior vreo trăsnaie. Folosindu-se aşadar de acest final incert, pare că Mântuitorul a lăsat la aprecierea fiecăruia din noi să decidem care dintre cei doi fraţi este (sau poate deveni) model vrednic de urmat... Singura certitudine pe care o putem avea, la sfârşitul Parabolei fiului risipitor, este următoarea: în acea casă este suficient loc încât să încăpem cu toţii şi iubirea Tatălui, pentru fiecare dintre fiii săi, este eternă!

Detaliu al unei statui de bronz care a fost realizată de Karen Schmidt 

şi care este inspirată de pictura „Întoarcerea fiului risipitor” a lui Rembrandt van Rijn.

Sfinţii trei ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan

Astăzi îi sărbătorim, împreună, pe cei trei sfinţi părinţi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, ca fiind cei mai mari teologi şi păstori ai Bisericii Răsăritene. Spun că îi serbăm împreună, pentru că cei trei mari ierarhi sunt sărbătoriţi şi separat, fiecare în parte: sfântul Vasile la 1 ianuarie, sfântul Grigorie la 25 ianuarie şi sfântul Ioan Hrisostomul la 13 noiembrie şi la 27 ianuarie. Toţi trei sfinţii ierarhi au trăit în tulburatul secol al IV-lea al creştinismului şi, datorită înaltei culturi pe care o dobândiseră, încă din timpul vieţii, au fost consideraţi adevărate etaloane ale teologiei, ale vieţii bisericeşti - chiar şi ale celei monastice - şi ale credinţei.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) s-a născut în Cezareea Capadochiei unde şi-a început studiile pe care le-a continuat în Bizanţ, iar mai apoi la Atena, unde s-a împrietenit cu Sfântul Grigorie de Nazianz. În anul 370 a fost consacrat arhiepiscop al Cezareei. În lupta împotriva ereticilor, Sfântul Vasile a folosit în mod deosebit scrierea şi predica din amvon. S-a remarcat şi prin organizarea vieţii monahale, dar şi prin înfiinţarea de  azile şi spitale pe lângă biserici. S-a mutat la Domnul la 1 ianuarie 379, având la aproape 50 de ani.

Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz (330-389/390) s-a născut în cetatea Nazianz, Capadochia. Ca şi prietenul său, Sfântul Vasile cel Mare, şi-a început studiile în Cezareea Capadochiei. Le-a continuat apoi în cele mai importante şcoli ale vremii: la Cezareea Palestinei, la Alexandria şi la Atena. Când Grigorie, tatăl său, a vrut să-l sfinţească episcop, Sfântul a fugit în pustiu de unde totuşi s-a întors, fiind nevoit să-şi ajute tatăl neputincios. Sfântul Vasile l-a sfinţit episcop de Sasima. Pentru o vreme, Grigorie a fost şi patriarh al cetăţii Constantinopolului, unde a participat la cel de-al doilea Conciliu Ecumenic din 381. Înainte de a se muta din această viaţă – la 25 ianuarie 389 – Sfântul Grigorie a scris în tratatele sale teologice în special despre Misterul Preasfintei Treimi, din această cauză Biserica i-a conferit titlulatura de Teolog.

Sfântul Ioan Gură de Aur (344/347-407) s-a născut în Antiohia din părinţi creştini şi a fost botezat la 20 de ani. După perfecţionarea studiilor, Sfântul Ioan s-a retras patru ani într-o mănăstire din vecinătatea Antiohiei. După această perioadă a mai petrecut încă doi ani într-o peşteră, ca ascet; apoi a fost hirotonit preot şi a slujit timp de 12 ani Patriarhiei Antiohiei. La 28 februarie 398 Sfântul Ioan Gură de Aur - care se remarcase deja prin scrierile şi predicile sale - a fost consacrat patriarh al Constantinopolului. Din acest scaun, în urma mustrărilor pe care Hristostomul i le-a făcut împărătesei Eudoxia, a fost izgonit de două ori. Sfântul Ioan Gură de Aur a murit în cel de-al doilea exil, la Comane, la 14 septembrie 407, rostind se pare: „Mărire lui Dumnezeu pentru toate!”. Trupul său a fost adus de la Comane la Constantinopol, unde a fost aşezat în Biserica Sfinţii Apostoli, în anul 438, la 27 ianuarie.

Nu am detaliat foarte mult biografia fiecăruia în parte, tocmai pentru a vă putea prezenta şi motivul - aşa cum l-am găsit în Proloagele, vol. I - pentru care aceşti sfinţi sunt sărbătoriţi împreună. Aşadar, pentru că erau cinstiţi în mod deosebit de toată lumea creştină, în urmă cu aproximativ un mileniu, această cinste a ajuns motiv de dezbinare între credincioşi. Unii îl considerau pe sfântul Vasile ca fiind cel mai mare dintre cei trei ierarhi, alţii pe sfântul Ioan Gură de Aur, iar alţii pe sfântul Grigorie. Discuţiile contradictorii luaseră o aşa amploare, astfel încât, creştinii se împărţiseră în cete care se urau între ele.

Făcându-se cinstirea lor piatră de poticnire, ne dezvăluie Proloagele, sfinţii trei ierarhi s-au arătat în anul 1084 rând pe rând, apoi împreună, înţeleptului episcop Ioan al Evhaitelor spunându-i: "...Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea. De chemi pe unul, vin şi ceilalţi doi... Împreunează-ne, făcându-ne praznic la câte trei, într-o singură zi şi înştiinţează cu aceasta pe creştini că noi, în faţa lui Dumnezeu, una suntem". În acest fel, din timpul împăratului Alexie Comnenul, la îndemnul episcopului Ioan al cetăţii Evhaitelor, cei trei mari ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Hrisostomul sunt prăznuiţi la 30 ianuarie, an de an.

Deoarece abia am încheiat Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor, putem adăuga şi că sărbătoarea sfinţilor trei ierarhi este una a unităţii şi a comuniunii. Aşa cum deosebirea dintre persoanele Sfintei Treimi nu duce la dezbinare, ci dimpotrivă, la unitate; nici noi, oamenii, ca persoane diferite, nu avem misiunea de a trăi sepatrat sau de a ne ridica unii împotriva celorlalţi, ci de a trăi după modelul treimic: unul pentru celălalt.

N.B.: Îi felicităm cu această ocazie, în mod deosebit, pe formatorii şi studenţii Seminarului Teologic Greco-Catolic din Oradea, cei care îi cinstesc pe sfinţii trei ierarhi ca şi sfinţi ocrotitori! Iar dacă s-a păstrat tradiţia ospăţului oferit de hram, prânzul de astăzi le va fi un adevărat festin.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (sec. al IV-lea)

„Doamne şi Stăpâne al vieţii mele,

nu-mi da mie duhul trândăviei,

al grijii de multe,

al iubirii de domnie

şi al găririi în deşert.

Iar spiritul curăţiei,

al umilinţei,

al răbdării

şi al dragostei

dăruieşte-l mie, servului Tău.

Aşa, Doamne Împărate,

dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele

şi să nu osândesc pe fratele meu;

că bine eşti cuvântat în vecii vecilor.

Amin!”

Sfântul Efrem Sirul s-a născut în Nisibe, Mesopotamia, din părinţi creştini, în jurul anului 306. Fiind sirian, şi-a început studiile la şcoala siriacă din localitatea natală. Tradiţia spune că Efrem, ca tânăr diacon, a luat parte la Sinodul din Niceea din 325. Sfântul Efrem s-a folosit de poezie în lupta împotriva ereziilor cu care Biserica se confrunta în acele vremi. Poemele sale cântate sau citite în adunări au devenit adevărate imnuri. Poeziile, pe care chiar sfântul le acompania cu harfa, cântau despre strălucirea credinţei, despre dragostea frăţească, despre rugăciune, despre pocăinţă etc. Biserica a reuşit să păstreze în tezaurul său părţi importante din scrierile Sfântului Efrem Sirul; iar una dintre cele mai cunoscute creaţii ale sale este, desigur, rugăciunea redată mai sus.

"Convertirea"

La insistenţa multora dintre voi, preaiubiţi cititori, astăzi voi scrie despre o temă de la care mă tot eschivez de ceva vreme: convertirea mea la catolicism. Am evitat aceast subiect tocmai pentru că nici măcar eu nu-i pot descurca încă iţele. Cu presentimentul că va fi o scriere mai grea decât celelalte, voi încerca totuşi să vă lămuresc.

Sunt convins că pe cei care mă cunosc încă din vremile în care eram ortodox, de fapt, mai mult anticatolic decât ortodox, aflarea veştii c-am trădat credinţa străbună i-a uimit. E normal să fi fost aşa, devreme ce şi pe mine m-a uimit propria decizie! Să nu vă mire expresia folosită mai sus – mai mult anticatolic decât ortodox –, ea rezumă foarte bine instrucţia primită în seminarul ortodox din Vâlcea. Şi mă voi explica: eram foarte bine instruiţi să combatem punctele florentine şi celelate diferenţe ale doctrinei catolice (spre exemplu, aproape fiecare nouă lecţie la Dogmatică se încheia cu un capitol referitor la punctul de vedere diferit şi, deci, greşit al teologiei catolice), însă prea puţin instruiţi în a trăi cu adevărat ortodoxia. Am fost educat într-un sistem care avea monopol pe Dumnezeu şi care îndrăznea chiar să respingă mântuirea celor din afara lui.

Bineînţeles că, ani de zile, m-am complăcut în acest sistem în care era suficient doar să fi fost botezat în dreapta credinţă, fără ca să fi avut barem vreun merit. Seminarul ortodox se limita doar la a-ţi arăta cât eşti de special că faci parte din adevărata Biserică a lui Hristos şi, din nefericire, lăsa deoparte tot ce ţinea de formarea sau modelarea însuşirilor cu adevărat creştine. Mulţi dintre dvs. m-aţi întrebat: de ce nu am plecat din sistem mai devreme? Pentru că, fără să-mi dau seama, Sistemul mă formatase, devenisem parte din el! Închipuiţi-vă, spre exemplu, că îmi părea ceva absolut normal ca preoţii profesori să discute liber cu elevii despre cadouri, despre mită sau despre preţul parohiilor vacante. Acest tip de discuţii îmi părea, atunci, unul absolut decent! Cât despre alte exemple, nu îşi găsesc locul aici, chiar dacă am mai scăpat câte ceva prin Confesiuni.

Dar să revenim la tema propusă. Despre Biserica Catolică auzisem doar lucruri îngrozitoare: că nu folosesc drojdie în materia euharistică, că au introdus filioque în Crez, sau că Papa se crede infailibil, dar că, de fapt, el ar fi Anticristul însuşi etc. Colac peste pupăză, fostul meu preot paroh, unul dintre stâlpii educaţiei mele, renunţase la a mai fi preot ortodox în favoarea Bisericii Unite cu Roma! Biserică despre care ştiam doar opinia profesorului Păcurariu de la Sibiu… şi chiar o ştiam bine! Au urmat discuţii intrminabile şi nopţi lungi în care acompaniat de Johnny Walker cel roşu am încercat să-l aduc pe rătăcit înapoi la dreapta credinţă. Argumentele folosite erau dintre cele mai solide: de ce a tras Buccow cu tunul în călugării antiunionişti, de ce îl poreclesc Spirit pe Duhul Sfânt şi, mai ales, de ce nu are mitropolitul de la Blaj barbă!!!

Vedeţi, acesta era contextul în care, încă inexplicabil, într-o dimineaţă din ultima vacanţă de Paşti din seminar, m-am trezit cu un fix: că mă voi converti la catolicism! Dumnezeule, mi-am spus, dar cum să pot gândi aşa ceva!? Cum să fug de la sânul tău şi unde? Aveam nevoie urgentă să stau de vorbă cu un preot ortodox de încredere care să-mi tragă vreo două palme şi care să mă readucă la adevărata credinţă srămoşească. Tocmai bine, că doar unul – repet, de încredere – ştiam, pe Moş Popa. M-am dus la dânsul spăşit, ca la spovadă: „Ia uite, părinte, ce mi s-a întâmplat, îmi tot vâjie prin cap ideea să mă duc şi să mă fac catolic”. „Nu se poate!”, îmi zice părintele, „În sfârşit ţi-a dat Dumnezeu gândul cel bun! Du-te, ştii bine că nu ai de ce să regreţi ce laşi în spate!”. Şi e adevărat că îndemnul dânsului m-a trăsnit mai tare decât cele două palme pe care le aşteptam.

Eram uimit cum toate planetele se aliniaseră să părăsesc Sistemul. Aşadar, am luat Hotărârea cu trei luni înainte de bacalaureat. Pentru a nu-mi crea probleme, mi-am îngropat adânc decizia, ţinându-o ascunsă chiar şi de cei mai buni camarazi care mi-au reproşat, mai târziu, faptul că nu am avut încredere în ei. Încă o dată, le cer scuze! Foarte rapid au urmat examenul de atestat preoţesc, bacalaureatul şi înscrierea la Departamentul din Oradea al Facultăţii Greco-Catolice unde s-a scris o cu totul altă pagină a vieţii mele, cea în care am cunoscut cu adevărat Biserica. Însă, acesta este un alt capitol pe care, probabil, îl voi deschide în viitor.

Spectacolul de Crăciun

În Duminica dinaintea Naşterii Domnului, Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică din Râmnicu Vâlcea a organizat deja tradiţionala Serbare de Crăciun. În deschidereaa spectacolului s-a prezentat următoarea ipoteză: Dacă Pruncul Isus i s-ar adresa şi el Moşului, ce i-ar scrie? Desigur, i-ar cere să-şi primească ziua de naştere înapoi şi, în acest fel, El să fie cel sărbătorit şi felicitat de toţi creştinii anual, pe 25 decembrie. De altfel, în desfăşurarea sa, spectacolul susţinut de copilaşii parohiei ne-a întărit convingerea că Sărbătoarea pe care o aşteptăm este una adevărată – cea despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu – şi nu una care să elogieze personaje imaginare lapone.

După scurta introducere în spectacol, copiii le-au prezentat invitaţilor rezultatul muncii lor din ultimele cinci-şase săptămâni: o piesă de teatru şi concertul de colinde. Sceneta intitulată „Al patrulea Crai” ne-a ilustrat povestea celui de-al patrulea mag care a pornit spre Betleem pentru a-i dărui nestematele sale Micului Nou Născut. Concluzia acestei piese de teatru este următoarea: nu ar trebui să ne lăsăm copleşiţi de farmecul material al acestei Sărbători a Crăciunului, ci să ne gândim mai ales la faptul că Dumnezeu Mântuitorul s-a întrupat şi a suferit pe Cruce pentru a ne oferi darul cel mai de preţ: viaţa veşnică. A urmat apoi concertul de colinde pregătit de micuţii parohiei împreună cu părintele paroh Marian Stoicănescu şi primirea cadourilor care, de data aceasta, nu au mai fost aduse de Moş, ci de îngerii Domnului şi de magi.

Grupul de copii ai parohiei din Râmnicu Vâlcea anexează special pentru domniile voastre câteva imagini din spectacol şi vă urează sărbători sfinte!